După atâtea decenii de când murise, reușisem să-l uit Nu-l mai visam noaptea și mi-l aminteam doar în niște momentele când îl înfuriasem cu mici obrăznicii.

Trebuie să ai șansa să trăiești mult ca să-ți uiți un părinte drag, era concluzia la care ajunsesem când, tot  înșirând  și deșirând la cartea asta, am mers  la  CNSAS ca să confrunt  dosarele de acolo cu ceea ce reușisem să aflu între timp despre dezastruoasa apropiere de Mișcarea legionară a celor din familie.

Dosarul tatei l-am cerut ultimul, într-o doară: nu-mi închipuiam că „l-au onorat” cu  vreo supraveghere De ce să urmărești un biet om, încordat doar să-și facă bine meseria pentru care era făcut? Un excelent profesor care a tremurat ani de zile că va fi dat afară din învățământ și va rămâne pe drumuri cu doi copii încă mici? Fugărit de urletele proprietarului alcoolic care voia să ne arunce pe toți  în stradă? Ce era de supravegheat aici ? Nu așteptasem vreo „revelație” de la CNSAS. Învățasem de mică hibele din biografia tatei, în variantă cosmeticizată – dar ce să mai cosmeticizezi la câte „păcate” avea, de la excluderea din partid la fratele instalat în blamatul Occident? Știam și  câteva „adevăruri ”, șoptite, târziu, de mama. Mi s-a confirmat apropierea lui minimă, mai degrabă formală, de Mișcarea legionară: mic oportunism al oamenilor speriați de politicul atotputernic. Și, pe urmă, lunga, fără capăt ispășire, în comunism. 

Surpriza a fost alta decât sunt de obicei cele ale dosarelor de la CNSAS. Ea mi l-a adus înapoi, așa cum l-am știut, până când îl regăsisem întins pe masa noastră din sufragerie. Viața lui chinuită luase sfârșit și după zece ani sensul ei, așa cum îl înțelesesem eu, aveam să i-l trec unchiului Ion, personajul din Drumul egal la fiecărei zile. Dar realitatea este totdeauna  mai nemiloasă decât intuiția noastră.

Dosarul tatei, un dosar de urmărire, n-avea cronologie și am trecut de trei ori prin el până să pot pune lucrurile cap la cap . Așa vin toate de la SRI, cu paginile, amestecate, poate nu întâmplător, mi-a spus zâmbind un  custode. Înțelesul care mi-a sărit în fine, a treia oară, în ochi, a  rămas totuși ambiguu, ca la un roman cu final deschis. Înăuntrul lui se afla un grupaj fără nici o legătură cu tata, cu noi.

Citeam povestea lui, spusă de cei care îl urmăriseră continuu, fără motiv, și mi-a fost o milă imensă de el: un om necunoscut, pe care nu puteam să-l ajut în niciun fel, doar să  asist, neputincioasă, la torturarea lui. Scosesem, imprudentă, dopul sticlei și din fumul întunecat care  acoperise cerul se întrupase djinul subteranelor poliției politice de altădată. Cu ochii mei trecuți printr-o viață întreagă, l-am văzut, așa cum era el, cu speranțele lui naive, cu principiile solide și nedescurcăreala lui. La masa din curte, sub prunii din grădină, făcându-și lecțiile de învățământ politic ori fișele despre satele medievale din Argeș, pentru proiectata lucrare colectivă, de care era atât de mândru că ia parte. Ori urcând scările, greoi, spre pridvorul de unde se intra în micul antreu comun. Îl auzeam sfătuindu-se cu mama, cu glas scăzut – secvențe vii, fără nici o legătură cu documentele birocratice care îmi tăiau respirația. Ieșit din cețurile zdrențuite  ale acelui trecut știut-neștiut, îmi devenise mai apropiat decât oamenii vii din jur.

Ce am găsit de fapt în dosarul tatei? În primul rând, confirmarea șoaptelor mamei.

Îmi spusese cândva că o dată l-au ținut până noaptea târziu la Securitate, încercând să-l facă informator. Nu acceptase, și nu i se întâmplase nimic, mi-a spus: adică nu fusese nici dat afară din slujbă, nici arestat, așa cum se temuseră când i-au pregătit bocceaua cu haine mai groase și ciorapi de lână pentru închisoare.

Avea să-mi prindă bine informația asta, atunci când mi-a venit rândul să fiu presată și, la fel ca tata, am refuzat și eu

Iată și documentul care probează intenția Securității în privința lui Adameșteanu Mircea. Era o țintă sigură după ce pierduse ocrotirea partidului (racolarea membrilor de partid era un proces mai complicat), dar și fiindcă avea restul de „bube” politice. Ofițerul însărcinat cu tentativa de racolare declanșa verificarea: trebuia să fie sigur că omul-țintit nu face déjà parte din agentură.

           19.02.58 Ministerul Securității Statului  Secția B ll (formular)

Lucr. Op care cere verificarea : Mincu Gheorghe

Scopul verificării. Pt a fi recrutat ca agent

Informații ce se cer : Dacă este cunoscut

Verso, ștampilă : Verificarea s-a efectuat. Date nu există

            09.05.58

Verificarea durase trei luni, nu existau date c-ar fi fost recrutat anterior, se putea trece la treabă. Dacă recrutarea reușea, urma un scurt raport despre cum decursese discuția, numele de cod primit de informator și angajamentul semnat de acesta. Apoi notele informative, rapoarte ori note despre întâlnirile în case conspirative și punerea lui sub urmărire pentru a i se verifica lealitatea. La CNSAS, dosarul lui ar fi fost clasat ca dosar de rețea.

Oricât a fost de presat (îmi imaginez, fiindcă erau anii 50ʼ) și oricât era de vulnerabil (prin chiar existența noastră, a copiilor) era, tata a refuzat recrutarea. Tracasarea lui va continua, dar  în dosar nu va mai apare nici o informație pe tema aceasta.

           Multă agitație pentru o alertă  falsă 

În schimb, n-a trecut decât o lună  și  Securitatea din Pitești cerea de urgență materiale compromițătoare despre el  centralelor din București și  Bacău/Tg. Ocna, pentru a-l „lua în lucru”

11 iunie 58, MAI Pitești, Biroul ll,   Către Secția Reg. MAI Bacău

Rugăm verificați și comunicați-ne materialele compromițătoare despre  Adameșteanu Mircea.  În 1940-41 era în Tg. Ocna. Scopul verificării : Pt a fi luat în lucru. Să ni se trimeată întreg materialul cu care este cunoscut.                                       

                                              *

11 iunie 58, MAI Pitești Biroul ll  Către Serviciul MAI București

Rugăm verificați și comunicați-ne materialele compromițătoare despre Adameșteanu Mircea . Indicii de verificare : a fost legionar. Scopul verificării :pt a fi luat în lucru prin acțiune. Verso: Adameșteanu Mircea  este luat în evidență în dosarul Ob nr 672 care se află la Reg. Pitești Serv 3

De ce această acțiune în forță? Cu jumătate de an înainte (22.10.57 ), un locotenent colonel, de la Ministerul de Interne, cu semnătura indescifrabilă, cerea Direcției Regionale Pitești „identificarea lui Adameșteanu Mircea și încadrarea lui informativă”, pe motiv că „Sus-numitul are un frate, anume Adameșteanu Dinu, arheolog fugit în Italia, care în cursul anului 1958 va veni în vizită în RPR.”

Trec peste informația eronată că Dinu Adameșteanu, plecat în 1939 ca bursier al statului la Școala Română din Roma era trecut drept fugar. Dar alerta era falsă,  în familie, n-am auzit, nici atunci, nici mai târziu despre vreo intenție a lui de a veni în țară, în acei ani, 1957-1958, de ultimă teroare.

