A fost odată ca niciodată o femeie necăjită care avea doi băieți, amândoi tâmpiți. Însă cel mai tâmpit dintre ei a traversat într-o zi strada pe roșu, în timp ce se întorceau împreună de la școală, și a dat o motocicletă peste el. Iar pe femeia aceea o chema Aneta și avea doi băieți, amândoi tâmpiți, însă nu erau gemeni. Cel mai mic dintre ei, Viorel, a fugit repede acasă și s-a ascuns într-un dulap, ca să nu-l amendeze poliția. Iar pe celălalt, pe Vasile, l-a dus ambulanța la cel mai apropiat spital, cum desigur se obișnuiește în astfel de situații. Așa că medicii de la Urgențe i-au luat sânge pentru analize, au constatat că nu e un caz prea grav și, după ce au șușotit ceva între ei, l-au repartizat la Secția de Pediatrie. Motociclistul a ajuns, de asemenea, la spital, cu capul spart, un rinichi zdrobit și niște coaste rupte, deși purta cască de protecție. Fiindcă, încercând să evite accidentul, intrase cu motocicleta în stâlpul unui panou publicitar pe care, printre altele, scria: Urinal te rezolvă!

Sunt mulți oameni care nu știu la ce folosește, nici măcar n-au auzit de Urinal, dar va veni o vreme când vor afla și poate că pentru alții vremea aceea a și sosit. Firește, după ce i-au făcut evaluarea și l-au învelit în ghips, pe el l-au repartizat la Ortopedie și Traumatisme, într-un salon cu alți cinci bărbați. Nu l-au învelit chiar tot ghips, ci numai pieptul, capul și un picior căruia îi sărise rotula – sincer, nu știu dacă au mai găsit-o vreodată. În rest, era aproape neatins, numai că, din cauza loviturii la cap, avea niște viziuni din când în când. În timp ce alți pacienți stăteau liniștiți în paturile lor sau încercau să doarmă, el începea pe neașteptate să le vorbească despre viziunile acelea, ca și cum le-ar fi citit dintr-o carte, făcându-i să tresară. De exemplu, cu ochii închiși și respirând profund, repeta, timp de zece minute: să fiu fericit, să fiu sănătos, să fiu împăcat cu mine însumi. În acest fel, își cultiva o atitudine calmă, răbdătoare și caldă. Altădată striga pe neașteptate: Există un vortex teluric pe autostrada A2, chiar lângă Lehliu. Când ajungi acolo, sunetul neatins îți oferă o nouă percepție extrasenzorială! Iar alteori, deși nu spunea nimic, simțea cum, trecând pe lângă Lehliu, forțele lui psihice deveneau fosforescente, dobândind darul flăcării violet.

În patul de lângă motociclist stătea Primul Porc Spinos, singurul pacient din salon pe care viziunile ezoterice ale motociclistului nu-l deranjau și de aceea nu tresărea niciodată. Părea că nici nu-l aude, chiar dacă nici surd nu s-ar putea spune că era. Aș zice mai degrabă că nu înțelegea despre ce vorbește motociclistul și de aceea zâmbea permanent. Totuși, la un moment dat l-a întrerupt, pentru a-l anunța:

— Nu te mai obosi, Universul nu-ți aude și nu-ți vede cuvintele. Totul oglindește ceva din interior. 

Și așa s-au împrietenit. Motociclistul îi vorbea Porcului despre viziunile sale, iar Porcul îl asculta și uneori îi răspundea, însă de cele mai multe ori nu zicea nimic, doar zâmbea. Iar într-o noapte, când toți ceilalți dormeau, văzând că Primul Porc nu are pe el niciun bandaj, nici măcar la cap, motociclistul l-a întrebat:

— Pe tine de ce te-au internat?

— Oh, răspunse Porcul Spinos zâmbind, e o poveste lungă și destul de tristă, dar în principiu este vorba despre un transplant sau mai multe. 

— Păi, în cazul ăsta, trebuia să fii dus la Chirurgie, socoti motociclistul. 

— Nu e nicio grabă. Te duc unde au ei nevoie, răspunse Porcul Spinos ștergându-și fața transpirată – și, pentru prima oară de când se cunoscuseră, parcă oftă un pic. 

Deocamdată motociclistul se mulțumi cu acest răspuns, însă câteva minute mai târziu, întorcându-se din nou către Primul Porc, atât cât îi permitea bandajul de ghips, făcu o remarcă destul de răutăcioasă.

— Nu te supăra că îți spun, am impresia că transpirația ta miroase cam ciudat. 

— Da, miroase a porc. Sper că nu te deranjează prea mult. Cel mai rău e când ai o problemă și te prefaci că nu o ai. Așa se întâmplă și cu propriul miros, se limită să explice Primul Porc, pe un ton cât se poate de reținut. 

Ar mai fi spus el și altele, dar au venit doi brancardieri și l-au luat pentru niște analize. Fiindcă așa e procedura, înainte de fiecare intervenție chirurgicală, ca nu cumva să mori în timpul anesteziei. Mai târziu, motociclistul va afla de la ceilalți pacienți din salon că, deși nu se deosebea cu nimic de oamenii normali, noul său prieten era de fapt un porc manipulat genetic, adus din China. Fusese hrănit și crescut pentru organe, în scopul de a întoarce oamenii din moarte – și era perfect conștient de asta. Dar motociclistul a aflat asta abia în noaptea următoare, după ce brancardierii l-au dus pe Primul Porc Spinos la Blocul Operator, ca să-i extragă un rinichi. După o vreme, l-au adus înapoi, iar când și-a revenit din anestezie, avea vocea un pic schimbată, adică mai subțire, ca și cum ar fi fost castrat. Abia atunci motociclistul a avut o nouă viziune, dându-și seama că Primul Porc Spinos semăna la chip cu faimosul conte și maestru alchimist Saint Germain, de la curtea regelui Ludovic al XV-lea. E bine să știm asta, deși deocamdată nu văd la ce ar folosi. În noaptea următoare, l-au dus iar la Blocul Operator și au mai scos ceva din el, mi se pare că ficatul, totuși continua să zâmbească. Iar după alte câteva zile, dar tot într-o noapte, l-au luat brancardierii și nu l-au mai adus înapoi. Chirurgii au scos cam tot ce putea fi de folos, iar ce a mai rămas din el au împachetat și au trimis la o cantină pentru săraci. În noaptea aceea motociclistul a avut o nouă viziune. La un moment dat, a tresărit prin somn, părându-i-se că aude ceva ca un guițat scurt, și s-a trezit. 

În dimineața zilei următoare, a fost adus în salon Al Doilea Porc Spinos, tot chinez, care semăna leit cu Primul, numai că ăsta nu zâmbea deloc, ci dimpotrivă, era mereu încruntat. Așa că motociclistul, nedându-și seama că era altul, s-a gândit să-l consoleze cu o vorbă bună.

— Ei văd că acum arăți mai bine, parcă te-ai mai întremat. Înseamnă că tratamentul își face efectele, nu-i așa? Chiar ar fi fost păcat să mori atât de tânăr… 

Ascultându-l, Al Doilea pufni sceptic, fiindcă nu-și amintea să fi discutat cu motociclistul despre vreun tratament.

— Nu sunt deloc tânăr, voi împlini în curând doi ani, vârstă la care unii ca mine nici nu visează să ajungă, îi răspunse pe obișnuitul său ton ursuz.

Cuvintele Porcului au provocat o nouă viziune motociclistului, fără nicio legătură cu localitatea Lehliu. Îndrumat de ființe de lumină din alte dimensiuni, a înțeles atunci că realitatea este ceva ce sinele fiecăruia creează, putându-se extinde oriunde în trecut sau în viitor. 

— Într-adevăr, vârsta e un simț interior al fiecăruia dintre noi, indiferent de data nașterii. Imaginează-ți că te afli între mai multe realități și ai libertatea deplină de a o alege pe cea mai convenabilă, îl îndemnă pe noul său vecin de pat. Mie mi se întâmplă asta ori de câte ori mă gândesc la numerele imaginare.

— Lasă-mă în durerea mea. La început aveam doar diaree, crampe abdominale, greață și amețeli, însă după o vreme mi s-a umflat fața, am început să fac febră, transpir abundent și mă doare mereu capul, îi răspunse acesta, după care începu să vomite. 

Erau binecunoscutele simptome de trichineloză, dar nimeni nu-și dăduse încă seama. În aceeași zi, dar mai spre seară, l-au transferat pe motociclist la Blocul Operator, unde i-au pus un rinichi nou în locul celui defect. Iar după transplant, motociclistul a început, de asemenea, să miroase a porc și astfel, la câteva ore după aceea, povestea vieții lui s-a încheiat. În schimb, victima propriu-zisă a accidentului, adică băiatul Anetei, se simțea de la o zi la alta tot mai bine. Dar înainte de a fi externat, i-au luat încă o dată sânge pentru analize, ca să le confirme pe cele făcute la internare. 

Despre toate astea infirmiera Aneta va afla mai târziu, fiindcă, deși lucra la același spital, era pe alt circuit și tocmai făcuse schimb de tură. Asta înseamnă că, în loc de o singură tură, faci două la rând și alergi ore în șir de la un salon la altul până îți curge sânge din nas. Cam așa se întâmplă când e să dea pacostea peste tine. Ca să nu mai spun că într-o noapte întâlnești o fantomă, iar câteva zile mai târziu, te cheamă la biroul Directorului, să dai notă explicativă. Ce naiba să explici? Scrii cum te duce mintea, mai faci și greșeli de ortografie, mare lucru nu ai rezolvat. Cu explicațiile acelea a umplut aproape trei pagini format A4 și, dacă ar fi avut timp, ar mai fi scris, dar nu prea avea timp, fiindcă o chemau pacienții ba într-un salon, ba în altul – după cum deja v-am spus. Iar vestea că s-a întâlnit cu un extraterestru s-a răspândit cu repeziciune, deși Aneta nu vorbise nimănui despre asta, nici nu avusese timp. Doar scrisese în cererea de concediu pe care o depusese la secretariat. Pesemne că, înainte de a-i da număr de înregistrare și a pune cererea Anetei la mapă, secretara a citit-o, iar după aceea a simțit o mare nevoie de a se confesa.

După un anumit criteriu, oamenii sunt de două feluri: unii care cred că există extratereștri și alții care nu cred asta, iar Aneta făcea parte din a doua categorie. Așa că, în loc să scrie că s-a întâlnit cu un extraterestru, a scris că s-a întâlnit cu o stafie, susținând același lucru și atunci când a fost chemată în biroul Profesorului Gurdiev. Numai că, din nefericire, Profesorul o chemase din cu totul alte considerente. 

— Dumneata ai făcut o cerere de ceva, nici nu am înțeles ce, în care susții anumite neadevăruri.

— Da, domnule Director.

— De ce?

— Eram cam obosită și mi s-a părut că stafia a ieșit la suprafață prin conducta de canalizare. Zicea că… 

— Te-am întrebat ce eu zicea? Nu te-am întrebat!

Mda, i-a cam tăiat macaroana. Așa că Aneta a rămas tăcută lângă ușă și își tot frământa mâinile, neștiind cum să-și ceară scuze pentru deranj. 

— Nu știu, poate am visat…, zise în cele din urmă. 

— Ei, așa mai merge!

Tot pe vremea aceea mai era și un bărbat al cărui nume nu contează, dar toți cunoscuții îi ziceau Zdruncinatu. Fiindcă, atunci când părinții nu-ți aleg numele potrivit, are grijă viața să o facă. Deși își dorise dintotdeauna lucruri frumoase și ar fi putut ajunge designer sau alt fel de artist, viața a hotărât că Zdruncinatu trebuie să ajungă fotbalist – și nu orice fel de fotbalist, ci goalkeeper. Într-adevăr, în școală fusese cam slab la matematică, iar după ce se apucase de fotbal, abandonase liceul. 

