E extrem de greu să ții pasul cu un profesionist al cărui program zilnic arată ca cel redat de Radu Vancu în recentul Boala & războiul. Jurnal 2020-2024*: „10 iunie. Alergături la București, la Bookfest, ca să lansez un Komartin, un Ciupureanu, un Pynchon & un Saramago. După care m-am întors la Sibiu, am avut un doctorat, apoi iar la București, ca să lansez cartea lui Cristian Preda despre Victor Eftimiu, apoi iar înapoi la Sibiu, unde aveam de lansat o carte a lui Csaba Szabó despre religia romană din Donauländer din secolele I-III A.D. Am mers iar cu BlaBlaCar, cu trenuri, cu autocare, am și pierdut un tren la un moment dat – fiindcă, de fapt, am pierdut contactul cu realitatea” (p. 241). Citatul reflectă mobilitatea intelectuală – și fizică, aș adăuga – a lui Radu Vancu, care poate fi aproape în același timp la București și la Sibiu, pe scena de intelectual public și în amfiteatrul universitar, îndeplinindu-și simultan obligațiile față de literatura română și cea străină, antică și contemporană, cu spiritul în lumea ideilor și cu trupul în BlaBla Car. Dacă n-ar fi fost vorba de Vancu, pe care îl știm cu toții îndatoritor în toate rolurile, ai zice că ai de a face cu un personaj complet neverosimil. La acest du-te-vino între orașe/țări, culturi și fenomene (sociale, literare) se adaugă faptul că lucrează la mai multe proiecte literare în același timp: scrie poezie, romane, traduce din autori fundamentali. Poezia lui apare în publicații prestigioase de profil din toată lumea – Plume, Poetry Northwest, Interpret –, e recenzată extrem de pozitiv în The Kenyon Review, fapt care face ca Vancu să fie printre puținii poeți români, de ieri și de azi, cu o carieră internațională după toate rigorile.

Pe deasupra, jurnalele lui se citesc cu interes tocmai pentru că înregistrează o mare cantitate de evenimente – reale, livrești, nici nu contează – pe metru pătrat. Când contextul însuși devine extraordinar, ca după 2020, jurnalul se transformă într-un mic thriller de idei. După cum indică și titlul, pandemia și războiul din Estul Europei ocupă prim planul înregistrărilor diaristice recente, fiind ambele trecute prin lentila specifică a autorului. Cele două fac parte dintr-un scenariu de conversie tipic unui utopist pragmatic ca Vancu, care vede în orice tragedie sau experiență la limită un prilej al umanității de a-și revela resurse nebănuite. În pandemie, diaristul reînvață să metabolizeze „noul timp” redirecționându-l spre activități din sfera celor lăsate la o parte de goana zilnică a ritmului obișnuit: familie, natură, scrierea sau lectura unor cărți voluminoase. Vancu nu e doar un excelent cititor de cărți, ci un cititor al lumii – virtuale și reale – de-a lungul și de-a latul ei. În momentul în care devine obsedat de o temă, răscolește macrocosmosul internautic, confruntă ipoteze, colaționează statistici, practicând un soi de maximalism al documentării. Mai mult, pandemia îi activează fibra socială și îl face să combată teorii conspiraționiste care sfidează logica elementară: „Riscul de tromboză de la vaccinul anti-COVID este, cel mai adesea, estimat cam la proporția de 1 la 100000. Adică de 60 de ori mai mic decât riscul de a fi lovit de fulger. Și de 100 de ori mai mic decât riscul de a muri când te sui într-o mașină. Și de 1400 de ori mai mic decât cel de a face o tromboză atunci când iei anticoncepționale. Prin urmare, dacă alegi să nu te vaccinezi fiindcă consideri rațional să te temi de tromboze, atunci: – e de 60 de ori mai rațional să nu ieși din casă de teamă că vei fi lovit de fuglet; – e de 100 de ori mai rațional să nu iei anticoncepționale de teama altei tromboze. Pe scurt, dacă nu te vaccinezi fiindcă ești rațional & vrei să eviți complet riscul de tromboze, dar ieși din casă & te plimbi cu mașina – ei bine, atunci rațiunea ta are o problemă de 100 de ori mai serioasă decât crezi. Pe și mai scurt: orice antivaxxer care iese la plimbare se expune unui pericol de la 60 până la 100 de ori mai mare decât cel al vaccinului însuși. Așa că, matematic vorbind, singurul gest rațional & responsabil al oricărui antivaxxer coerent cu el însuși ar fi să stea în casă” (p. 106). Poate chiar mai mult decât pandemia, războiul din Ucraina – pe care îl urmărește cu la fel de multă frenezie – îi furnizează exemple cu privire la faptul că umanitatea supraviețuiește dezastrului. Un cercetător ucrainean se apără de gloanțe baricadându-și geamurile locuinței cu cărți, o liceană își îmbracă în rochia de absolvire pe ruinele liceului, un profesor predă pe Zoom din tranșee. Doar că astfel de scene care par mai degrabă secretate de imaginația lui Vancu, deși există în realitate, sunt înscrise într-o serie mai largă de gesturi exemplare în care protagoniști sunt scriitori sau artiști în general. Pentru că, deși nu practică radicalismul respingând lectura cărților unor scriitori cu biografii pătate („poți citi liniștit Céline, poți scrie liniștit că e, alături de Proust, probabil cel mai mare prozator al secolului trecut – dar nu poți celebra prezența publică a unui antisemit care jubila la exterminarea evreilor” – p. 97), diaristul crede, formulând succint dar percutant, că literatura e în mod fundamental legată de valori pozitive: „poezia bună trebuie să fie deopotrivă poezie și bună. Trebuie să fie, adică, deopotrivă o specie a poeziei – și una a bunătății” (p. 171).