Vor mai trece 12 ani până când Emil Condurachi, director al Institutului de Arheologie din București, îl va aduce, probabil după  stăruințe și garanții, pe Dinu Adameșteanu la o conferință la Institutul Cultural Italian: pe urmă, acesta va reveni, an de an, în țáră, până înainte să moară, în ianuarie 2004. Tata, care era foarte mândru de cariera de arheolog a fratelui mai mic, nu va trăi destul ca să-l întâlnească. El va suferi doar tracasările securiștilor.

În dosarul tatei de la CNSAS, cu data de 20 mai 1958 , în plină agitație a Securității pe tema fratelui său din Italia, există un referat pentru „luarea legăturii cu Emil Condurachi pentru a fi folosit în lucrarea Adameșteanu Dinu” Am găsit nota aceasta în vara lui 2024. Dar, în Întâlnirea din2007, dedicasem un capitol discuției dintre un ofițer de securitate și informatorul său, un academician care va participa  la urmărirea lui Traian Manu, savantul venit în vizită din Italia: în prototipul academicianului am folosit date luate de la Emil Condurachi, pe care mi le va confirma dosarul de la CNSAS, după  20 de ani.

La fel a fost confirmat de CNSAS și prototipul  altui personaj din Întîlnirea, vărul Victor, agentul plasat lângă exilatul celebru care îi câștigă încrederea și  raportează totul despre el:  intuiția mea nu dăduse greș. Deși mi-am apărat totdeauna cu dinții secretele de construcție ale personajelor mele, fac aceste mici dezvăluiri ca să arăt că uneori, în comunism, îți puteai da seama cine din anturajul tău „ciripea” la Securitate; iar alteori, nu, din păcate.

Mai rămâne  însă de cântărit și ce au „ciripit” concret acei informatori. În dosarul  tatei, numărul informatorilor este sensibil mai mic decât cel al ofițerilor care pun la cale strategiile de urmărire, iar declarațiile mai degrabă în genere benigne. Până și cel mai răuvoitor dintre ei, care, evident instructat de ofițerul de caz, încearcă să-l tragă de limbă pe subiecte politice, îi  recunoaște corectitudinea și profesionalismul. Este un fost coleg la liceul comercial desființat de Reforma Învățământului, cu nume de cod Adrian Popescu, care sub pretextul împrumutului de cărți, ajunge și la noi acasă, unde nu prea intra nimeni.

În schimb, adevărații lui hăituitori, sunt peste 20 de ofițeri de Securitate cu grade diverse, din diverse departamente care continuă să-l urmărească, cu suspiciuni din ce în ce mai absurde .

Securitatea a reușit să arunce doar asupra informatorilor vina poliției politice, exonerând vastele rețele de ofițeri care îi manevrau, așa cum manevrau înregistrările, controlul corespondenței, al grafie, dezinformarea  etc.

  În ceea ce privește rolul, mult mai complicat, al lui Emil Condurachi (posibil  „persoană de sprijin” a Securității, ca nomenclaturist clasic, director de instituție,), pe lângă fostul lui coleg, Dinu Adameșteanu, bursier ca și el, la Școala Română de la Roma, sunt silită să-l evaluez pozitiv. Dacă nu ar fi pus umărul să-l aducă pe unchiul Dinu în România, noi toți, dar și el, am fi pierdut, anii în care ne-am bucurat de prezența lui; și el, de a noastră. Vreme de trei decenii, venirile lui în țară și mersul la Toporu au fost evenimentele fericite ale verii.

Înafara acelui raport, nu există date concrete despre relația dintre cei doi foști colegi la Școala Română din Roma. Probabil dosarul lui Emil Condurachi a fost bine „pieptănat”, mai ales după ce fiica lui, Zoe Petre a intrat în viața politică, într-un rol major, consilieră pe politică internă și externă a lui Emil Constantinescu.

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 2-4]