Dacă cineva s-a întrebat vreodată de ce echipele de fotbal au mai mulți atacanți, mijlocași sau apărători, dar un singur portar, sunt în măsură să-i răspund chiar acum. Fiindcă numai inși cu un serios deficit al instinctului de conservare sunt dispuși să-și rupă oasele pentru a împiedica obiectul acela sferic să intre în poartă. Ca să nu mai spun că uneori, uitându-se ca hipnotizați după el și aruncându-se să-l prindă, riscă să dea cu capul de stâlpul porții, iar consecințele sunt dintre cele mai neplăcute. Cazul eroului nostru, din păcate. Oameni care îl cunoscuseră în tinerețe – căci acum nu mai era chiar tânăr – încă își mai aminteau cum sărise ca un arc la mingea venită din corner și aproape că reușise să o prindă, numai că, în cădere, se lovise rău la cap. A zăcut acolo un minut sau două, în timp ce tribunele îl fluierau, crezând că se preface, iar mingea i-a scăpat din mâini și a intrat în poartă. Mulți ani mai târziu, încă mai auzea trecându-i pe la ureche o muscă, mai ales atunci când în apropiere nu se afla nicio muscă,  însă el pretindea că, în acel minut și jumătate, a dobândit un suflet în plus, cu care comunica din când în când într-o limbă străină, deși, evident, nu cunoștea nicio limbă străină. În cele din urmă, când a văzut că a curs și ceva sânge, arbitrul a întrerupt totuși meciul – și acela a fost de fapt ultimul meci din scurta carieră de fotbalist a lui Zdruncinatu.

Partea bună a poveștii este că așa a ajuns Zdruncinatu la spital și acolo a cunoscut-o pe infirmiera Aneta, care îi schimba pansamentul în fiecare dimineață. Iar când se apleca să-l panseze la cap, pieptul ei cobora de asemenea cu multă compasiune și aproape că-i atingea fața. Dar pe atunci ea era tânără și naivă, abia dacă terminase școala sanitară. Iar după ce el a ieșit din spital, s-au căsătorit. Iar după un număr de ani au avut doi băieți, amândoi tâmpiți. Iar cel mai mare dintre ei cred că semăna cu tac-su și avea cam treisprezece ani când a traversat strada aiurea și a dat o motocicletă peste el. 

În ziua aceea, mai spre seară, Zdruncinatu se afla la subsolul fostei Librării Creștine din fostul magazin universal Luceafărul, în barul lui preferat, care fusese mai demult un internet-café. Pe vremea când, din acest loc modest și practic anonim, puteai călători oriunde în cyberspațiu, dacă îți cumpărai măcar o cafea sau o bere. Dar între timp toți proștii și-au cumpărat smartphone, iar navigarea în cyberspațiu a devenit o afacere privată și, ca să nu zic altfel, banală. Așa că, pentru a nu da faliment, patronul fostei librării și al cafenelei de sub ea a instalat, pe lângă cele două computere, și un modest aparat cu jetoane, model Money Honey din anii ʼ60, cu manetă și blat înclinat, care inspirase cândva trupa Bay City Rollers, între timp și ea dispărută. Poate știți cântecul:

Money, honey, huh-huh

Money, honey

Money, honey

If you want to get along with me…

Pardon, astea sunt versurile lui Elvis Presley. Rămâne ideea că a inspirat cândva pe cineva să cânte ceva despre bani și miere. Lucruri despre care Zdruncinatu oricum nu avea habar și nici nu-l interesau. Băuse multă bere și fumase un pachet de țigări, iar acum, prăbușit moral, se întreba în mod repetat ce vrea de la viață. Adică, ce altceva în afară de bani. Mintea lui nu producea niciun răspuns, ci doar o mulțime de reproșuri și câte o înjurătură, în momentele când conștiința decăderii sale morale devenea ceva dureros. După fiecare înjurătură, lovea moale cu pumnul în aparat și, probabil referindu-se la sine, murmura: phii, ce idiot! Femeia care supraveghea sala tocmai citea o carte foarte palpitantă despre medicina energetică, dar trebui să-și întrerupă lectura și, închizând cartea, îl preveni, cu o voce de altfel indiferentă:

— Dacă strici aparatul, va trebui să plătești reparația.

— Chiar crezi în căcaturile astea exotice? o întrebă Zdruncinatu. Ăștia cu medicina lor energetică sunt niște șmecheri. Lasă ca habar n-au despre ce vorbesc… Mai dă-mi două jetoane pe datorie, o rugă la urmă.   

— Dacă nu mai ai bani, de ce nu treci pe calculator? se miră femeia.

— Te rog să nu mai spui banalități, nu mă interesează, răspunse Zdruncinatu. Ce să fac pe calculator?

— Joci Solitaire și te calmezi. Pe mine mă calmează, adăugă după o scurtă pauză de reflecție.

— Numai Money Honey îmi poate vindeca trecutul… 

Ea doar înclină din cap cu oarecare compasiune. Era de altfel o femeie de treabă, îl cunoștea pe Zdruncinatu încă din tinerețe, poate cândva chiar se mândrise cu faptul că fuseseră colegi de gimnaziu. Cam pe vremea când el apăra acel penalty decisiv, iar echipa Progresul promova în divizia C. Dar trecuseră ani mulți de atunci, între timp echipa Progresul retrogradase într-o competiție județeană, iar din gloria fostului goalkeeper mai rămăseseră doar pantalonii lui de trening, acum flenduriți, pe care îi îmbrăca atunci când ieșea în oraș.

Demoralizat, Zdruncinatu își sprijini capul de consola aparatului și începu să plângă încet. Dacă în momentele acelea cineva ar fi stat să privească în ochii lui – dar cine? – ar fi putut citi o adâncă remușcare, nu se știe cât de sinceră. Căci după alte câteva momente, părând că luase o decizie crucială, se ridică și făcu patru sau cinci pași către tejgheaua îndărătul căreia ședea femeia. 

— Mirabela, te anunț că omenirea se învârte în cerc și de aceea uneori amețește și o ia razna. Am neapărată nevoie de cincizeci de lei, pentru a-mi restabili echilibrul emoțional.

Îi spusese intenționat pe nume, invocând astfel o presupusă complicitate, însă femeia cu numele Mirabela ridică nepăsătoare din umeri.

— Mai întâi, să-mi înapoiezi cei o sută cincizeci de lei pe care ți i-am împrumutat alaltăieri.

— Chiar nu ai niciun fel de sentimente? Eu nu spun nimic, dar în sufletul meu țipă în tăcere un mare pustiu, pe care numai tu l-ai putea vindeca… 

Spunând acestea, își trecu mâna prin păr, cum văzuse într-un film. Încă mai purta părul lung, ca pe vremea când juca fotbal, deși începuse să cărunțească; cu frizura asta boemă o păcălise cândva pe Aneta. Mai făcu un pas, apoi își lăsă coatele pe tejghea și o privi drept în ochi pe Mirabela – pregătit, la o adică, să se supere. 

— Dacă află frate-tu că-ți dau bani, mă dă afară și nici pe tine nu te mai primește aici, îl înfruntă Mirabela.

— De data asta, nu se poate să nu câștig, doar am visat! E o vibrație pe care Money Honey mi-o transmite noaptea prin somn. Doar știi și tu că toate lucrurile au suflet. 

Ea își făcu de lucru cu o lavetă și nu mai adăugă nimic. Îl cunoștea de multă vreme pe Zdruncinatu, știa că, deși cam bețiv și duhnind a tutun de proastă calitate, are un suflet incomparabil mai bun decât mulți dintre cei care se parfumează și se spală pe dinți de două ori pe zi. Însă amara ei experiență de viață o învățase că pasiunea pentru păcănele nu are nicio legătură cu calitățile sufletești.  

Refuzul Mirabelei l-ar fi îndreptățit pe Zdruncinatu să se considere jignit. Poate contase prea mult pe sentimentele ei și poate că femeia asta nici nu avea propriu-zis sentimente. Totuși, în momentul următor, continuând să șteargă tejgheaua cu laveta, ea trase cu cealaltă mână sertarul și scoase de acolo o bancnotă de cincizeci de lei, pe care o lăsă ca din întâmplare pe tejghea, apoi se întoarse cu spatele, chipurile pentru a se ocupa de aparatul de cafea. Zdruncinatu întinse mâna și, prinzând bancnota între degetul arătător și cel mijlociu, își drese zgomotos glasul, după care se întoarse și el cu spatele la tejghea. 

— Hei, ar fi multe de spus, fiindcă am o idee de afaceri extraordinară! o anunță pe neașteptate. Sunt niște viespi mici, aproape invizibile, care mănâncă molii. Dacă aș reuși să le aduc din Anglia, aș da lovitura! Am un verișor acolo, lucrează la firma aia și am vorbit cu el, însă o să-ți spun mai multe când mă întorc din Camera Chineză. 

Fiindcă avea nevoie de o pauză strategică între momentul când primise banii și momentul când urma să-i dea înapoi Mirabelei, pentru a primi, în schimbul lor, jetoanele.

— Ai grijă să nu sperii vreo chinezoaică, îl sfătui femeia, fără să se întoarcă. 

Camera Chineză era toaleta cu un singur compartiment, aflată la capătul unui coridor lung și întunecat și partajată de clienții cafenelei cu vânzătorii de la magazinul chinezesc, aflat tot la subsol. Uneori, când intra acolo, Zdruncinatu simțea în ceafă un fenomen telepatic sub forma a doi ochi alungiți și vicleni care îl priveau cu reproș, mai ales dacă era băut.

— Într-adevăr, multe lucruri se pot întâmpla…  

Rosti aceste din urmă cuvinte fără să se gândească la ceva anume și abia mai târziu se întrebă ce-o fi vrut să spună. Adică, după ce bărbații care acum coborau scările vor deschide ușa batantă a cafenelei și vor căuta cu privirea pe cineva anume. Unul dintre ce doi era polițist de circulație. Pe celălalt nu-l recunoscu decât după ce intrase, din urma polițistului, în salon. Era domnul Gelu, fratele mai mic al lui Zdruncinatu și totodată patronul internet cafe-ului. 

— Pe unde dracu umbli, Doamne-iartă-mă, că te caut de două ore! strigă Gelu, văzându-l. 

Spre deosebire de Zdruncinatu, care avea oarecare faimă de bătăuș, deși de cele mai multe ori el era cel care o lua pe cocoașă, Gelu era un creștin evlavios, iar când a spus Doamne-iartă-mă, și-a făcut cruce. Un reflex util, căpătat pe vremea când lucra ca șofer de TIR și, de fiecare dată când pleca la drum, spunea Doamne-ajută. Însă alteori spunea Amin, iar alteori,  Doamne apără și păzește, în funcție de împrejurări. Dar în cele din urmă, după o cursă în Olanda, Dumnezeu l-a ajutat să descopere avantajele traficului clandestin cu psilocybin, așa că Gelu s-a lăsat de șoferie. Contrar a ceea ce cred unii, psilocybinul poate vindeca o mulțime de boli. De exemplu, pe un prieten al meu l-a vindecat de strabism.  

— Cum faci să apari de fiecare dată când n-ar trebui? Te aduce telepatia, sau ce? se miră Zdruncinatu. Tocmai aveam nevoie de două sute de lei. 

— Telepatia pe dracu, Doamne-iartă-mă! De ce ți-ai închis telefonul? – și iarăși își făcu cruce.

— Păi, nu l-am închis, dar aici la subsol nu ajunge semnalul!…, țipă Zdruncinatu. 

Polițistul își scoase din buzunar telefonul și îl privi, confirmând printr-o înclinare a capului spusele lui Zdruncinatu. În schimb, Gelu dădu din mână a nerăbdare sau poate a lehamite.

— Lasă asta.  Băiatul tău, Vasile, e la spital, a dat o motocicletă peste el, Doamne apără și păzește. Dar de data asta nu l-a păzit.

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 5-7]