Nu știu dacă e numaidecât așa, dar în sistemul personal al lui Vancu, care forțează de multe ori realitatea să se supună unor idealuri umaniste, lucrurile sunt clare: scriitori cu adevărat respectabili – cărora nimbul le e sporit prin portrete memorabile – sunt doar cei virtuoși sau modești, care își pot însoți literatura de o formă de „lumină”: dintre ei, Mircea Ivănescu, citat în atâtea rânduri pentru degonflarea propriei literaturi, sau Matei Călinescu, prețuit pentru documentarea în critică a formelor umanului ori pentru remarcabilele jurnale. Adevărul e că Vancu ar putea scrie o mică hagiografie a scriitorilor (nu doar români), ale căror gesturi dau greutate propriilor scrieri sau, invers, ale căror texte lasă să se întrevadă oameni întregi. El rememorează singura întâlnire dintre Joyce și Proust la un party la care cei doi stau stânjeniți și își răspund parcimonios, redă scena în care Nichita îl îndeamnă pe Cărtărescu să-i spună „tu”, „ca lui Dumnezeu” (p. 296) sau constată modul halucinant în care se raporta Bacovia (omul?…poetul…?) la realitate: „În cel mai evident mod, Bacovia nu era în lumea asta; nu doar în sensul obișnuit în care niciun poet nu e din lumea asta – ci în sensul tare, fizic, obiectual, în care nimic din ce făcea corpul lui nu era în lumea asta.(…) Privește lucrurile cu uluirea cu care noi privim obiectele sau persoanele dintr-un vis; și, ca să ne trezim, ne convingem că visăm, facem în acel vis gesturi stranii: cam ce face Bacovia atunci când, aflat lângă iubită, se repede la geam și începe să-l zgâlțâie furibund” (p. 151).

În fine, sunt destul de greu de inventariat sau de redus la numitor comun toate notațiile de interes din Boala & războiul, fie că e vorba de scene livrești sau de evenimente trăite. Senzația cea mai persistentă e, repet, că diaristul nu citește sau interpretează doar cărți, ci că își activează al șaselea simț, de hermeneut – cu tot ce înseamnă asta: documentare, sinteză, capacitate de extragere a esenței, investiție obsesională – în lectura de zi cu zi a realității. Rezultă de aici un înfiorat al interpretărilor, un colecționar de gravități mistice? Nu prea, pentru că vocea din jurnalele lui Vancu percepe rapid acest pericol și își pune în acțiune mecanisme de apărare eficiente, constând în umor și autoironie. Și evident, lucrul pe care îl ia cel mai adesea Radu Vancu peste picior e notorietatea sa publică din ce în ce mai mare, o notorietate câștigată prin inteligență, talent, devotament gratuit față de cauze sociale și multă, multă muncă. Nu pot să nu închei cu una dintre cele mai specifice mostre de umor din carte: „Ah, era să uit să povestesc asta. Acum câteva zile (…) într-un BlaBlaCar, șoferul se uită lung la mine & mă întreabă: –  Vă cunosc de undeva, sunt sigur. Nu-i așa că ne-am întâlnit la un eveniment? (Evident, megalomania mea a început imediat să dea din coadă). – E foarte posibil, îi răspund modest. Mai știți la ce eveniment anume? (Deja mă gândeam cam ce să-i scriu în autograf). – Sigur, la nunta lui Horațiu din Zalău” (p. 275, 276).

___________________

* Radu Vancu, Boala & războiul. