2020

Robert BĂLAN

Foto: Petre Fall

Debut absolut: Like me! (40 de statusuri depresive), Editura Fractalia, 2020.

***

1)

Când am primit invitația asta, am fost luat prin surprindere. Nu mă consider scriitor, deși am publicat pe ici pe colo. Dar pentru mine scrisul a fost mai degrabă ceva practic. (Desigur, mă și alint puțin, dar nu am o ideea foarte clară cum am ajuns să fiu și scriitor.) Am lucrat mult timp ca jurnalist cultural. Am ajuns să fac dramatizări sau să scriu texte pentru propriile spectacole, dar rar a existat munca aia de gândire și răzgândire de unul singur în fața unei pagini goale. S-a întâmplat că am trăit printre persoane din zona literar – artistică. Și nu sunt născut într-o familie de artiști. N-am fost la cenacluri, n-am fost la cursuri de literatură. Nu fac parte din vreo „gașcă” artistică. În schimb, și datorită muncii de jurnalist cultural, am fost mai tot timpul la curent cu ce e nou în zonă. Am citit. Nu cât a trebuit. Din liceu am renunțat la ideea de a deveni scriitor. Probabil că rămăsese totuși acolo undeva inscripționată ideea. Am trăit tot timpul în această zonă artistică: job-uri, familie, prieteni. Așa că la un moment dat când am strâns niște texte, mi s-a părut normal să vreau să le public. Dar îmi trebuia mai întâi un concept și de cineva interesat să le… Le-am găsit pe amândouă. Și iarăși a fost un fel de demers aproape practic: mi-am luat și eu țeapa clasică cu scrisul care poate fi un fel de autoterapie. N-a folosit la nimic din punctul ăsta de vedere. Mai ales când totul a devenit concret: text, editură, produs în librărie.

Dar legătura cu scrisul nu m-a părăsit. După cartea asta, am inițiat și manageriat niște proiecte de antologii cu literatură originală contemporană. Anul trecut, am avut o bursă pe teatru, la Centrul de proiecte Timișoara. Și cel mai bun rezultat al bursei de teatru a fost un text. Care e un fel de poem documentar. Acum vreau să văd dacă merită și dacă găsesc unde să îl public.

2)

Nu prea am ce povesti despre acest episod. A fost o relație normală în care editorul Iulia Militaru, care era și redactor, mi-a dat sugestii. Pe unele le-am acceptat pe altele nu. Dar, în principiu, am ascultat de cineva care are mai multă experiență ca mine în ceea ce privește textul scris și asta m-a ajutat foarte mult.

3)

Cu AI-ul ăsta care vase nu ne spală, dar ne scrie poezii, cred că singura variantă este autenticitatea. Eu asta am încercat. Să fac proiecte artistice despre ce mi se pare mie relevant la momentul respectiv. E plină literatura și arta, în general, de confesiuni. Se pare că epoca lor a cam trecut. Pe de altă parte, revenirea la supra metaforizare și figuri de stil, iar nu pare o soluție. Eu prefer să văd și să citesc chestiuni care sunt mai puțin „bune” la capitolul tehnică, dar sincere.

4)

La un moment dat, credeam și eu în rolul artistului ca educator. Acum m-am săturat de tot fel de opere didactice, care îmi zic mie ce trebuie să cred și cum să gândesc. Cred că din punct de vedere intelectual, artistul trebuie să scoată în față niște probleme. Dar fără un pic de emoție, e ca și cum m-aș duce să ascult niște predici. S-a înlocuit popa și teoriile lui cu artistul. Cu alte idei. Mai progresiste. Personal, când scriu sau fac teatru, și când îmi iese ceva bun, e despre problemele cu care mă confrunt. Fie ele și super derizorii pentru alții.

5)

Cum spuneam, am fost surprins de invitația de a participa la un chestionar despre debuturile „relevante”. Aproape uitasem de acest debut. Din punctul meu de vedere, n-a existat nicio „relevanță”: nu mi-a zis nimeni nimic, n-a apărut pe nicăieri. S-a pomenit de Like me! o dată sau de două ori în niște liste pe la finalul anului 2020, dar, să recunoaștem că a fost un an dezastruos pentru arte. Singurele mele repere au fost niște cunoscuți din lumea literară care mi-au zis că merită tipărită și faptul că Fractalia și-a dorit să o publice. Concret, habar nu am dacă volumul ăla e bun de ceva din punctul altora de vedere. Ca întotdeauna, am fost pus în situația de a crede eu singur în ceva și de a merge până la capăt cu chestia asta. Și să nu se înțeleagă că mă plâng. Situația criticii de arte, în general, în momentul ăsta e foarte delicată. Și ăsta e un eufemism. Nici premii, nici cronici nu au o relevanță în epoca în care trăim. Avem nevoie de critici, dar nu sunt luați în seamă. Pe de altă parte, sunt puțini care să își permită să fie independenți și sinceri până la capăt. Butada aia: „avem mai mulți scriitori decât cititori”, pare să fie adevărată. E bine că există tot mai mulți oameni care își dau voie să își exploreze creativitatea, dar „creațiile” sunt din ce în ce mai superficiale. Și nu sunt deloc genul care crede în ARTĂ. Cu A mare.

Aici cred că ar fi nevoie de critici. Să facă un fel de ordine. Pentru cei din generația anterioară încă mai există chestia aia: „L-a desființat în România Literară, a apărut scandalul în Observator, a scris în Vatra”. Adică sunt luate ca autoritate. Pentru alte generații, autoritatea asta nu mai există. Așa zisa piață liberă nu e nici pe departe relevantă, online-ul e un fel de bârfă în scris. Sincer, nu îmi dau seama cum influențează exact critica literară. Aș vrea în primul rând ca ea să existe. Nu numai în publicații ultraspecializate, ci și în chestii mai populare. Bine, pentru asta ar trebui să existe și publicații…

***

(din Like me! (40 de statusuri depresive), Ed. Fractalia 2020)

27.

4 like-uri, 1 inimioară, 2 lacrimi și 1 furios

a luat poza cu terenul de handbal pe care tata a fost învins înainte ca echipa lui să fie învinsă după o jumătate de meci în care el a fost vedeta orașului

4 like-uri, 1 inimioară, 2 lacrimi și 1 furios

pentru momentul în care tata a fost învins

și pentru viața sa în care s-a comportat tot timpul ca un om învins

4 like-uri, 1 inimioară, 2 lacrimi și 1 furios

pentru bila de buldozer care a dărâmat sala în care se afla terenul de handbal pe care tata a fost pentru ultima oară în viața lui fericit

Vreau mai multe lacrimi. Please! Please! Please!

29.

nea ion chiar a murit.

(cândva între momentul în care am început să scriu la statusurile astea și cel în care am ajuns la finalul lor)

nea ion chiar a murit în timp ce stăteam în fața computerului ăstuia și îmi plâgeam de milă

aș vrea să îi dedic aceste cuvinte lui nea ion, omul care locuia în ghenă și avea o singură plăcere: butelcuța de un litru, dar știu că pe nea ion l-ar durea fix în cur de asta și dacă ar fi în viață.

nea ion chiar a murit cândva în zilele alea de decembrie în care viața mea „devenise un chin“ și chiar dacă îmi vine să fac mișto de mine mă gândesc că n-ar trebui să fac mișto chiar dacă nea ion a murit că pân’ la urmă nu era treaba mea și pân’ la urmă senzația asta de rău nu o poți controla și ar trebui să ai puțină milă de tine însuți și poate abia atunci o să reușești să te duci într-o zonă mai luminoasă înainte de a-l ajunge din urmă pe nea ion care a murit de‑adevăratelea

34.

când psihologul a întrebat ok și tu ce-ți dorești ai spus imediat iubire

hm interesant și cum vezi tu asta

la a treia vizită vezi

cabinetul de psihiatrie e fix deasupra academiei de beauty

râs  ploaie vezi

cât de stupid e să scoți telefonul pui acest status când toți ceilalți fug

râzi apare panica

dacă reușesc să râd cum mai termin eu acum cartea aia despre depresie

*

Huțulușuri (fragment)

Tâc – tâc – tâc

N-am văzut până acum pe cineva care să aibă nevoie de tâc

Tâc – tâc

Când face așa, trebuie să stai. Nu invers.

Credeam că e invers.

E logic. Face tâc poți traversa liniștit

Bip, bip, bip, bip

Stai

Bip

Stai dracu’ acolo, nu traversa!

Tâc tâc

Și e fix invers. E logic.

E logic?

Bip – bip – bip mă sperie.

Dar tu stai și aștepți bip-ul și abia atunci traversezi.

Bip – bip – bip. Pentru mine asta înseamnă ”Grăbește-te! Ferește-te!”

Pentru tine înseamnă: ”acum pot să ajung pe partea cealaltă.”

Dacă auzi bipul.

Închid ochii. Într-adevăr nu se aude.

Și… vine din stânga?

Până mă decid se face tâc- tâc.

Și stau. De când sunt la Timișoara, ascult semafoarele. Și stau.

Tâc, Tâc

Vezi că ți-am trimis ceva pe Whatsapp. O să mă uit acasă cu barbată-meu.

Păi e simplu, uite-te acum. Dar eu NU știu să citesc.

Doi elevi din Timișoara au proiectat trotuare care produc energie verde. E știre. Să le facă și pentru M. mă gândesc. Și să repare semaforu ăla al ei.

Proiectul ăsta nu e ce trebuia să fie. Dar oare cum pot eu să-i ajut?

Oricum nu dau doi bani pe teatru și arte. Și e normal. Au alte probleme. Probleme reale

De unde să încep povestea mea din Timi?

De la fata care îmi zicea Claudiu?

(cu accent pe prima silabă)

(mă cheamă și așa în buletin)

De la cele câteva dați în care am venit am văzut sala de spectacol, camera de hotel și un bar din centru?

Nu țin minte nimic. Doar zgomotul tramvaielor.

Îngustimea aia pe unde trece tramvaiul. Aia mi-a plăcut întodeauna.

Acum știu că-i zice Piața Libertății.

De unde să încep?

De la povestea lui E. care a venit la Timișoara direct de la casa de copii?

De la povestea lui T. care a venit la Timișoara direct de la casa de copii?

De la povestea lui C. care a venit la Timișoara direct de la casa de copii?

De la povestea lui N. care a plecat din Timișoara de la casa de copii și care s-a întors în Timișoara tot la casa de copii?

De la ideea că am zis că fac un spectacol cu ”oameni cu deficiențe” fără să vorbesc despre traume și abuzuri?

De la ideea că pân’ la urmă n-am mai făcut spectacol că nimeni nu avea timp de spectacol?

Aveau probleme. Probleme reale.

Auzi tu ce indemnizație primești pe lună? 80 de lei. Adică tu trăiești din 80 de lei?

Workshop.

T. se plânge că vorbesc prea încet. B. se plânge că vorbesc prea tare.

Chiar dacă vorbesc tare tot trebuie să zic de câteva ori același lucru.

Oamenii care vorbesc tare îi inspiră frică. Unii au fost dați cu capul de calorifere.

Noi oamenii cu deficiențe intelectuale nu prea avem ce să spunem la teatru.

E mulțumit că a fost lăsat, în sfârșit, să își plătească singur abonamentul de internet.

Noi putem ce putem să arătăm aicea? E doar un teatru, adică visezi. Visezi că toate sunt împlinite.

În general, lumea credea că sunt beată sau drogată

Ah, ce câine frumos. E câine ghid. Adică îl pregătești pentru orbi ?

 EU sunt nevăzătoare.

De când sunt la Timișoara am început să ascult semafoarele. Nici măcar nu e o figură de stil.

*

Lucian BRAD

Debut absolut: Revista Steaua nr. 3/2018.

Volum de debut: Un om mai important decât oamenii, Alba Iulia, OMG Publishing, 2020.

***

1)

Instruirea, ce cuvânt frumos, s-a făcut ca un slider la o consolă de mixaj, slider pe care l-am glisat foarte atent între ce înseamnă să fii insider și ce înseamnă să fii outsider în poezia recentă din ro, am sperat mereu să fiu cât mai mult din ambele.

Insider: pentru că am citit foarte multă critică de întâmpinare din anii ăia, multe cărți de poezie, câteva cărți de critică și teorie literară, dar cred că cel mai important moment în sensul ăsta a fost când am descoperit postările de pe blogul lui Dmitri Miticov despre straturile poeziei, le-am folosit ca reper în zeci de discuții despre tehnică literară, sunt foarte de ajutor și acum.

Outsider: pentru că am avut și încă am o prietenie foarte strânsă cu Claudiu Ioan Maftei, directorul executiv al debutului meu, care a și scris pe coperta cărții un fel de prefață. Împreună am învățat cum se lucrează un text, fie el textul tău, textul altcuiva sau textul amândurora, am învățat să apreciez jocurile video ca pe niște cărți, și multe, multe altele. Aștept să debuteze ca să pot să-l trec și la insider ca răspuns la o eventuală întrebare despre o a doua carte.

Mai menționez cu drag și proiectul Cozy Poetry Night, organizat în principal de Lorena Enache, au fost multe lecturi faine cu ajutorul cărora mi-am descoperit vocea, am învățat acolo respectul pentru audiență și m-am distrat, dar și Salonul de Literatură Junimea, când era coordonat de Mirel Cană, odihnească-se în pace.

2)

Tot ce am scris vreodată a fost scris ca parte dintr-o carte, și asta dinainte să mă invite Alex Ciorogar să debutez la OMG prin 2018-2019, cât timp a trecut. În fine, am avut destul timp să lucrez la carte, să fie mai mult un tot unitar decât o antologie de texte, astfel că relația cu editorul s-a rezumat la predarea manuscrisului și la câteva finisaje, precum mutarea câtorva emoji-uri mai aproape sau mai departe de text.

A ajutat foarte mult că deja îmi redactasem manuscrisul în funcție de normele editurii în acest sens: font, margini, spațiere între rânduri, dimensiunile paginii etc., și asta pentru că țin foarte mult la componenta vizuală a unei cărți, cum se prezintă textul în funcție de cartea care îl primește. De multe ori voi alege să scriu un vers mai scurt dacă lățimea paginii nu îi permite sau să pregătesc un fel de beat switch de la o pagină la alta dacă textul permite și promite, sunt constrângeri care m-au ajutat cam ca niște forme fixe.

3)

Cred că oricine se poate schimba, iar de aici pornește totul: ce înseamnă schimbare? ce înseamnă să fii cineva? speranță, dezvoltare personală — sunt passé sau nu? Cât de mult suntem persoanele pe care le-am întâlnit de-a lungul vieții? Ce înseamnă să nu ai dreptate? Și lista poate continua, cam asta e zona, îmi place și să scriu mai mult cu verbe și substantive, decât cu adjective și adverbe, îmi place mai mult energia.

4)

Îmi pare complet ineficient și nesincer ca lucruri ce mă interesează și-n care cred în viața de zi cu zi să nu apară măcar tangențial în ceea ce scriu, de aici apare o diferență între debut și textele la care lucrez acum. Pentru că mă interesa și atunci tot ce am scris la punctul anterior, dar acum îmi pare o miză și mai importantă să încerc să răspund la acele întrebări și-ntr-o cheie politică: poți tu ca băiat/bărbat să mai ai speranță sau încredere în alți băieți/bărbați când se întâmplă atâta violență împotriva femeilor? Mai contează dezvoltarea asta personală când totul se duce în jos? Mai este loc de nuanțe? Ce înseamnă să nu ai dreptate?

5)

S-a simțit foarte real să citesc critică de întâmpinare la debutul meu după ce ani de zile am învățat lucruri noi din analize făcute pe cărțile altora, nu pot decât să sper că au avut același efect pentru alte persoane, pentru mine a avut. M-a încântat faptul că au apreciat criticii respectivi stranietatea cărții, ăsta a fost și unul din efectele pe care am mizat cel mai mult pentru o primă lectură, deci nu s-au bătut câmpii despre cum am bătut eu câmpii  .

O cronică la care țin foarte mult este cea a Andreei Pop, care, de regulă, scrie cele mai stimulante cuvinte despre cărțile pe care le recenzează. În cazul meu, cronica se încheie după un ton destul de reticent cu: „Placheta e o fuziune vibrantă a celor mai stranii & actuale energii tinere, nu e nimic de contestat aici, dar ar fi mers un pic mai mult de Lucian Brad în toată ecuația asta”, și nu pot decât să-i dau dreptate, chiar mă bătea gândul să folosesc ultima propoziție ca motto într-unul din textele noi, texte care, deocamdată, nu sunt colaborări și-n legătură cu care sper că sunt mai eu ca niciodată.

Așadar, ce poate porni ca inhibare poate foarte ușor sfârși ca stimulare, nu pot decât să îmi doresc să fac cinste unor oameni care și-au dedicat niște timp liber pentru a face un bine de informație audienței lor, autorului și audienței autorului respectiv.

***

fragmente din texte prea lungi ca să încapă aici

noapte bună dimineața

astăzi o să fim mai buni

ți-am spus frumos frumoase lucruri

acum vreau să mă asculți

Sunt îndrăgostit de un om îndrăgostit de mine

Pentru că m-am îndrăgostit și încă se întâmplă

Și dacă te-ai vedea măcar o dată așa cum te văd eu

Cred că nu ți-ar mai fi frică de nimic niciodată.

Străpunsă de săgeți, respirând, ca un arc am să

pierd

câte

o

săgeată.

până când am luat în palmă

forma complicată a corpului

tău ca de apă, în care știu că

e

atât de greu și să nu te îneci,

așa de ciudat să te și iubești,

în fiecare moment în care

atomii decid să te compună

într-o lume aproape distrusă.

Făcută din sabie, respirând, n-o să mă rănească

nici

măcar

o

dată.

Pentru că ne ținem de mână în timp ce înflorim

Ca un buchet fără frunze și rădăcini, doar spinii

Care suntem, după ce alții ne-au tăiat din tulpini

Spini care se pupă ca piesele de puzzle în timp:

Îmbrăcată în scut, respirând, ca o artă o să mă

arăt

cât

sunt

de —

Această plantă

Cățărătoare un mov

(glicine glitchy) —

Nimeni nu mai e normal,

Suntem ca primăvara!

Și poate chiar trebuie să înceteze

Corpul, ca să ne putem mișca

Într-o bună zi, căprioare, cu totul

Eliberați de gândurile noastre

vreau să fiu iubit, dar vreau să fiu iubire

vreau să fiu iubire, dar vreau să fiu iubit

e mai mult plastic în lume decât biomasă și e

foarte greu să ai în creier și altceva decât bani

Mi-am pus speranța-n cui, am spart ciocanul.

Și vreau să supraviețuim ca pământul diferențelor noastre

*

„au trecut câțiva ani de când am scris primele

două părți

și câteva zile de când am rescris a doua parte,

am rescris-o

doar în parte, nu îmi place, dar țin foarte mult

la ea, aproape

la fel de mult ca la cartea aceasta, pe care chiar

o iubesc, și asta

pentru că vreau să fiu progres, nu perfect.”

*

Lena CHILARI

Debut absolut: „Revista Steaua, în 2020, dar nu sunt sigură și nu țin cont de așa ceva, nu mă ajută la nimic.”

Volum de debut: O cană de noviciok la bătrânețe, Tracus Arte, 2020.

Alt volum publicat: Ludmila răstoarnă munții, București: Casa de Editură Max Blecher, 2024.

***

1)

M-am considerat o persoană destul de proastă și needucată foarte mult timp și mi-au și confirmat asta unii colegi sau profesori, iar singura pregătire pentru a deveni poetă a fost Facultatea de Litere. Nu am mers la cenacluri și la Steaua nu m-au mai acceptat să public a doua oară înainte să public. Am avut un instinct primitiv că aș putea avea talent și că aș avea ce spune și într-un fel, chiar dacă absurd, știam că voi deveni scriitoare, însă clar nu știam că voi deveni poetă sau spoken word performer. Voiam doar să îmi spun povestea și părea că pot face asta doar prin scris, altfel nimeni nu m-a luat niciodată nicăieri în serios.

2)

Este un poem în volum lucrat de Teodor Dună și este într-un fel poemul lui. Nu îl citesc niciodată și menționez mereu acest lucru. Am avut parte de o serie de mailuri în care am primit susținere și înțelegere și îi mulțumesc lui pentru asta. De altfel, volumul e foarte crud și țipător și aici e meritul poeziei propriu-zise. Pot zice după cinci ani că s-a construit ea singură pe sine și eu am fost doar un corp menit să transmit mai departe.

3)

Scriu o poezie confesională pe care o transpun vivace pe scenă. Încerc să mă străduiesc să cresc atât în poezie, cât și în performance. Vreau să fiu în continuare un om bun și profesionist. Vreau să lucrez la cât mai multe proiecte și să duc poezia în zone în care nu s-a adus frecvent și să merg la un public cât mai divers. Vreau să menționez mereu că sunt din satul Pepeni, raionul Sîngerei, Republica Moldova.

4)

Olga Ștefan a conturat poezia mea drept „un feminism balcanic” și mi s-a părut o descriere reușită. Încerc să fiu conștientă de lumea din jur și să fiu o avocată pentru feminism și femei în general și o reprezentare demnă de poetă originară din Republica Moldova.

5)

M-am bucurat să o citesc, însă nu a fost ceva care să aibă un rol neapărat hotărâtor. Mă bucur de critica constructivă și de modul inteligent în care textele mele sunt interpretate, însă mai mult m-am raportat la reacția directă a publicului sau la emoția imediată a prietenilor mei apropiați. Mă raportez foarte mult și la simțul și intuiția mea poetică și nu mi-e frică să recunosc dacă un text sau un performance este prost sau nereușit.

***

am venit de atâtea ori să te caut că a trebuit să rămân iarăși cu mine însămi

fuga pe scări banca unde Pavel m-a privit cu dezgust spunându-mi: 

poți scoate omul din Moldova dar Moldova din om nișcum 

știam că se referă la mine și că avea dreptate

formele au devenit cuvintele lui

corpul a devenit rușinea mea

nu am stat dreaptă de frică să nu îmi iasă sânii în evidență când am devenit poetă unii dintre poeții bărbați numai despre asta vorbeau

decolteul meu a devenit frică

decolteul meu a devenit stigmă

în clasa a 4-a în drumul spre casă vedeam pietrele de pe jos Lenuța s-a făcut de piatră  

o pasezi de la picior la picior până nu o dai de șanțul drumului 

ecoul celor buni pe care i-am căutat și nu i-am găsit 

ochii și cuvintele celor batjocoritori care m-au văzut pentru trup dar tot nu era unul desăvârșit ci un trup care usucă balele din gură în afara țâțelor generoase să piară sub țipetele mele surde

vă scuip peste bot vă calc în picioare deși mă doare 

mă-mpiedic pe drumuri ca o femeie adevărată ce sunt 

cad și nimeni nu mă ridică

svetlana știe că mi-e frică de înălțimi și mă duce mereu spre ele

rostește cu vocea profundă a olgăi ștefan

un feminism balcanic e un feminism în termeni docili

copacii se retrag din calea mea

cum noi cei cu gândirea liberă și crezul pulbere ne-am infiltrat astfel printre cei credincioși 

într-o bătălie acerbă ne-am putut împăca cu tata prin discursuri politice 

morală și istorisiri ale nostalgiei moldovenești

cu mama de ziua ei ne-am rănit pe patul unui copil apoi l-am privit amândouă cum plânge 

pe fratele meu îl invidiez violent 

a fost crescut cu „toate ți se cuvin”

privește mândru peste masă în casa în care lumea din jur nu șoptește 

e casa lui sunt banii lui e sămânța lui care crește și sufocă copacii gazdă 

pielea ta lenuța este o barieră de protecție dacă este una nedeteriorată închideți gura

nu avem încotro

îi rog frumos pe toți cei din jur să se teamă de mine

poate mușc când îmi spun părerea cu voce tare

suflete moarte în ochii după tejghea

pe gât un lanț cu rege cercel în nas tăcere cruntă

mâini precise mângâie cănile de espresso

în timp ce scriu Valentin motanul meu freacă pixul albastru

aplauze înalte în Norwich în Liverpool hotele de lux

laude interminabile că n-arăt de 30

însă tot ce fac e să gândesc link-uri pe care să ți le trimit

„uite o piesă, m-am gândit că poate îți place” în timp

ce tastez răpun

dragonii cu mistreții sălbatici gura mi-e

apă-cu-sare și nisip palmele moi

ce-o să-mi răspunzi dacă o să-mi mai scrii vreodată

pot să te îmbrățișez fără să te apăs și ești liber

*

Tatiana ERNUȚEANU

Debut absolut: Carne, Visuri și Oase Triste Uitate în Hydra, București: Ed. Eikon, 2020.

Alte volume publicate: Buletin de știri blues, , București: Tracus Arte, 2022; Sentimental Scara C, București: Ed. Eikon, 2024.

***

1)

Am absolvit o facultate de litere, un liceu de filologie, un master în comunicare, probabil că au avut o influență, dintr-un punct de vedere. Ca pornire de a mă exprima prin poezie, însă, simt că aș fi scris, chiar dacă n-aveam nicio pregătire. Am spus-o și o repet, fiindcă e încă validă părerea mea. Aș fi fost poetă și dacă n-aș fi publicat un rând, pentru că trăiesc poetic. Eu nu cred că titulatura de poet, în urma publicării unui volum, două sau câte or fi ele, te pot face mai poet decât ești.

În timpul facultății, am început să scriu poezie și singurul loc unde se citea poezie, pe care îl frecventam, era barul de la mezaninul Universității din București, unde exista un mic cenaclu condus de Florian Pitiș. În rest, preocupările mele atingeau și alte zone de interes, în afara celei literare. Și mai era o hibă, care e și acum, eu nu mă iau în serios. Ce fac e de plăcerea de o face, fără alte mize.

2)

Debutul meu a fost susținut de poetul Ioan Es. Pop. Am avut încredere în opinia lui. A citit manuscrisul, fiindcă am vrut ca dumnealui să-mi dea, să spunem, acest aviz, pentru consolidarea încrederii de sine, de care aveam nevoie. Nu-l cunoșteam. I-am scris pe Facebook și i-am spus că aș vrea să citească manuscrisul meu și să-mi spună dacă ce scriu eu e poezie, în opinia dumnealui sau nu. Mi-a răspuns că i-a plăcut foarte mult și că, da, e poezie. Au existat două sugestii pentru a schimba ceva minor, în două dintre poeme, și tot dumnealui mi-a propus acest titlu, acesta fiind un vers dintr-un poem din volum. Apoi am mers spre editură și lucrurile au decurs bine, cu câteva mici negocieri, doar atât.

3)

Nu mi-am propus niciodată un standard. Nu am scris având în cap ceva estetic sau artistic sau orice alt  reper de acest gen. Am scris într-un stil natural, unde am simțit să fac un artificiu a fost că așa l-am simțit, unde am lăsat o frazare banală a fost din același considerent. Nu am cosmetizat niciodată vreun poem. Le scriu cum simt. Apoi, fac o selecție cu cele care îmi plac și cele care nu, dar intervenție pe poem nu am făcut niciodată, spre a-l face mai bun. Îmi respect prea mult starea în care îl scriu la prima mână, fiindcă ea are în spate o realitate trăită, care l-a inspirat. La a doua mâna, starea mea nu ar mai putea fi aceeași și, ca atare, n-ar mai exista din același unghi, o posibilă updatare a lui. Mi-am respectat întotdeauna și temele proprii de interes, notele mele particulare, stilul meu, anumite particularități ce țin de licența poetică a mea, să spunem. La fel sunt și în ceea ce privește lectura altor poeți. Îmi poate plăcea foarte mult un poet fără branding literar, cum la fel să-mi displacă și să nu-mi transmită nimic decât o tehnică impecabil estetic, dar aridă și percepută de mine și ca artificială, prin aparenta ei perfecțiune, un poet despre care s-a dus buhul. Nu mă conving reperele estetice, crezurile ideologice, poezia construită, mă convinge doar emoția în raport cu picturalitatea textului.

4)

În ceea ce mă privește, poezia pe care simt s-o scriu nu comportă preocupări ideologice. Nu sunt genul care să fie militantist prin formele mele de exprimare artistică. Asta nu înseamnă că nu am crezuri ideologice, ci doar că le manifest prin alte modalități. E drept că nu într-un mod extremist, ci echilibrat.

5)

Mi-e și jenă s-o spun, însă nu prea cred că în România sunt mulți dintre cei pe care i-am putea numi cu însemnătate critici literari. Nu că m-aș erija eu într-un evaluator, ci să rămânem la sensul de observație subiectivă. Nu m-au interesat, ca atare, decât trei opinii ale unor critici. Am primit două. Una era foarte aproape de ceea ce propunea textul meu, cealaltă părea ușor în derută. Nu mi se pare la îndemână nici măcar ca un critic să aibă neapărat subtilitatea ta, nu e o ofensă, dar unii suntem mai nuanțați în interpretare decât alții. La nivel de tehnică, cred însă că un critic poate depista cel mai bine elementele care dau sau iau valoarea textului. Eu nu mi-am făcut însă vreodată un țel din a scrie mulțumitor pentru cineva, fie el critic sau cititor, nici pentru recunoaștere, asta fiindcă eu sunt mai degrabă o tipă emoțională decât una cu ambiții. Am vrut însă să scriu ca mine, să-mi fac cunoscută vocea mea poetică, atât cât și cum e, să am măsura valorii mele reale. Aș fi putut aborda teme, termeni, tehnici la modă, aș fi putut insera ideologii, însă nu am vrut să fac asta. Referitor la stimulare sau inhibare, eu n-am fost în niciuna dintre variante. M-au bucurat cronicile primite foarte mult, dar alt efect nu au avut. Am continuat să scriu doar ca răspuns al nevoilor mele emoționale.

***

întotdeauna se mai poate ceva deși ierni

au tot trecut din ce în ce mai puțin reci aici

pe râul arno serile

vin tot mai galbene aproape ca prostituatele lui pascin

din amintiri pe linii de fugă

acel sunet de oase alături de celelalte moduri ale tale lurex de a spune tot

izbindu-se ca niște tuburi de bambus în vânt

pupilele de apă tremurul totul transpirația

doar când trebuie

prima zi te convinge să revii

și de aici începe să-ți pese

ceva ce seamănă cu viața acoperă gradual variabilele despre care nu vom vorbi

vom cere tot full exposure

acum și aici paralel

cu atunci și aici

ce rapid apare între noi ceva

prelins dintr-un spațiu în altul

dintr-un timp în altul

pare foarte real deplin sau întreg

când activez impulsurile

nu are sens domnule

oamenii nefericiți sunt cei mai periculoși

pentru că sunt antrenați să reziste

e drept domnule

într-o galaxie mai tandră

v-aș fi crezut

domnule aș vrea să cânt

cu glasul unui om bun

să fiu pedepsită pe drept

să văd marea și alte lucruri

care mai pot încăpea într-un rucsac de copil

unde teiul e tei

și mama e mamă

domnule eu sunt în prima linie

și aici se întâmplă lucruri ciudate

mâinile mele scrijelesc

de 9 ani într-o limbă necunoscută

coregrafia distrugerii

răceala gresiei pipăie locuri secrete

domnule să vă spun mâna mea dreaptă avea două înțelesuri

din precauție de-asta

a fost crestată într-o seară

caravanserai stai în dreptul ferestrei

nu-mi mai amintesc ziua

de la sardis la susa

doar corpul tău văruit într-o

forță nebănuită

mă privea și tot ce vedeam era splendoare ca o franciză americană

taci că îmi împletesc părul cu fire de plumb o tehnică

ce dărâmă tot ce nu e fixat în aer cu privirea

o facem pentru viitor pentru industrie pentru plajele din asia

mă încurajai

cu dexteritatea mișcărilor tale când văd două variante să repet greșeala

purtai mult albastru în trecutul plin de secrete

un tangaj stilistic probabil

nu nimic din vis doar

email plique-à-jour peste memorie

zilele de primăvară o copie multiplicată rondul mereu rondul același rond senzorialitatea introvertită inexistența jumătatea de adevăr restul jumătății asemănarea cuiva cu villa foscari malcontenta știi ce spun aceeași structură alegoriile arts & virtues mâinile câteva fresce un coridor lung săpat în piept naratoarea blondă se plimbă se întreabă ratifică mănâncă un currywurst în acest oraș duios în care oamenii miros a balsam de rufe și fier peste toate grandoarea soarelui ca o portocală nu vreau nimic cald nimic călduț nu mă ajută nu mă ajută între ratare și show îți punem la dispoziție tot ce vrei se aude vocea mieroasă din ecran e ora de miere a promisiunilor zici și cu mâna faci semnul că ești îndestulat peste toate buzele cuiva fără sunet zic ceva și visul intră în alt vis

OGLINDA sociopatia mare cât o cantină pentru studenți de iubit nu mai pot iubi și mai devreme când am fost să iau țigări un semi-cerșetor a ridicat un ban de jos și mi-a zis norocul din drum așa mi-am explicat lipsa norocului n-am avut drum kreuzberg sex democratic SO36

depozit dragule depozit cu degetele zdrelite fumez unde mă termini și unde te încep carnea e calciu pe pereți și un afiș -es lebe!-

o păpușă zace într-o baltă și prostituata slavă își descurcă părul cu o perie verde lângă un corp înfundat în plapumă cântă drugs saved my life noi am devenit înțelepți în răsărit nimic mai înșelător decât un așternut mototolit libertatea relațiilor e un fois gras pentru bogați pentru ceilalți rămân cele treisutecincizeci de ore petrecute împreună fără dovadă

bărbații misogini și sentimentali sunt world-beaters și oricât de aproape s-ar vedea lucrurile în oglindă realitatea are dinți de lapte

o să mă prinzi și o să mă tragi în tine îi zic

*

Ziza NATUR

Debut absolut: gândul din bucătărie, București: Casa de Pariuri Literare, 2020.

***

1)

De fiecare dată când primesc această întrebare, îmi este foarte greu să răspund. Sunt convinsă că tot ce am citit (nu doar poezie) mi-a influențat stilul de a scrie, însă procesul meu de „autoinstruire” este, privit din exterior, unul destul de anost, iar din interior, unul haotic. Până să se contureze volumul de debut, care consider că este o reflexie fidelă a personalității mele artistice, am scris în jur de alte 3 volume ce n-au fost publicate niciodată, plus o multitudine de caiete și agende umplute cu poeme – știam că sunt doar încercări, căutări, experimente.

Saltul de la poezie cu energie imatură la scrieri ce reflectă cine sunt a urmat după o perioadă în care am avut multiple conversații cu mine însămi, încercând să înțeleg cine sunt cu adevărat. Săptămâni întregi de umplut pagini de jurnal fără sens sau conținut artistic, cărora le-am adăugat o mentalitate de „vedem ce iese”, m-au transformat într-un canal deschis la maximum către Inspirația Divină. De acolo s-a născut „gândul din bucătărie” în doar 3 săptămâni. Tot ce am scris după aceea (un roman și încă un volum de poezie ce sunt în curs de pregătire pentru a fi publicate) a fost consecința aceluiași proces.

2)

Până să ajung să predau manuscrisul editorului, am trecut printr-un proces pe care îl consider unul dintre cele mai mari daruri primite în această viață. Timp de mai multe zile la rând, Nora Iuga m-a îndrumat, vers cu vers, mi-a arătat cum se realizează corectura propriilor scrieri, de ce unele cuvinte îngreunează mesajul și de ce altele trebuie să rămână, uneori într-o formă ușor diferită. Am învățat în acele câteva zile mai mult decât aș fi putut învăța în ani, și folosesc același proces acum – avantajul meu este că sunt neiertătoare cu munca mea și nu mi-e teamă să tai pagini întregi sau zeci de poeme, așa că există șanse mici să predau o lucrare cu „burți”. După aceea, doar am predat manuscrisul editorului, care a realizat oareșce ajustări la textul introductiv, iar versurile au fost publicate exact în forma decisă de mine.

3)

Adevăr, simțire – n-am făcut altceva decât să exprim cât mai sincer ceea ce am trăit atunci. Peste acest fond de adevăr s-au adăugat „măștile” de umor sau trivialitate, ca să-mi mențin sinele în siguranță și să mă simt mai puțin vulnerabilă.

4)

Am scris și scriu doar dintr-o nevoie obsedantă de a scrie, de a exprima adevăruri și emoții ce există, deja, în interiorul meu.

5)

Evit să citesc critică literară – îmi e greu să-i găsesc rostul. Arta e subiectivă și e înțeleasă diferit de fiecare, nu cred că poți analiza cerebral ceva ce izvorăște din suflet. Am făcut greșeala de a citi vreo două texte critice pe atunci (care nu erau negative!) și am decis că e mai bine să folosesc acel timp pentru creație. E foarte ușor să te lași influențat de opiniile sau sugestiile celorlalți, fie că vin de la critici sau nu, iar eu încerc să îmi păstrez adevărul cât mai fidel mie.

***

(dintr-un volum în lucru)

capre la șosea

am fugit într-o fântână

fără să spun noapte bună

te văd ochii așa surdă

nu-i nimic să îi închidă

n-am nici mamă n-am nici tată

merg călare pe o capră

torn inelul de la gât

într-o formă de papuc

de m-așez

pe-un colț de nufăr

număr unu

pân’ la zece

oi găsi vreo trei garoafe

și-o minciună

de la tine

las’ că trece

*

vedere

am trăit destul și știu

că n-am trăit destul

nu poți pleca

fiindcă n-ai venit

și când suni eu știu

că n-ai sunat

nicio vedere nu-i ca aceea

pe care n-ai scris-o

glasul roților de tren

Mamaia știe că n-o vezi oricum

*

Cutii cu unt

gura lumii e cam mov

ajută-mă să-mi spăl căciula

mă duc în valea cu pietre

a fost și mai rău dar în a treia zi

ar cam trebui să

cireșul plânge de atâtea întrebări

dar nu am cui să i le pun

grădina mi-a părut cam ofilită

aprinde-i o lumânare

tot așa a fost și când ne-am îngropat data trecută

mai am un singur picior

l-am donat când și-a rupt urechile

trei biscuiți în două cutii e atât de dureros

***

2021

Roxana BALTARU

Debut absolut: Grădina de Naftalină, Casa de Pariuri Literare, 2021

Alt volum publicat: Nădejdea mea, entropia, Neuma, 2025.

***

1)

Instruirea în poezie a avut loc în 2010 prin cenaclul literar de la Suceava, în acea perioadă denumit ,,Zidul de Hârtie”. Eram în clasa a X-a când am fost invitată de către domnul profesor Gheorghe Cîrstian la cenaclu. Printre primele reviste literare în care am publicat se numără: Ramuri, Atitudini, Steaua, Tribuna. Printre revistele literare în care am publicat recent se numără: România Literară, Vatra, Golan, Libris. În prezent profesez în străinătate și urmăresc, din bula digitală, mediile literare din Suceava, București, Brașov. Cenaclul literar din Suceava rămâne catalizator în demersul propriu. În pofida faptului că, locuind în străinătate, nu am avut ocazia să-mi cultiv legături în mediile literare din România, un lucru care poate duce cu ușurință la invizibilitate, volumul de debut a avut un ecou în filiala USR de la Brașov. Din partea Uniunii Scriitorilor am avut parte de o reală susținere și încurajare prin incluziune, notabile fiind invitațiile de a participa la festivaluri literare și de a publica în reviste. Doresc să-l menționez aici și pe scriitorul Horia Gârbea, cu care am avut o colaborare excelentă în decursul lansării celul de-al doilea volum de poezie, ,,Nădejdea mea, entropia”, la editura Neuma, în 2025.

2)

Procesul de editare a cărții a implicat predarea manuscrisului și corecturi de tip proofreading. 

3)

Nu cred că am gândit în acești termeni la momentul debutului.

4)

Nu am preocupări ideologice când scriu, dar nici n-aș putea afirma că poemele mele sunt lipsite de fond ideologic. Ideologia în poeme este inevitabilă și, suspectez, cu atât mai probabilă cu cât scriitorul nu este capabil să distingă fondul ideologic din textele sale. Mă simt în largul meu când scriu din lentila omului marginal– nu sunt rece la inegalități sociale și din căldură izvorăște, natural, și poezia. În același timp scriu și într-o perioadă în care temele marginale sunt exploatate artistic, valorificate și consumate de către elite, deci temele abordate nu au neapărat legătură cu ideologia esteticului. Unic în scrisul de factură literară este că poți să nu fii dator decât experienței tale trăite și lentilei tale, indiferent de presupusa distorsionare ideologică a acesteia. Nu caut să aflu adevărul când scriu poezie, deși nu mă supăr dacă mi se revelează, iar dacă este să aleg între discursul suprimat și discursul legitimizat, îl aleg pe primul.

5)

Să nu uităm că a avea parte de recenzii la cartea de debut este un privilegiu. Scriem într-o epocă în care se publică mult, suntem solicitați digital și distrași, iar disponibilitatea de a scrie cronici este evident redusă. Eu am apreciat fiecare cronică știind că nu este ușor ca un debut să stârnească o reacție care să se materializeze efectiv într-o recenzie. Mi se pare în regulă un principiu al blândeții când vine vorba de critica volumelor de debut. Critica de întâmpinare nu duce lipsă de o capacitate de a detecta subtilitățile textului, cred eu, dar pare mai puțin capabilă (sau preocupată) să situeze debuturile în contextul literar. În alte cuvinte, cronicarii contemporani par a fi mai mult poeți sau sociologi decât istorici. Mai știu că sunt scriitori preocupați că nu mai există duritatea pe care o necesită critica preocupată exclusiv de valoarea literară. În măsura în care au dreptate, cred că ar trebui să înceapă cu autorii consacrați, care au trecut prin și peste experiența debutului, și față de care duritatea necesită, probabil, mai multă asumare.

***

Iarăși și iarăși mă gândesc

poem din volumul ,,Nădejdea mea, entropia” (Neuma, 2025)

La țara mea, cum se mișcă oricum 

cu secera-n coaste și cu urma de ciocan la tâmplă. 

Dintr-o limbă într-o altă limbă

am ajuns unde mi-am dorit și unde mi-am dorit sunt

un creier mare care urmărește doar abstracția, deci

Mă gândesc la buba din tâmpla țării mele,

la secera din coaste

și că voi,

cei care ați rămas să cărați 

bolovanul pe spinarea ei ca niște șerpași

o duceți mai bine.

*

Slavă ție, Vacă-fără-Nume

poem din volumul ,,Nădejdea mea, entropia” (Neuma, 2025)

de la care au supt nouă ani bunica, străbunica și cu mine, și mai multe generații de mâțe

Și care în ziua când te-au dus pe digul încovoiat Cârligata, când te-a mânat străinul la abator, Bica Raveca a zis că te-ai uitat odată lung înspre casă.

Ce zi o fi fost aceea în care după atâta timp s-au oglindit în ochii tăi blânzi și cerul senin albastru și propriul sânge?

Slavă ție, Vacă-fără-Nume,

Slavă ție, Vacă-fără-Nume, repetă Zaharia Stancu din pământ.

Slavă ție, fetiță siriancă, sprijinită cu spatele cald și moale de o clădire din ciment de pe strada Çukurcuma Caddesi din Istanbul

Și care de la mine ai primit a cincea shawarmă. Ai primit fără să mă bagi în seamă și cu nemulțumirea Ta m-ai salvat.

În sala de curs din Johansbygget două sute de ochi se uită la mine. Nu pentru că vor, ci pentru că trebuie. Dar în minea mea răsună —

Slavă ochilor în care nu s-a oglindit sală de curs

Slavă ochilor care fără să fie aici au văzut adevărul.

*

biografie

poem din volumul de debut ,,Grădina de Naftalină” (CDPL, 2021)

tusea ei

apoi se întorcea pe partea cealaltă

o auzeam prin somn cum deschide ochii

fără bucurie fără tristețe

cum îi șade bine omului să se trezească.

rămânea o clipă pe marginea patului

ai fi zis că i-e dor de ceva

trecutul era prea curat

ca să se întoarcă asupră-i.

trebuiau despicate lemne

de coborât fânul din pod

se lăsa bruma

subțire și aspră ca o rudă îndepărtată.

tusea mea

ți-am zis să nu mai dormi cu fața la geam

mă învelea cu liniște în mâini

i-aș fi încredințat lumea.

scârțâitul ușii

lumânarea mirosul de seu

rugăciunea ferește-ne Doamne

de foc de potop de primejdie de năpastie de

tunet de fulger de scârbă de greață

de moarte grabnică.

plita trosnind ușa pașii frigul

mugetul animalelor mari și mici

dimineața și Dumnezeu

îi cerea de mâncare.

le mulțumea pe toate

bica Raveca ținea pe umeri un basm

pe cale de dispariție

astăzi propria mea halucinație

unde orice om putea muri în somn

la fel de fericit.

*

C040725

Pe stradă faruri lungi

și nici nu știu

călcând pedalele, șoferii

cât de bine mă simt

în poala verii

cât de chillată pot să fiu

De ce pășesc

aerul cald dosind în piept

și-n palmă busuioc?

De ce încetinesc când se aud

din depărtare, voci

apoi mers ascuțit de toc —

Ah, ʼs niște fete

n-a zis nimeni

sexul frumos, sexul

comfort

Sub bolta teilor mă caut

dar nu găsesc, în căptușeală, foc

și nu-i nimic.

Cu flori de ceai

și păr de animal mi-e pasul împletit.

Iar dac-ar fi să-i mulțumesc

lui Dumnezeu de-un lucru

ar fi pentru inima asta

ușor de fericit.

*

Ramona BOLDIZSAR

credit photo: Cristian Șuț

Debut absolut: nimic nu e în neregulă cu mine, București: Casa de Pariuri Literare, 2021.

Alt volum publicat: Spune-mi unde să apăs mai tare, București: Editura Cartex, 2024.

***

1)

În primul rând: o obsesie constantă de a scrie întreținută într-o formă sau alta pe toată perioada copilăriei și adolescenței, urmată de lecturi foarte diverse (nu doar de poezie) și o familiarizare treptată cu vocile poeziei contemporane (debutate și nedebutate, în publicații online, oficiale/neoficiale și în volume). Deci, cel mai important: o lectură atentă și o privire activă asupra poeziei contemporane.

2)

La primul volum nu a existat un proces îndelungat de editare, cu excepția unor modificări minore și a redactării/corecturii de text.

3)

O remodelare a memoriei pentru a reuși să creez un testament al anilor pe care i-am trăit, fără să-i fi fructificat altfel, mi se părea. O obsesie de a pune în poezie ceva ce credeam că altfel voi pierde inevitabil cu timpul și un interes natural pentru corpul meu de femeie într-o lume patriarhală, adânc înrădăcinată într-o anumită ideologie de gen.

4)

La debut lucrurile nu erau neapărat atât de clare. În sensul scrierii exacte a textului: a fost mai degrabă intuitiv. În sensul retroactiv, al gândirii despre: memoria, corpul meu de femeie în lume, critică socială, utilizarea limbajului filosofic într-un mod simplist (care să-mi demonstreze utilitatea aproape practică a studiului). Dacă vorbim de o relație suport, vorbim despre o relație suport cu mine însămi și a-mi demonstra că exist cu adevărat.

5)

Experiența e fragilă din multe puncte de vedere. Și cel mai important: nu există suficientă critică literară, cel puțin nu pentru debutanți (sau nu pentru toți, în orice caz). Cealaltă fragilitate vine din capacitatea de a te obișnui sau nu atât cu criticile pozitive, cât și cu cele negative, de a avea o poziție ori neutră, ori implicată, dar care să implice același tip de atitudine indiferent de conținutul criticii.

***

dizolvare: dispersarea esenței până la claritate

Părul vâlvoi miezul nopții trupul ei mic

subdezvoltat pentru o femeie matură

buclele până la glezne.

Câini care latră (vicinus);

câini care o privesc din lanț (domus).

Ochii: sticloși. recunoaștere. parțialitate.

repetiție:

desculță în iarba udă

capul greu

un bâzâit circular

cât-de-cât familiar.

Dinții stricați dezveliți de buzele pline

prispa –

o lumină aprinsă. trupul celuilalt

/Alia mulier, Eadem mater/

vrăjitoarele ard, ochii închiși

un boncănit și gura deschisă,

hohotul

– strident atotcuceritor nebun gălăgios

câinii se reped: jugul

carcer carceris carceres carcerum

Ea își lasă capul pe spate

răcoarea plăcută stelele

nominare

et lumen pythonissam

firele ridicate pe brațe, o așchie în talpă și pentru o

foarte scurtă vreme:

luciditate.

*

E mijlocul verii

transpir

îmi spune c-a avut o mătușă mai altfel

ușor țicnită, dusă cu pluta, își pune arătătorul la tâmplă

o chema

Maria.

*

Nici până la vârsta aceasta nu a învățat ce să facă cu mâinile și, oricâtă silință ți-ai da cu ea, este imposibil s-o faci să converseze normal.*

O bluză albă strâmtă – atenția minuțioasă

(stânjeneala)

mâinile sunt o parte a corpului

copilul trage o strigă îi întoarce fața spre el –

mama se încruntă, țipete, un balon spart,

liniște, râs: totul succesiv, ca limbile unui

ceas perfect funcțional. Fumul

– berbecuț la proțap, salată în mijlocul iernii

pământul înghețat, un coș de gunoi curat

– o stare socială convențională, ceva terminologic corect și compact. –

– spațiul există pentru a fi ocupat. mâinile sunt o parte a corpului. –

Un pic mi-am dorit să fiu acolo:

să-mi ardă vinul limba, să-mi

tremure degetele pe cana din lut, să nu mă

înspăimânte pașii unui necunoscut în beznă;

o cafea la ore târzii, o conversație fără ochi pe țâțe.

Niciun alt corp să nu se ciocnească de

al meu, niciun bărbat să nu-mi atingă talia în supermarket

proprietate temporară –

spațiul ocupat de trupul meu să fie intact

 nu voiam mult doar

ușurătatea de-a scrie

acest poem.

________

* (Gabriela Adameșteanu, Dimineață pierdută, Vica Delcă)

(poezii noi, nepublicate)

*

corpul se întinde, dar nu suficient

Pielea deshidratată, Flowers on repeat

costumele de baie din Decathlon – orice

asemănare e un prilej pentru diferențiere. Corpurile

se mișcă, transpiră, SPF 50 –

apa rece, dopul care cade în nisip, un strop prelingându-se pe bărbie,

o mișcare neatentă care eliberează un sân.

Valurile spărgându-se –

un cârcel noaptea.

În timpul Primului Război Mondial, Joseph

– la origine boxer – inventează pilates-ul. orice mare

descoperire cere o jertfă, iar Joseph

își cedează numele de familie. Printre beneficii se numără:

flexibilitatea mărită, musculatura întărită

you may also have a better sense of well-being

(2 taburi noi: ce înseamnă sense, ce înseamnă well-being).

un spasm se metamorfozează într-un râs forțat.

O pauză pe care o vei scrie așa:

o respirație în timpul unui plank de 60 de secunde

fata din video se pune în șpagat &

ne îndeamnă și pe noi să facem la fel

(push yourself a little longer to feel that burn).

Push yourself a little longer

Joseph Pilates a fost performer de circ

to feel that burn

Picioarele mele nu ating colțurile saltelei.

(poezie din antologia Antologeek, coord. Andrei Zbîrnea, Editura pentru Artă și Literatură, 2024)

*

Elena BOLDOR

Volum de debut: Trax, Alba-Iulia: Editura OMG Publishing House, 2021.

***

1)

Surprinzător și amuzant în același timp e faptul că am o conexiune cu Mihai Eminescu în ceea ce privește publicatul. Am glumit cu 2-3 persoane că Eminescu a publicat la 16 ani, iar eu la 15, în aceeași revistă, Familia. Eram mândră și amuzată în același timp. Publicasem sub eticheta Enfants Terribles, alături de Mihnea Bâlici și Codruța Corocea (sper să nu uit pe cineva), invitați de Mihok Tamas, căruia îi mulțumesc încă o dată pentru tot. El a fost prima persoană, primul poet, care mi-a citit textele și m-a încurajat.

Totul a pornit de la doamna Marcela, de la Biblioteca Județeană din Oradea. Eram un copil care mergea acolo aproape zilnic și care, la un moment dat, a prins curajul să-și arate textele cuiva. Doamna Marcela a simțit că e „ceva acolo” și i le-a arătat lui Tomi (așa îi spunem noi lui Tamas).

După Familia, am ajuns și în România literară, după o lectură în Oradea, acolo am primit și primii bani din poezie. A fost un moment de bucurie, mai ales că la început părinții mei nu mă susțineau. Nici nu le-am spus de carte până nu a apărut. Ce trebuie înțeles e că, la început, scriam foarte mult despre moarte și sinucidere. Normal că ai mei nu-și doreau să continui.

În 2017, dacă nu mă înșel, Mihnea mi-a dat un volum din Z9, Everything at its right place, pentru că avea două exemplare și simțea că o să-mi placă. A fost momentul catalizator, cel mai important din viața mea. După ce am citit volumul, ceva s-a schimbat în mine: în felul în care trăiam, simțeam, scriam. Îi mulțumesc din nou. Știe cât a însemnat pentru mine.

De acolo, am început să scriu alt-lit / new sincerity. Am mai publicat în Poesis Internațional, DLITE, Steaua, Echinox. Sper că nu am uitat nimic.

2)

Adevărul e că nu a fost nevoie de multe modificări. Cred că au fost maxim 2-3 ajustări făcute împreună cu Alex Ciorogar. La vremea aceea, îmi doream poate mai multe schimbări, dar acum, privind înapoi, apreciez enorm libertatea de a păstra textele exact așa cum au fost scrise.

3)

La debut, crezul era mai degrabă trăit decât formulat teoretic. Totuși, privind în urmă, cred că termenii care descriu cel mai bine poezia mea de atunci sunt: confessional, hyper-self-awareness, digital alienation, raw honesty, radical openness, affective realism, millennial malaise, meta-irony.

Am spus de mai multe ori că m-am „născut pe internet” – și simt asta visceral. Dacă în copilărie internetul era un refugiu din realitate, acum, in my 20s, viața reală e un refugiu din online. Am avut perioade în care mi-am șters conturile de social media și parcă mă simțeam mai vie ca niciodată. Cum spun și în carte: „îmi voi șterge toate conturile de socializare pentru că vreau să știu ce simți când ești mort”. Această moarte virtuală se transformă într-o trăire intensă în realitate.

În același timp, am vrut să transmit bucuria lucrurilor mărunte din viață, nu știu dacă lumea a înțeles asta din carte, dar măcar o transmit acum aici. Să vorbești cu un păianjen în loc să te sperii și să-l omori, să bei o apă minerală la piscină, să simți cum te îndrăgostești de cineva în perioada liceului, etc.  În acea perioadă, citeam mult Steve Roggenbuck și îi urmăream videoclipurile. Se filma spontan, vorbea despre ce simțea, ce vedea. Țipa dacă asta simțea. Așa vreau să se simtă și poezia mea.

4)

Nu am plecat de la un cadru ideologic formal, dar poezia din traxx nu e neutră. Niciodată nu am crezut și nu am vrut ca ceva să nu fie politic: fie vorba de muzica pe care o ascult, cărțile pe care le citesc, textele pe care le scriu. Totul e politic și așa ar trebui să fie.

Limbajul explorează tensiuni între virtualitate și visceralitate, putere (mai ales în cele romantice), intimitate, lupta de clasă (chiar în primul poem din carte, aluzia la micul burghez care-și varsă fasolea pe cămașa scumpă), etc. Există multe astfel de tensiuni, unele mai subtile decât altele.

Am scris din necesitatea propriei ființe, așa cum am simțit eu anumite lucruri, însă există o subtilitate ideologică acolo, chiar dacă nu se simte direct.

5)

Le sunt recunoscătoare tuturor celor care au citit și au scris despre traxx, indiferent de ton. Multe recenzii au surprins subtilitățile și intențiile mele. Am citit undeva că „orice ai spune după «Eu cred că…» e adevărat”. Așa simt și eu. Dacă cineva găsește ceva în textele mele, acel sens e valabil. Mă bucură dacă am reușit să fac pe cineva să simtă ceva.

***

către: N vineri,

12 mai 2024 3:22

mă gândesc la tine și la bărbatul care le cântă la pian elefanților. încerc să găsesc lucruri de făcut, ceva pentru care merită să mă trezesc dimineața. dacă nu există ordine completă în lume, vreau să văd totul cum se distruge. vreau să văd haosul complet. pisica colegilor mei bea mai multă apă decât mine. încerc să nu mă uit la știri, pentru că doar plâng și disper. am fost la paris în octombrie pentru că am vrut să stau o oră la mormântul lui emil cioran. încerc să scriu. îmi e dor să scriu, dar nu am făcut asta de mult. nu mă simt suficient de bună, nu simt că ceea ce scriu e adevărat. când eram mică, credeam că ăsta e talentul meu, că asta ar trebui să fac. nu mai cred asta. nu am talent și nu muncesc suficient pentru nimic. am lucrat 3 joburi în ultimele 2 luni și tot nu am destui bani. ascult mult „message from the temple” de la psychic tv. mi-am făcut un tatuaj cu desenul lui val dunham din psychic bible pe braț. nu am ieșit din casă de 2 săptămâni, câteodată colegii îmi dau din mâncarea lor gătită, pentru că eu nu fac nimic pentru mine. aș vrea doar să intru într-un k-hole și să mor. john waters zicea undeva că nu are ținutele pentru un k-hole, dar eu am. ținute proaste, într-adevăr, pentru că n-am urmat ceva cursuri de styling. am încercat să scriu în jurnal dar am rămas fără cerneală. am reușit să-mi spăl hainele, nu am mai făcut asta de mult timp. mi-e rușine să-ți spun exact de cât timp. când am scos hainele din mașina de spălat, miroseau urât. asta m-a făcut să plâng. ce melodie le-ai cânta elefanților, dacă ai putea?

traxx

fiecare zi vine cu o nouă revoluție. vreau să îmbrățișez fiecare persoană ca o floare deschisă.

mâncăm cu toții din aceeași portocală. mă simt mai aproape de oamenii de pe internet decât

de cei din viața reală. abia aștept următoarea naștere a universului!! vă rog să-i spuneți mamei

să mă lase să folosesc computerul. prietenii îmi trimit mesaje amuzante iar eu răspund cu

emoji-uri. ai grijă, micule burghez, altfel voi vărsa fasolea pe cămașa ta scumpă. mă simt

cea mai frumoasă când ecranul îmi luminează fața. o pasăre îți crește din ochi. te ciupește

de părți neașteptate ale corpului: plămâni, tălpi, limbă.

poți să simți viața acum?

THE ONLY WAY 2 LIVE LIFE

IS THRU BEING SINCERE

poem

mă gândesc la ben stiller mai mult decât mi-aș dori. chelnerul nu a râs

când a comandat ouă și șuncă. ben continua să repete

că într-o zi totul va avea cumva sens. am citit pe un magnet de frigider să trăiesc

în prezent indiferent ce s-ar întâmpla. dacă o să mă gândesc la asta în

mijlocul unei catastrofe,

pot spune că mi-am făcut treaba.

*

Andrei-Codrin BUCUR

Volum de debut: La bella Italia (antipoeme jurnaliere), București: Tracus Arte, 2021.

Alt volum publicat: …iar neantul a grăit, București: EIKON, 2024.

***

1)

Am devorat vagoane de cărți, încercând să aprofundez operele scriitorilor canonici. Apoi, șontâc-șontâc, am început să-mi exersez mâna.

N-a fost vorba de niciun cenaclu – acolo se nasc, de obicei, bisericuțele. Pur și simplu, am simțit nevoia să stau la aceeași masă (în sensul de-a conversa) cu autorii pe care, în bulimia mea intelectuală/afectivă/relațională…, îi citisem din doască-n doască.

2)

O să vă povestesc ceva. În 2019 îi trimisesem directorului editorial de la Tracus Arte trei volume (trilogia „Antipoemelor”), rugându-l să-și dea cu părerea: Merită atenția au ba? Din motivele arhicunoscute de majoritatea (ne)debutanților, textele au fost respinse.

Ironia sorții a făcut ca tocmai unul dintre acele manuscrise (La bella Italia) să fie desemnat câștigător al Premiului „Budila-Express”, în cadrul Concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”/2020, iar Tracus Arte să fie obligată să-l publice.

În privința dezbaterilor/negocierilor…, cititorii au posibilitatea să-și dea frâul liber imaginației J

3)

„Poți să ai capul în nori, atâta timp cât picioarele ți-s pe pământ, e în regulă.”

4)

Nu aparțin vreunei mișcări ideologice (mai ales că, la noi, agenții teoriilor politice mustesc de amatorism).

Din principiu, mă situez în opoziție cu orice trend, scuze, curent sociologic, și rămân fidel personalităților (Sfinții Părinți, cum îi numesc eu) care au marcat istoria gândirii universale.

5)

Prinde și nu prea. Depinde de onestitatea criticilor/cronicarilor…, de cutezanța analiștilor culturali etc. După cum știm, sunt destui care slujesc propriului interes. Dacă un debut are potențial, adică prezintă un avantaj pentru cel/cei în cauză (lista este lungă și stufoasă, compromisurile, „inevitabile”), se turează artistic motoarele, promovându-se la maximum – și toate recenziile gestionate de „Comandamentul Central al Editurilor Mainstream” sunt pozitive.

Aici însă intră-n discuție și elementul pecuniar (nu doar cel doctrinar/conceptual/estetic…). Să nu ne amăgim.

***

 (poezii inedite)

De aia

Boticul profesoarei de religie mirosea a smecleu

Degeaba încerca ea să ne-nspăimânte cu iadul dacă

Dăm la buci înainte de căsătorie

Noi ne masturbam ca porcii aerul rece de octombrie

Întărea gurguiele colegelor de clasă

Saga avraamică nu ni se părea credibilă

Cu prepuț sau fără oricum suntem hărăziți unui continuum

De cazne

Spre slăvi s-a înălțat doar Iisus iar gura profesoarei de religie

Oricât de exagerat ar suna mirosea a lichid seminal

De-aia când treceam pe lângă o biserică duceam mâna

La șliț ca să ne facem cruce.

*

Spoliat de vernis

Urăsc aniversările

Inși dubioși îți cumpără prăjituri și-ți urează la mulți ani

Știind că ești mai bătrân cu unul

Și o fac cu zâmbetul acela pe care îl afișăm în fotografii

Când ne mințim că-i bine

Ei savurează clipa. Nu-s singurii care o s-o mierlească

Și-și camuflează sentimentele prin declarații bâlciste:

„…și sănătate!”

Niște ambasadori ai morții.

*

Extincție

Se măritase fiindcă rămăsese gravidă

Prin iarbă șopârle și albine

Fetele-s mărișoare   necapricioase

Pesemne că-n apropiere era și-un cuib de viespi

O viață austeră serviciu… casă…

Adineauri au căzut și s-au julit la genunchi

Un labrador…  vântul suflă lin   oracular

Ramurile stejarilor ce-mprejmuiesc fântâna arteziană

Murmură

Fetițele se distrează în bazin. Băiețelul se

Hârjonește cu ele

Stropi reci de apă umbreluțe de celofan

Trupurile lor ca niște suveici

Sânii plați părul ud chicoteli trimise spre cer

Și nimeni care să oprească timpul.

*

Rareș CĂLUGĂR

Debut absolut: volumul Sangvinar, editura Tracus Arte, București, 2021, în urma câștigării Premiului „Regele Dimineții” în cadrul celei de-a opta ediții a concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”.

Alte volume publicate: Sangvinar, București: ed. Tracus Arte, 2021; Pădurea de scorțișori, Chișinău și București: ed. Prut Internațional, , 2024.

***

1)

Instruirea mea poetică s-a bazat și continuă să se bazeze pe lectura constantă a poeților contemporani și moderni din spații culturale și geografice cât mai diverse (de exemplu, la poli opuși, Matei Călinescu, Thomas Tranströmer, Louise Glück, Nadejda Radulova și Szilárd Borbély). Formativă este și proza, desigur, îndeosebi cea lirică. Îl voi menționa pe Hermann Broch, cu „Moartea lui Virgiliu”. Formal, o contribuție importantă o are Școala de la Brașov, alături de Cenaclul „Corpul T” și „CenaKLUb Tiuk!” al lui Mihail Vakulovski.

2)

În ce mă privește, procesul editării a fost scurt, rezumându-se mai degrabă la corectarea textului decât la vreo negociere cu editorul – ceea ce nu poate decât să dăuneze unui debut. Lucrul pe text și discuțiile pe marginea sa sunt esențiale pentru a ajunge la forma cea mai bună a cărții. Desigur, asta în condițiile în care și poetul, și editorul sunt dispuși să dialogheze.

3)

Poem în proză, poezie narativă la persoana a III-a, portretistică lirică, fotografie textuală-ekphrasis, poezie care valorifică un fond cultural și social.

4)

Am scris întotdeauna fără preocupări ideologice extraliterare, dar nu exclud ca acest lucru să se schimbe, având în vedere abuzurile de toate felurile care ne înconjoară și ne modelează (acesta ar fi un eufemism) lumea și viețile. Senzația mea e că, dacă privești onest astăzi, oriunde ți-ai îndrepta privirea, orice demers „pur” contemplativ sfârșește aproape mereu în furie și revoltă.

5)

În primul rând, critica de întâmpinare nu prea mai există. Ori, dacă există, e concentrată doar în anumite direcții, scăpându-i cu desăvârșire marea masă a volumelor care apar pe piață. Poezia română contemporană e diversificată și nișată, ceea ce e foarte bine. Acum trebuie doar ca respectabila critică literară, de întâmpinare sau nu, să țină pasul cu ea.

***

OASE SOLARE

1.

La exemplarele tinere, impresia e că trunchiul omenesc, oricât de

tensionat ar fi, nu are cum să susțină o așa scăfârlie încornorată.

În cazul celor orbiți de furie se observă că blana spinoasă

coboară până înspre bazin, înroșindu-le și iritându-le sexul.

O, Mnason, pe drumul acesta prăfuit de lângă Phlius vreau ca

strălucitorul Helios să-mi înlocuiască brațele din carne cu brațe

de piatră, precum și picioarele din carne cu unele de piatră!

Numai atunci voința mea nestrămutată își va afla adevărata

măsură; numai oasele solare rezistă în jugul ambițiilor mele.

Astfel se tânguia cel care avea numai cuvinte de ocară

pentru eleați. Dar ce știu ei! – când el, vara trecută, între pinii

aromați, a văzut un cap de taur spălându-și cu grijă trupul de

toată negreala adunată peste zi. Și când și-a dat seama că

bărbatul acela se chinuia pentru curăția sa, s-a dus înspre el

ca să-l ajute. Era înduioșat, însă nu a reușit decât să-l sperie—

stropindu-l cu urină și fornăind și râcâind pământul, bestia

a luat-o la fugă, uitând că nu se cade să respingi într-atât de

grosolan actul de caritate al unui atenian înfierbântat. Αμάν!

Acum stomacul mă încetinește din cauza sâmburelui greu de

melancolie pe care l-am înghițit mâncând fructul melancoliei

pe care l-am cules, însetat, din copacul melancoliei. Aaauuu!

2.

Lui Kallias îi surâd ochii pentru că ne întâlnim și astăzi.

Ca o pisică tolănită la soare care te-ar mușca dacă ai trezi-o,

intimitatea preferă tăcerea tihnită care s-a așternut între noi.

Rumoarea iscată de nicăieri în piața publică pare să se opună

vârtejurilor de praf fierbinte care se înalță la cer. Ascultăm tot,

dorindu-ne ca alții să epuizeze ce am fi avut noi de obiectat—

Elpis pictează atât de frumos și de convingător lutul ars, încât

ajutoarele ei au început să se închine vaselor acelora adânci!

Alkaios înverșunatul a scobit o coloană întreagă, intenționând

să-i momească pe zei prin fumul alb al cornutelor calcinate.

Iar apoi ne curățăm tălpile de nisip și ne ridicăm și ne pornim

către stâncile care se sprijină direct în mare. Toamna trecută,

băiatul lui Myronos și-a vărsat creierii tocmai acolo – Dragule,

de acum mă rog să nu mi se mai astâmpere setea niciodată.

În spatele nostru, bărbile stropite cu salivă continuă perorația:

Deși ni s-a spus că nu am face parte dintre cetățile de vază,

pentru că aici nu e de găsit nici un măslin îmbătrânit, ci doar

marmură, totuși mândria ne însuflețește zi de zi și ne obligă

la cinstirea memoriei eroilor la fiecare colț de stradă, sub

boturile de bronz ale minotaurilor trântiți la pământ—

Da, Georgios, ți-am auzit apărarea, dar nu ne-a impresionat;

sau, dacă pe moment a părut să miște ceva în sufletele

noastre, aproape făcându-ne să plângem și împleticindu-ne

limbile, dimineața eram deja treji și detestam beția cuvintelor.

Chiar și acum, când soarele descrește cumpătat în spatele

casei consiliului orășenesc, taurul trebuie să moară, pentru ca

omul apăsat de griji să își păstreze sentimentul demnității.

La fel de mult ca trunchiurile numai bune de aruncat pe foc,

ca arcul, bunul renume e și transpirația rămasă pe piatră.

Ceea ce fusese menit să reziste timpului este plâns în sânge.

*

Alexandru HIGYED

Debut absolut: în Orizont, Timișoara, 2017

Volum de debut: nimic personal, București, Casa de Pariuri Literare, 2021.

Alt volum publicat: 50% mai aproape de un final memorabil¸ Alba Iulia, 2025.

***

1)

Am început să scriu în facultate. Până atunci nu prea aveam treabă cu poezia. Am început să frecventez cenaclul lui Daniel Vighi și al Anei Pușcașu în primul an. Fusesem fascinat mai mult de entuziasmul lui Vighi și spiritul critic al Anei. Mi-e că atunci am înțeles că ăsta e locul meu. Poezia, zic. Am început să scriu mai mult ca să mă dau mare, să le arăt eu lor că și eu știu să scriu. Sau poate fusese mai mult o nevoie de integrare? Oricum țin minte și acum cum stăteam la cantină și mă chinuiam să scriu ce aș fi înțeles eu pe atunci că înseamnă poezie.

Apoi, la invitația profesorului Mihăieș am publicat câteva poeme în revista Orizont. Ăsta urma să fie debutul meu într-o revistă. Câteva săptămâni mai târziu urma să avem primul curs de literatură comparată cu Adriana Babeți, unde a început să citească poezie din diferite secole. Observ că scoate un număr din Orizont și citește câteva dintre poemele mele – unul dintre cele mai importante, zic eu, momente în demersul meu creativ. Un soi de „bine bă băiatule, te descurci”. Venind și de la doamna Babeți, însemna cu atât mai mult.

Un al treilea moment a fost întâlnirea cu Constantin Abăluță, un poet pe care îl citeam cu mult, mult entuziasm. L-am văzut pentru prima dată la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, când făcusem voluntariat pentru cele două bufnițe Oana și Raluca (ele deja știind că mă preocupă poezia & co.). Eram la finalul unei seri de festival când Oana îi spune domnului Abăluță că și Alex e poet. Dânsul a insistat să îi trimit și lui câteva poeme, să se uite peste ele. După câteva săptămâni mi-am făcut curaj, i-am trimis o parte din manuscrisul pentru nimic personal. Câteva zile mai târziu am stat la telefon, am editat, am vorbit despre poezie.

Anul următor mi-am făcut curaj să trimit manuscrisul la un concurs de poezie, unde a ajuns le lista lungă. Apoi, când Casa de Pariuri Literare au lansat un call pentru publicare, m-am înhămat și acolo. Iaca în 2021 nimic personal a ajuns să vadă lumina tiparului.

2)

Mă așteptam la mai multă implicare din partea editorului. Dar în mare parte am făcut singur partea de editare. Reciteam manuscrisul și mereu găseam câte ceva. Mi-am dat seama după că de cele mai multe ori nu e multă implicare din partea unui editor (cel puțin din experiența mea). Mi se pare fair, într-o oarecare măsură. Că nu ai vrea să intervii în „opera” poetului, right? Dar totuși cred că un debutant merită puțin orientare. Un „uite aici poate nu ai nevoie de asta”, „poate cartea ar fi mai de efect dacă ai ordona poemele în felul ăsta, sau ăstalalt”. Dar da, a fost strict vorba de predarea manuscrisului în cazul meu.

3)

Voiam ceva cât mai autentic. Pe atunci eram foarte afectat de pierderea unchiului meu. Nimic personal a devenit un soi de jurnal de doliu, deși nu îl simțeam așa pe atunci. Poate chiar să semene cu Jurnalul de doliu a lui Roland Barthes? Cu puține note de blues? Nu am avut un crez poetic pe atunci. Știam că poezia trebuie să se depărteze de clișee, să fie cât mai aproape de lumea reală.

4)

Nu cred că am scris niciodată intenționat ideologic. Mai ales la debut, chiar deloc. Dacă s-a simțit ceva ideologic în 50% mai aproape de un final memorabil (OMG, 2024), e pentru că acolo politicul apare involuntar, ca parte din peisaj. Am fost mai mult preocupat de a înțelege lumea din jur. Și acum tot mai mult sunt preocupat să mă înțeleg pe mine. Dar aici e altă poveste. La debut m-a interesat mai mult emoția, iar în 50% am început o mică obsesie pentru estetic, pentru concept, și pentru performance.

5)

În războiul interpretărilor nu cred că are nimeni dreptate (sau avem toți). Îmi place să văd cum îmi percep alții textele. De regulă le public când sunt destul de detașat de ele, așa că nu mă deranjează să fie întoarse de pe-o parte pe alta. Eu am luat-o mereu ca pe un soi de feedback, nu cred că critica de întâmpinare ar trebui să inhibe sau să intimideze. Avem nevoie de un soi de maturitate să acceptăm că, până la urmă, unii ar prefera ca textele noastră se lipsească de anumite detalii, să mai adauge, să rearanjeze. Nu stiu, eu mereu am considerat critica (în sensul ei larg, pozitivă sau negativă) ca o oportunitate de a evolua. Asta pot spune că am moștenit-o de la Vighi și Ana.

***

nala

azi când mi-am făcut o fortăreață din cearșafuri

m-a prins pe nepregătite supărarea

că n-am de cine să mă apăr

că micuța mea fortăreață din mijlocul camerei e inutilă

dar să știi că eu mă simt important

așa e.

îmi ofer mie importanță și mă rezem de stâlpii fortăreței

să o apăr

să o apăr de singurătate

am aici toate cele mai de preț

care mă fac să mă simt integrat

• covorul pe care stau
• mâna adrianei pe care o apuc înainte să mă ridic
• becul aprins și bateriile de rezervă

pentru când rămân fără energie și-ncep să plâng

adriana îmi tot spune că am să o părăsesc curând

și îi spun că o cred dar fie între noi

niciunul n-are să scape din camera asta nala

deși să știi că adriana face niște furscuri minunate

și poate așa cine știe are să-i sensibilizeze pe unii

și-au să-i dea drumul. eu nu știu să fac fursecuri

tu ești departe nala.

n-ai să cunoști evadarea.

cum nici eu n-am so fac.

poate-poate când voi fi mare

și voi putea ține în mână obiecte mari

și voi face și eu fursecuri

și le voi căra până în fortăreața mea de cărămizi.

căci am să pot ridica și-am să mă pot ridica singur

atunci când voi fi mare

sunt trist acum dar toată tristețea spre bine

știu că și tu crezi că îmi va trece dar uneori

să știi că e mai bine să nu

am ajutat cât am putut nala și

asta poate e mai important

eu sunt cât pot și apăr cât am de apărat

ca un căpitan nala uite ce idee

ca un căpitan ce-și apără fortăreața

*

gândește-te nala

să încurci numele cuiva

what a blessing

să-i spui singurătății

uite, singurătate, cunosc atâta lume

că nu-mi pot aminti cum i-am zis cuiva

acestui om care îndrugă în fața mea

cele mai mărețe povești

pe care le-a trăit

în nishadha lui

în cortul cu ghivece ca de parc

și nu-mi pot aminti nici ce mă doare uneori

pentru că am atâtea de ales nala

azi am ales să fiu singur pentru că

azi am ales să fiu singur pentru că

azi am ales să fiu singur pentru că

azi am ales să fiu singur pentru că

*

parcul.

conglomeratul intern de zăpăciri

parcul.

un gând lăsat intern.

lectură.

asta văd în fiecare zi tu de ce nu ai răgaz să îmi scrii despre

astea.

mi-ar plăcea ca într-o zi să te aud și pe tine:

alex uite azi am fost fericit

pentru că și pentru că

știu că îți displac listele

și mie mi se par teribile

dar uite:

• i-am scris lui nala
• am vizitat singur parcul
• am făcut exact 5673 de pași până să îți scriu
• m-am gândit la napoli

uite. e nevoie uneori să înlănțuim lucruri care ne fac fericiți nala.

azi te las așa dezordonat. dar te rog. trimite-mi o listă cu ce mi-ai spune

dacă vreodată m-ai prinde întristat

e plăcut.

parcul.

organizarea internă de acum.

spitalul de copii.

a trecut.

*

Adelina PASCALE

Volum de debut: Maki for 2, Bistrița: Casa de Editură Max Blecher, 2021.

***

1)

Am început să mă apropii de poezie în liceu, dar eram la lumină-distanță de ce se scria cu adevărat în momentul acela. Citeam pe social media texte și intram în contact cu persoane din zona asta doar când ajungeam în alte orașe. Când am ajuns la facultate am început să merg la cenacluri în București și am cunoscut mai multă lume, am citit mai multă poezie contemporană. Acum nu pot să spun de unde au plecat lucrurile, dar orașul București a fost catalizatorul, iar instruirea mea a fost un proces hibrid de studiu formal și experiență proprie. Am absolvit Facultatea de Litere la Universitatea București (aș vrea să spun totuși că facultatea a ajutat, dar nu prin ea am ajuns mai apreoape de poezie) și am făcut un master la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, unde tema disertației (sinestezie în filmografia lui Kar-Wai Wong) mi-a modelat relația cu spațiul și cu imaginea, elemente pe care apoi le-am adus în poezie. Paralela cu cinematografia asiatică s-a combinat cu lectura poetică, mini-vizualuri poetice conectate de un fir afectiv-introspectiv.

2)

Procesul editorial a fost în bună măsură marcat de autonomie, dar și de deschidere. Maki for 2 a fost inițiat prin concursul Max Blecher (ediția a XI‑a, 2021), care presupune susținere editorială. Editorul s-a bazat pe forma pe care am propus‑o, cu intervenții minime, respectând dorințele mele. Mi s-a propus un alt titlu, de exemplu, și l-am refuzat.

3)

Nu știu, sincer, cum aș putea să aproximez volumul estetic, dar s-a menționat despre el că ar fi o Oceanografie urbană (volumul a fost descris ca un „mic tratat de oceanografie”), Cartografie emoțională (construită cu texturi sinestezice, aproape VR), Lumini sculpturale ( putere vizuală, „sculpturi frugale ale luminii trecând”), Escapism moderat (copie vizuală și afectivă între urban and natural, între imaginarul oriental și cel personal).

4)

Maki for 2 are în centru deplasarea fizică, emoțională, fotografică între orașe asiatice și spații interioare. Accentul cade pe cum memoria și afectivitatea se amestecă, cum imaginea devine vehicul introspectiv, nu neapărat pe un discurs politic (adică nu ar fi neapărat central). Totuși, prin volum am vrut să aduc la lumină și o formă de conștiință față de realități precum criza ecologică, supraproducția, consumerismul și problema capitalismului. Unele poeme funcționează ca micro-eco-poeme, vorbind despre gunoaie, resturi, plante sau relații între natură și deșeuri.

5)

Întotdeauna am văzut critica momentului ca parteneră, nu ca adversară. Am primit și cronici pozitive, și reacții mai reci sau reticente (simt și mi s-a și spus că am mizat mult cu volumul și că nu ar fi „pentru toată lumea”). Critica poate uneori intimida sau expune vulnerabilități, dar poate fi și o sursă de claritate.

***

poem 1

în timp ce aștept răbdătoare

rândul la patiserie mă gândesc la ea

–

la felul în care scufundate una în alta

ca două

plăci tectonice

gata să se îndepărteze să se producă ruptura

simțeam cum mă îmbolnavea doar ca să mă vindece

obiectul ei neprețuit

un stomac cu microplastic

cum apar

pentru ea în mijlocul iernii

doar ca să duc

mai departe trauma transgenerațională

să fiu din nou

geneza

speranța că

nu e de la capăt

pentru ea berlin

pentru ea viena

pentru ea vietnam

pentru ea meditație

și supă de substanțe

pentru ea tot ce nu a fost

pentru ea

și chiar dacă nu mi-a dat

mecanisme

de apărare

am avut

oase puternice și reziliență

să trag

într-un oraș în care

nu știu decât

o adresă

mica ei coadă de cometă

îndepărtându-se

că doar așa îmi

poate fi aproape

–

aici

căldura covrigului cu ciocolată

străbătând sacoșa

*

poem 2

blăniță lucitoare dă doamne să fie soare

blăniță nouă dă doamne să plouă

când te-am găsit erai slăbită te

mângâiam și îmi arătai coloana vertebrală toracele

sub pielea sclipicioasă

dar erai brună și caldă ca un cozonac

cu cacao

și te-am luat cu mine

am vorbit cu tine atunci

ți-am zis

ai încredere

venea vara și visam că îți voi lua conserve cu ton și iarbă proaspătă

și voi găsi un loc

doar pentru tine

am lăsat liniștea să se așeze

ți-am pus un nume în gând

ca să nu ți-l ia nimeni

acum ești mare deja

îți întinzi trupușorul în covorul blănos al surorii mele

pe partea în care

te-au ras înainte de operație

să suplinești cumva

lipsa

îți întinzi lăbuțele

și-mi arăți gheruțele

săpând canale

încurcându-te în perișori

adormind în zumzetul

frigiderului

visând la viețile care au fost

și cele care mai urmează

și când o să te ridici

o să-ți rămână urma

desenată în covor

ca și când miezul

ar fi părăsit

cochilia de nucă

dimineața asta lumina intră blând în cameră și mă gândesc doar la cântecul pe care îl cântăm când eram mai mică

de data asta

despre tine

blăniță lucitoare dă doamne să fie soare

blăniță nouă dă doamne să plouă

*

poem 3

Dianei Cornea

mă gândesc la o casă la țară

cu pridvor

și crenguțe care să se legene în curtea din față

să scrii și să citești ca singură grijă

caut

același sentiment pe care îl ai

atunci când stai ziua în soare

primăvara

înfiptă în odihnă

și să spălăm pătrunjel proaspăt în apă rece gheață

de la fântână

rădăcini bule pe sub apă

și mâinile să miroasă a

nuci verzi și scoarță și sevă de mesteacăn

din inima copacilor

a frunze zdrobite pământ reavăn

când legam roșiile și vița de vie de araci

iar în curtea din spate

pepeni care plesnesc în soare

și-un miez roșu de foc

traversat de furnici

firicele de apă ascunse în pântecul pământului

așteaptând

să hrănească rădacina de paciuli

în zbor vrăbiuțe

cu stomăcelul plin de gâzuțe

și pui de găină adormind în coșmelii din bălegar

cu gândul la grâne trifoi și frunze de păpădie

în timp ce ascultă

ronțăitul dinților de șoarece

în orașele noastre îndepărtate

nu a mai plouat de mult

pământul e arid

crăpat

ca suprafața unui chec

și tot ce visez sunt

spinarile unduioase ale cailor și noaptea de august

mâinile tale calde și albe

ca laptele scos de la fiert

*

Elena SIMION

Debut absolut: Cozy Poetry Night, 2018.

Volum de debut: părul de pisică, București: Casa de Pariuri Literare, 2021.

***

1)

Până la debut am avut un parcurs ușor haotic, scriam pentru evenimente de poetry performance și nu mă gândeam neapărat la cum ar arăta textele într-un volum, care, la vremea respectivă, părea foarte departe de mine. Scriam mai mult pentru public decât pentru mine, un aspect care s-a schimbat odată cu debutul, un pas care s-a simțit ca o măsură de self-care. Nu am frecventat cenacluri din cauza anxietății, dar am recuperat această experiență în timp prin intermediul adunărilor grupului Spectre.

2)

Manuscrisul predat a fost și cel publicat, singurul aspect la care am lucrat împreună cu editorul a fost numele volumului, care în forma lui inițială era varianta mai lungă a celui curent. În martie am semnat contractul, iar la începutul lui mai mi-am ținut volumul în mână. A fost un proces lin.

3)

Forță și vulnerabilitate.

4)

În debutul meu, am scris cu furie despre scena politică, iar acum poezia mea se axează pe societate și efectele patriarhatului asupra femeilor. Scriu pentru mine, pentru prietenele mele, pentru femei care au nevoie să simtă că nu sunt singure. Vreau ca poezia mea să fie un spațiu sigur pentru noi toate.

5)

Critica de întâmpinare a îmbrățișat și a fost blândă cu debutul meu, lucru pentru care sunt fericită și spun mulțumesc, a fost cel puțin refreshing să citesc unde și cum a ajuns volumul meu, și cât de bine a fost înțeles pe alocuri.

***

Sorry, I can’t come to the phone right now

mă gândesc continuu la ultimii oamenii

dinaintea oamenilor de acum

oamenii care formau viața mea așa cum o știam.

prietenele care nu aveau milă pentru corpurile altor femei,

ale lor sau al meu;

lupta cu propriul corp începe la lupta cu celelalte corpuri,

întotdeauna de femei.

am adunat în memoria personală și memoria corpului

motive pentru care nu am fost niciodată atractivă:

pentru că nu aveam o față atractivă,

pentru că eram slabă, dar nu suficient de slabă,

pentru că doar înfometarea a funcționat –

„Nu mai poftesc, mulțumesc! Atât de puțin mănânc eu.”

„Nu mi-este foame, am ciugulit mai devreme.”

am ciugulit, domnișorește,

puțin, insuficient, cu vină

când cedez foamei, poftei, păcatului

de a mânca

și simt vină. nu spun nimănui,

știu ce vor spune,

știu ce vor gândi,

mi-e teamă că voi fi judecată

pentru deciziile mele alimentare,

pentru că asta înseamnă că am renunțat la mine —

am renunțat la imaginea mea construită în băi după fiecare masă,

lucru pe care trebuie să-l știu doar eu,

să mă simt singură printre noi toate care

ne activăm refluxul în băi după fiecare masă;

singură în amețeala de după,

în stările de rău și frisoane:

orânduiala din fața oglinzii,

neputința din fața dulapului care te înghite

în haine pentru care voi slăbi!

haine pe care nu pot să le dezamăgesc.

realitatea în care trăim noi toate cu episoade de plâns

pe care partenerul meu nu le înțelege

pentru că nu e mare lucru dacă nu-mi place cum se așază pe mine.

țin la oamenii din viața mea, i-am adunat pe fiecare în parte să iau ceva din ei.

față de care ascund mereu ceva.

nu pot vorbi despre lucruri care mă fac să mă simt singură.

prietenii vin în cicluri de viață,

sunt recunoscătoare oamenilor pe care i-am ales

în fiecare etapă din viața mea.

prietenele care judecau corpuri,

prietenele care făceau o victorie personală

din faptul că „m-am împlinit”;

o competiție care va fi mereu o competiție în care trebuie să fiu

cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai slabă.

iar pentru asta e nevoie să nu renunț la mine,

să nu fiu niciodată delăsătoare, leneșă.

lupta cu imaginea construită în băi nu a început la mine.

lupta corpului în faza luteală, lupta corpului

în timpul menstruației, pacea dintre ele.

furia. la o masă cu de toate, doar când sunt suficient de slabă,

pot mânca ce doresc.

validarea vine din vorbele celorlalți:

”piele rea, nu se lipește neam de tine”

simt victorie și simt vină, simt teamă

simt că mă invidiază și îmi mulțumesc că nu am renunțat,

mă bucur de felul în care îmi

arată coapsele în blugii mulați, de faptul că

pot trăi fără cel mai frumos chip,

cât timp corpul îmi permite.

simt furie în capul pieptului când microbul revine,

când mă compar cu alte fete slabe,

când primesc priviri

și nu mă bucur de corpul meu,

când simt la rândul meu invidie

care mă epuizează și nu mă încoronează.

dar continuă să continue să existe.

de fiecare dată când mă îmbrac,

de fiecare dată când stau la birou

și simt nevoia să acopăr

zona taliei cu ceva,

de fiecare dată când merg

și nevoia să-mi acopăr talia

c o n t i n u ă     s ă     c o n t i n u e !

niciun moment de blândețe pentru corpul meu,

doar nostalgia vremurilor înfometării

când corpul opresat atingea standardele.

verificarea ocazională a rudelor din familia extinsă

să ating standardele,

iar dacă nu o fac, nu vor spune nimic, dar voi ști.

de când sunt copilă și mi-am auzit bunica

spunându-i mamei să-mi ia burtieră.

iar instinctiv corpul meu a simțit: rușine

disconfortul de a trăi în propriul corp.

voi ști pentru că îmi acopăr talia cu brațele

de când sunt copilă și am auzit burtieră.

preocuparea de a fi frumoasă

și slabă domină mintea,

nu lasă loc în minte

de blândețe,

de acceptare.

atunci când nu mă gândesc la nimic,

mă gândesc de fapt la prietenele mele,

pe care le-am abandonat, care m-au abandonat,

la misoginia internalizată,

la salvarea lor,

la salvarea noastră.

mă gândesc la surorile prietenelor mele,

mă gândesc la surori de frați,

mă gândesc la mine,

de cele mai multe ori mă gândesc la mine.

sunt sora cuiva și mă gândesc la mine.

*

We’ll never work it out on a remix.

fuga de noi singure,

frica de a nu deveni mamele noastre e copleșitoare

în realitatea ei cea mai cruntă, fuga de competiție pentru dreptate și afecțiune

afecțiunea tatălui care nu poate fi împărțită în mod egal,

nu vine pe baza faptului că am fost copil dorit

multe dintre noi nu știm cu adevărat ce înseamnă: copil dorit

multe dintre noi am aflat deja că dorit înseamnă în cel mai pur înțeles al lui: datorie.

datoria de a întoarce toate eforturile părinților noștri,

să fim pentru ei mai mult decât suntem pentru noi: un sprijin

să continui să fiu o fiică bună are înțelesuri financiare și eforturi emoționale mult peste mine

încetez de ani buni să mai fiu o fiică bună, realitatea care mi se prezintă îmi dovedește

că am fost o mână în plus la muncile câmpului.

o rușine pentru familia mea dacă nu performam la școală,

pentru că sunt fată și nu am alte opțiuni,

nu ca fratele meu, care se poate angaja în muncile fizice, poate trage cu spatele.

ca fată pot aduce mândrie familiei mele doar dacă munca mea este intelectuală și de birou,

acum că este exact așa cum și-au dorit părinții mei pentru mine, este din nou insuficient

pentru că beneficiile salariale nu satisfac dorințele părinților mei de bogăție,

același gând care m-a muncit zi și noapte până în 2022 când am ajuns epuizată

în fața femeii care mi-a salvat viața, iar despre asta nu pot să vorbesc decât cu prietenii mei

și cu măsură. de rușine și teama de a nu fi o rușine, teama gândului că am eșuat.

nu mai este nimic la care să eșuez. în 2023 când o decizie luată peste noapte de către compania la care lucram m-a lăsat fără loc de muncă pe mine și pe mulți alții,

am ascuns până nu am mai reușit să ascund.

nu mai este nimic la care să eșuez. nimic la care nu am eșuat deja.

îmi spun împăciuitoare că

așteptările familiei mele nu mai sunt și așteptările mele

aleg liniștea vieții de zi cu zi cu un salariu mediu din care să trăiesc eu

și pasiunile mele.

cu ieșirile ocazionale cu prietenele mele care trăiesc la fel ca mine

care mi-au oferit normalitatea zilelor

în care nu mă simt singură.

când dragostea de sine va fi la fel de virală ca spring summer 2024 margiela,

voi fi construit o punte de liniște peste minți și loc prietenelor mele

pentru vindecare.

sunt tânără și obosită,

dar am răbdare.

îți spun că toate lucrurile astea

pentru că știu unde ești

*

Augustina VISAN

Volum de debut: FĂ CEVA TATĂ, Chișinău: Editura Prut Internațional, 2021.

Alt volum: Domnișoară, aveți copii?, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2025.

***

1)

Până la debut, „instruirea” mea în poezie s-a conturat mai mult printr-un proces tăcut de acumulare, de ascultare și observație, decât prin scriere propriu-zisă. De la bun început, am frecventat atelierul literar „Vlad Ioviță” din Chișinău, coordonat de scriitorul Dumitru Crudu. Timp de aproape trei ani, nu am scris nimic. Doar am ascultat: poezie, critică, sfaturi, încurajări. Am urmărit cu atenție dezbaterile vii de la atelier, felul în care un poem era descompus, reconstruit, sprijinit sau contestat.

Acea perioadă de tăcere a fost, de fapt, o formă intensă de învățare. Un sol fertil, din care, mai târziu, a încolțit scrisul meu. Momentul de cotitură a venit într-o zi anume, când o temă propusă de Dumitru Crudu și o încurajare venită la momentul potrivit mi-au oferit imboldul de care aveam nevoie. Atunci am scris primul text care m-a făcut să simt că pot, că vreau și că trebuie să scriu.

Lectura cărților și discuțiile pe marginea lor au avut, de asemenea, un rol esențial. Nu cred că poate fi subestimată importanța lecturii în formarea oricărui scriitor. Fiecare carte citită, fiecare întâlnire literară, fiecare reacție primită – toate au fost, și continuă să fie, catalizatori ai demersului meu creativ.

2)

Din perspectiva mea de debutant, procesul editării cărții a fost surprinzător de simplu și lipsit de tensiuni. Am avut încredere deplină în profesionalismul echipei de la Editura Prut Internațional din Chișinău. Tocmai de aceea, nu doar că nu am simțit nevoia unor dezbateri sau negocieri îndelungate pe marginea textelor, ci am ales ca și a doua mea carte să apară tot la această editură. Colaborarea a fost una firească, bazată pe respect reciproc și pe o înțelegere tacită a rostului fiecărei părți implicate. Le mulțumesc pe această cale pentru deschiderea, răbdarea și sprijinul acordat.

3)

Nu aveam un plan de a deveni poetă, dar știam un singur lucru cu certitudine: că mulți copii și părinți, mai ales cei din sate, se vor regăsi în poezia mea. Scriam despre realitatea dură, despre copilăria trăită la țară, despre vulnerabilitatea și frământările unui copil care nu este întotdeauna înțeles sau protejat. Poezie în vers alb, îmi oferă libertatea sincerității. Nu mă interesează rima, ci adevărul. Îmi doream, prin poezie, să-i pot ierta pe părinți, să dau jos piatra grea de pe suflet, să mă eliberez de tăceri vechi și, într-un fel, să le mulțumesc pentru tot ce au fost și nu au fost. Poezia a devenit pentru mine o punte între rană și împăcare.

Cred că, dincolo de orice teorie literară, crezul meu artistic s-a născut dintr-o nevoie profundă de vindecare – și din dorința de a spune lucrurilor pe nume, cu o voce simplă, dar vie și adevărată.

4)

Am scris fără un scop ideologic asumat. Poezia nu a pornit din dorința de a transmite un mesaj politic sau social, ci dintr-o nevoie profundă, personală, de eliberare. Țin minte că într-o zi am scris opt poeme, unul după altul, și plângeam în hohote. A fost momentul în care am înțeles că poezia mă ajută să dau afară ce era prea greu de dus – era o formă de vindecare, de liniște. M-am simțit, pentru prima dată, eliberată și împăcată cu mine însămi.

Totuși, ceea ce am scris atinge inevitabil niște teme grele: copilăria, violența, rușinea, frica, tăcerea. Iar pentru unii din jurul meu a fost greu – am fost criticată de rude că „scot secretele din casă”. Dar nu a fost un gest de revoltă, ci o încercare de a înțelege și de a ierta. Dacă poezia mea are un mesaj, el nu vine dintr-o ideologie, ci dintr-o experiență trăită și transformată în cuvinte.

5)

Din perspectiva mea de poet debutant, relația cu critica literară este una delicată, dar necesară. Accept critica, mai ales atunci când este constructivă și vine cu adevărat din dorința de a înțelege și de a ajuta, nu doar de a judeca. Nu pretind că un text poate fi citit într-un singur fel sau că doar eu știu ce e „corect”. Uneori, cititorul sau criticul prinde nuanțe și straturi pe care nici eu nu le-am văzut conștient în momentul scrierii — iar asta e una dintre frumusețile literaturii.

***

MAMA ȘI TATA

Mama și tata

Te întreabă

Dacă te doare

Și tu nu le răspunzi

ci doar scrâșnești din dinți

După fiecare nouă lovitură

și-i privești

în ochi

fără să le spui că nu tu

ai mâncat ciocolatele din pungă

ci sor-ta

care stă ascunsă după ușă

și tremură de frică să n-o pârăști

Apoi tatăl tău aruncă

Sârma aia

La picioarele tale

Și tu o auzi

Pe soră ta cum deschide ușa și cum vine la tine

și te strânge în brațe

și te roagă s-o ierți

sârma aia

sârma aia se află între voi

o iei și o arunci peste gard

și voi o auziți cum se izbește de pământ

Ca și cum ați auzi cum detonează o

Grenadă

*

SUPĂ PICANTĂ CU CARNE DE VITĂ

Vecinii tăi frigeau în fiecare duminică

Carne de vită

Mirosul

De fum

Îți intra în nas

Iar tu

Îți mușcai

Buzele

Îți era foame

Carne de vită

Mâncai

Doar atunci când vă murea vaca

Și la măcelărie

Nu o primeau sau vă plăteau bănuți

Pentru ea și

Tatăl tău de ciudă

Îi tăia gâtul

Sângele nu-i mai curgea

I se închegase în vene

Îi tăia limba

i-o scotea din gură și ți-o dădea ție s-o cureți

era verde

avea frunze de lucernă

Pe ea

O curățai și o puneai

Într-un ceaun

limba vacii moarte

Supă picantă cu carne de vită moartă

Îți era foame

Veșnic îți era foame

Sub gard se înălța o grămadă de nisip

Luai

nisip și apă

Farfuria era o frunză de

Brusture

Lingurile – frunzele de porumb

Pietricelele lucioase –

Bucățile de carne de vită

Mult jinduite

Așa

Mâncai și tu carne de vită

Când nu vă murea vaca

Și la măcelărie

Nu o primeau sau vă plăteau bănuți pe ea

Și

Tata de ciuda

Îi tăia gatul

În ziua aia

Când ai dus vaca la cireadă

Vecinii tăi frigeau

Carne de vită în grădină

Ai lăsat-o

Dinadins

Să intre

Într-o livadă cu mere verzi

Știind că

Nu avea voie categoric să mănânce

Mere verzi

Tu însă voiai

Să mănânci carne de vită

Și ai mâncat după 10 ore și 10 minute

Când ea

S-a umflat ca o parașută

Și

Tatăl tău o tăie imediat cum ajunse acasă

Ai mâncat carne de vită

Carne de vită

Luând câte un bob de nisip

De sub gard

Și băgându-l în gură

*

Fără păduchi

Fără speranțe

Când erai în clasa a 5-a

Te-ai umplut de păduchi

Nu era prima dată

Când inima îți sărea din piept

Și

Te irită pielea

Și

Când

Păduchii ți se jucau de-a v-ați ascunselea

Prin cap

Depunând în fiecare zi câte 10 ouă în firele tale de păr

Murdare

Erai fericită

Pentru că mama te punea să dormi într-o camera singură

Și

Nu

Mai erai nevoită să te bați cu sor-ta că nu vă ajunge plapuma

Sau că ați trecut pe partea celeilalte

Aveai un pat doar al tău

O plapumă doar a ta

Cu care te încolătăceai ca un vierme

În propria mătase

Într-o dimineață din nou te scărpinai fericită în cap

Când

Mama te-a văzut

Și

A holbat ochii

La tine

A sărit de la masă ca arsă

Ți-a înșfăcat capul în mâini

Și a început să te caute

În cap

Și

Ai auzit doar cum pocneau ouăle

Fericirea ta va dura doar câteva zile

Apoi vei veni înapoi

În patul vostru mic

Lângă ea surioara ta iubită

Știind că i-a fost tare dor de picioarele tale în coastele ei

Vei veni

Fără păduchi

Fără speranțe

*

Andrada YUNUSOĞLU

Debut absolut: ): kısmet: oasele oasele noastre se vor descompune atât de frumos, București: Casa de Pariuri Literare, 2021.

***

1)

Mi-a plăcut dintotdeauna să scriu, mereu mi s-a părut că mă exprim mai ușor prin scris, iar cititul a reprezentat un refugiu pentru mine. Prima poezie scrisă a fost pentru mama, o imitație după poeziile învățate la școală de ziua mamei. Apoi a venit pre-adolescența și eram destul de emo, poezia de la școală era plictisitoare, mai puțin Bacovia, dar nu îmi găseam reperele în literatură, ci mai mult în muzica pe care o ascultam. Căutam versurile, le traduceam, le adaptam și formam poeziile mele despre toate lucrurile pe care nu le înțelegeam. Nu neapărat cu o linie melodică în cap, dar poate cu forța unei incantații. O influență pe care încă o resimt în scrisul meu e Bring Me The Horizon, dar uitându-mă peste poemele mele din adolescență n-am cum să nu observ trimiteri sau chiar adaptări de versuri din MCR, Flyleaf, Paramore, Sleeping with Sirens, Anna Tsuchiya, all the good stuff.

Am făcut profil real, dar nu mă potriveam deloc, îmi plăcea să scriu, iar diriginta mea, profesoară de română, a văzut lucrul ăsta și m-a încurajat să scriu și să urmez facultatea de Litere. Așa că ajunsă la Litere îmi imaginam că acum o să am timp de scris și de citit, recuperez toți anii în care trebuia să învăț la mate.

Am avut parte de cursuri de creative ținute de Simona Popescu, care au reprezentat un moment important în evoluția mea. Simona Popescu a fost prima autoare care m-a încurajat și mi-a apreciat scrisul, chiar și atunci când nu ne potriveam în stil, iar asta a însemnat mult. Cursurile voiau să fie un fel de cenaclu, dar nu ai cum într-un semestru să dezvolți atâta încredere și familiaritate cu celelalte persoane, încât să nu te simți judecat/ă, dar expunerea pe care o aveam acolo a fost necesară în dezvoltarea mea. Acolo ne aflam cumva în intimitatea scrisului fiecăruia, aveam uneori exerciții în care ne punea față în față cu o persoana care scria diferit de noi și din poveștile pe care ni le spuneam trebuia să scriem un text. Limita de timp, de spațiu, pentru unele persoane reprezintă un boost de inspirație, pentru mine de multe ori reprezenta un blocaj, îmi veneau ideile abia după ce se terminau cursurile.

Un alt moment în „instruirea mea” au fost atelierele Mornin’ Poets facilitate de Simina Diaconu, și mediate de Andrei Zbîrnea, care a și coordonat cele două antologii Mornin’ Poets. Nu sunt cea mai sociabilă persoană, dar m-am înscris în ideea de a cunoaște cât mai multă lume care e pasionată de scris, și de a-mi dezvolta o anumită disciplină (prin deadline-urile date de autoare/autori, temele date etc. – am respectat mereu deadline-urile, dar nu și temele, ci le-am potrivit mai mult pe ce voiam eu să scriu). Aici am cunoscut multe persoane dragi, cărora abia le aștept debutul sau următoarele publicații (Maria Cârstian, Alexandru Lăcătușu, Iulia Stoichiț). Mornin’ Poets nu a funcționat exact ca un cenaclu, era o idee mai formal, dar mi-a oferit posibilitatea de a înțelege cum funcționează lumea literară, la ce să mă aștept și unde mă potrivesc. 

Acesta a fost un scurt istoric al exercițiului propriu-zis de scriere, pentru că o schimbare profundă în modul în care mă raportam la literatură a fost când m-am întâlnit pentru prima oară cu poemele Melissei Lozada-Oliva și ale Oliviei Gatwood, deodată s-a deschis în fața mea o poezie care mă vede. Apoi am citit volumul Medeei Iancu, Delacroix este tabu: suita romînească, și-mi amintesc și acum sentimentul că nu sunt singură, că sunt înțeleasă într-un mod în care literatura română de până atunci nu m-a înțeles și nu m-a văzut. Poezia ei a creat un spațiu în care să-mi explorez sinele, confesiv, imperfect, complex, iar asta mi-a schimbat cu totul percepția despre scrisul meu.

Aș zice că e o „instruire” continuă, nu voi renunța prea curând la discursul confesiv – de ce să reinventez roata când merge bine și-așa? Am scris confesiv de când mă știu, cum am zis și la început, scrisul e spațiul în care pot să mă exprim cel mai ușor. Sigur, scrisul îmi evoluează, maturitatea cu care abordez anumite subiecte, felul în care mă raportez la anumite evenimente, îmi pot observa naivitatea de la început, și siguranța pe care o am acum (nu întotdeauna, cred că de multe ori sunt mult mai critică cu textele mele decât oricine altcineva, tai mai adânc în ele decât orice critic).

To sum it all up – am devenit confortabilă în scrisul meu abia atunci când am descoperit literatura feministă, când m-am regăsit și am înțeles cât de importantă este reprezentarea, cât de mult înseamnă pentru cineva ca mine, care nu și-a găsit niciodată locul.

2)

A fost un proces foarte smooth, sinceră să fiu. Am trimis manuscrisul după multă muncă de convingere cu mine că totul o să fie ok. un cristian mi-a răspuns că îi place manuscrisul meu și așa a început procesul de editare. Am lucrat alături de Maria Petricu, și a fost o plăcere, am discutat despre formă, despre cum mi-aș dori să arate coperta, tot felul de mici detalii. Intervenția asupra textelor a fost minimală, mai mult corectura de typos și mici sugestii în cazul în care mă fixam pe repetiția unor conjuncții. În rest totul a decurs foarte lin și neintrusiv, nici nu știu cât de repede a trecut timpul din iunie până în septembrie când am primit volumul fizic. Am apreciat mult încrederea lor în mine și în manuscris. Am debutat totuși în plină pandemie, nu am avut parte de lansare, dar chiar și așa volumul a reușit să ajungă la cine trebuie.

3)

scrie ce ai vrea să citești. scrie imperfect. scrie cu furie. scrie pentru tine. scrie pentru cei/cele care nu (mai) pot s-o facă. nu uita că scrisul e un privilegiu. ocupă spațiu. fii inconfortabilă. scrie despre nedreptate. scrie cu repetiții. folosește cuvintele „patetice”, „penibile”, „ilogice”, „iraționale”, „emotive”. numește în poezie. sugestia e so 2000 and late. scrie personal. scrie confesiv. scrie cu grijă pentru lumea din jur. scrie cu empatie.

4)

Tot scrisul e politic, scrisul meu e politic, și-mi asum acest lucru. Nu are rost să ne mințim că putem scrie fără preocupări ideologice, că putem scrie apolitic.

Tot ce scriem e influențat de realitatea în care trăim, de background-ul nostru, de experiențele prin care am trecut ș.a.m.d. Literatura este acest minunat instrument care poate să critice sau să promoveze ideologia (introducere în teoria literaturii 101), dar niciodată nu există în afara ideologiei. Și totodată, literatura este acest minunat instrument care ne ajută să înțelegem complexitatea lumii din jurul nostru, în mod ideal ne dezvoltă empatia, ne face să ne de-centralizăm perspectiva și să deconstruim mitul universalității omului privilegiat. Multor persoane le place să hrănească această ipocrizie că literatura lor nu ar fi politică, că e lipsită de influența ideologiei, promovând în textele lor aceleași „normalități” conservatoare, aceleași poziționări confortabile care facilitează creșterea fascismului.

Totul este politic, fiecare alegere confortabilă este politică, fiecare tăcere este politică, întreaga noastră viața este politică. Atunci când avem impresia că discuțiile despre literatură și ideologie sunt depășite, cred că e momentul în care trebuie să ne interogăm privilegiile, să ne întrebăm sincer de ce preferăm tăcerea? Lumea pe care o știm este un dezastru, lipsa de empatie a oamenilor, efectele pe care pandemia le-a avut asupra noastră, accelerarea încălzirii globale, încălcarea drepturilor minorităților, vizionarea live a genocidului din Palestina, războiul rusiei împotriva Ucrainei, toate aceste evenimente sunt prezente în viața noastră de zi cu zi, persoanele care pot ignora aceste dezastre o fac pentru că au impresia că nu-i afectează/rănesc direct, dar aș vrea să le reamintesc că a alege tăcerea, sau să fii apolitic/non-ideologic în fața unor astfel de crize este un privilegiu și o nepăsare enormă.

Literatura este un instrument politic, ne face să cunoaștem realități și experiențe pe care probabil nu le-am fi cunoscut niciodată sau pe care le-am ignorat. Literatura ne comunică niște idei, iar dacă persoanele care o produc nu își recunosc responsabilitatea față de cititorx, atunci vor perpetua mai departe prejudecăți și stereotipuri, contribuind la retorica discriminatorie atât de prezentă în întreaga Mare Literatură, dar și în societatea noastră.

Spațiul literar mainstream „produce” o literatură apolitică, non-ideologică, or so they say, dar acest lucru nu este cu putință, să mi se scuze resentimentul. Literatura a fost și va fi întotdeauna politică.

În poezia mea scriu mult despre identitate, o identitate fracturată, o imagine deformată a unei persoane care nu-și găsește locul, care plutește între două lumi, două culturi în care nu aparține niciodată complet. Scriu confesiv, personal, cu furie și cu speranța că la un moment dat lumea se va schimba. Pentru mine scrisul are o putere enormă, ca autoare știu că am o responsabilitate față de persoana care mă va citi. Când spun „eu” într-un text știu că o spun cu un dublu sens –  prima oară o spun pentru mine, apoi pentru persoana care mă citește. Textul devine vocea experienței mele personale, dar poate să devină și vocea altei persoane care cunoaște marginea, și nu în ultimul rând invită celelalte persoane să-și interogheze privilegiile, le cere să se responsabilizeze. A little representation goes a long way.

Literatura nu este o simplă evadare din realitate, este un fenomen mult mai complex, și nu are rost s-o reducem la ceva atât de simplist. Uneori literatura e singura formă de reziliență pe care o persoană o mai are în fața lumii. Totuși, să nu facem confuzii, nu toată literatura reprezintă un act revoluționar, o acțiune socială, unele texte, unii autori nu au această intenție și nu-i nimic revoluționar în a perpetua „norme” conservatoare.

5)

Relația cu critica literară este un hit or miss, de multe ori mi se pare un miss, chiar și când se invocă cele mai bune intenții (aici vorbesc și din perspectiva unei persoane care a făcut critică de întâmpinare și a fost interesată de modul în care critica surprinde esența textelor analizate). Fiecare carte publicată se va potrivi cu o anumită categorie de cititorx. Un volum „controversat”, „șocant” (cum adesea sunt privite cărțile scrise de autorx marginali) va fi interpretat greșit de către critica mainstream.

Literatura marginală este adesea considerată inconfortabilă, și este, nu are cum să nu fie, dar disconfortul invocat de critica mainstream face adesea referire la contestarea valorilor tradiționale, și la destabilizarea sistemului în putere. Am observat că de multe ori criticul face confuzie între textul cu care lucrează și persoana care a produs textul, iar analiză se mută asupra identității persoanei, asupra traumelor, evenimentelor descrise în text, un fel de reconstruire a persoanei și nu o evidențiere a textului (vezi raportări de genul „poetese traumatizate” când vorbim de literatura scrisă de femei). Cu toate acestea, critica literară mainstream spune că e interesată de principii estetice, gusturi, talente etc.

Volumul meu a avut parte de cronici scrise de persoane care au rezonat cu volumul meu, dar multe dintre aceste cronici au fost scrise de persoane care activează în aceleași zone literare, pe scurt nu prea am picat pe mâna criticii tradiționale. Bineînțeles că nu ai cum să fii complet de acord cu ceea ce se scrie despre volumul tău, sunt nuanțe pe care cititorx nu are cum să le intuiască, dar e de așteptat.

Totuși, am avut parte și de reacții care pot inhiba, nu au avut întinderea unei cronici încât să fie evidențiate niște argumente, oricum ar fi fost ele, dar au fost și „încurajări” de tipul: poate că poeta s-a grăbit, poate că n-are vocea formată, încă nu are o coerență între texte/experiențe ș.a.m.d. Din păcate, e un lucru inevitabil atunci când te expui la debut. Cu toate acestea, suportul persoanelor care au rezonat cu scrisul meu a fost mult mai important și necesar în tot parcursul meu.

O primă impresie care mi-a consolidat încrederea în mine a fost o interacțiune cu Ileana Negrea care îmi citise cartea și înțelesese tot ce am vrut să spun în volumul meu. A însemnat enorm pentru mine, și cred că pentru oricine care e la început de drum. Momentul când o persoană te înțelege și te vede în felul ăsta datorită scrisului tău e absolut magic.

Atunci când încă scriam cronică de întâmpinare încercam adesea să nu fiu biased în ceea ce interpretez, să nu caut în text ce vreau eu să găsesc, pentru că oricât de mult ar vrea critica să fie obiectivă, este complet fallible, iar impresiile subiective ies mereu la suprafață. De aceea, un sfat nesolicitat ar fi ca atunci când critica vizează texte personale, confesive, e necesar să știe ce presupune un text confesiv, să înțeleagă miza literaturii confesive, miza literaturii marginale, să respecte ceea ce autoare/autorul/autorx spune despre propriul text, despre propria identitate. Critica nu trebuie să ignore aceste indicații sau să le combată de parcă ar fi un atac personal. Critica mainstream are tendința de a transforma totul într-o inchiziție, și să fie într-o luptă cu literatura marginală. Eu una nu separ persoana de text, pentru că orice persoană care scrie are o responsabilitate față de cititorx, dar nu cred că rolul criticii e să psihanlizeze și să joace rolul unui terapeut în ceea ce privește motivația autorelor/autorilor/autorxlor. Criticul nu trebuie să „dovedească” autoarele/autorii/autorx, ci ar trebui să evidențieze nuanțele, subtilitățile, elementele importante din text, să invite la lectură, să ridice anumite întrebări despre cartea analizată. Cum autorx are o responsabilitate față de textul scris, așa și critica are o responsabilitate să ofere o perspectivă complexă, argumentată, structurată despre ceea ce analizează. Pentru că dacă criticul este biased când vine vorba de literatura marginală, de exemplu, atunci va invalida procesul creativ și importanța textului cu care lucrează. În mod ideal acest throuple autorx – text – critică trebuie să aibă o finalitate constructivă. Genul de „raderi” ale criticii mainstream nu ajută pe nimeni, perpetuează ierarhii și atitudini elitiste, separă literatura în „bună” și „proastă”, invocă norme „obiective”, deși sunt pur subiective.

Literatura nu este one size fits all, și nici critica. În continuare vom avea parte de critică distructivă, care inhibă, dar există, totuși, și o reacție constructivă în critică, care este atentă la text, la mize, intenții. Din păcate, e rară critica constructivă, iar de multe ori trebuie să învățăm cum să navigăm spațiul literar și să nu lăsăm reacțiile tradiționale să ne inhibe scrisul. 

***

când îți desfaci picioarele

și sonda rece 

te face să tresări

nevoia medicului

de a face small talk

când îți zice că nu arată

prea bine ce vede acolo

dar e ok se rezolvă

c-un copil că trece timpul

și deja mai încolo

o să fie prea târziu

își schimbă tonul când 

te lovește relaxează-te

respiră și tu ușor

e bine să faci un copil

nu le înțeleg pe femeile care zic

că nu vor

nici măcar nu îți trece

prin minte să-i spui

că gândul ăsta e departe de tine

acum cât ești tânără

intruziunea asta a unui om

pe care nu-l cunoști mai departe

de nume și prenume

care te-ntreabă ce mai aștepți

pentru ce sau cine aștepți

căruia îi zici că lucrurile nu sunt chiar atât de simple

și nu sunt și nu te crede

așa sunteți voi nu mai vreți să faceți copii

mai întâi de toate să fiți voi

dar cine altcineva vreau să întreb

îmi cobor picioarele și merg

să mă îmbrac

și mi-e rușine de ideea că

m-a văzut goală

mi-e scârbă 

că-mi zice că doar așa o să-mi treacă

depresia 

ovarele atrofiate

chisturile care așteaptă să se spargă

doar așa c-un copil

dacă întrerupem acum pastilele

e bine până la vară rămâi

însărcinată

fă-le și alor tăi o bucurie

momentele astea

în care îmi părăsesc corpul

și pierd contactul cu realitatea

de astea mă tem cel mai tare

cum pot eu să ascult 

ce vrei să-mi zici când 

nimic nu se leagă în mintea mea

corpul meu ca o mare cutie a milei

care strânge 

și strânge pentru alții

care muncește

și muncește pentru alții

care naște

și naște pentru alții

despre care mi se zice că trebuie

și că alegerea e o iluzie

e ceva natural

atât de natural

ca femeile care mor după 

un chiuretaj

ca femeile care mor

dându-și viața lor

pe a copilului lor

ca femeile care pierd

o sarcină 

și li se spune să mai încerce

o dată și încă o dată 

ca femeile care mor

pentru libertatea 

corpurilor lor

tot sângele ăsta pe care-l vărs

și nu zic niciodată

ce mă doare

când mă doare

unde mă doare

îmi văd de treburile mele

și fac tot ce trebuie să fac

sunt o fetiță bună și cuminte

așa m-ați învățat 

sunt o femeie respectabilă

când nu vorbesc despre lucrurile astea

care atârnă deasupra capului meu

care așteaptă să mi-l taie

corpul meu nu-i al meu

și uneori mi-e frică

că nu o să fie niciodată

mă zbat într-o derivă

să-mi definesc identitatea

să-mi revendic corpul și mintea

să nu mă vezi femeie

că am un copil de gât

să nu mă vezi femeie

că am ovare

uter și vagin

să nu mă vezi femeie

pentru corpul biologic

să nu mă vezi femeie

pentru că asta m-am născut

să nu mă vezi femeie

și atât 

e ușor să crezi că există

un rău și un bine absolut

că linia e dreaptă

și ajungi din punctul a

în punctul b

doar dacă mergi drept

înainte

dar lucrurile nu sunt atât de ușoare

în lumea asta

unde e mai ușor

să urăști tot ce te face diferită

nimeni nu ascultă

nevoile tale

grijile tale

fricile tale

iar falsele intenții 

îmi epuizează mintea

și corpul

medicul se uită la mine

și completează o chitanță

să plătesc analizele pe care mi le-a făcut

îmi spune să mă mai gândesc

la alegerile mele

dar să știu că timpul trece

și trece 

și tot trece

iar eu mă ridic de pe scaun

închid ușa în spatele meu

mă mângâi pe burtă

și-mi zic ce bine

ce bine că trece

să treacă pe lângă mine

[Vatra, nr. 7-8/2025]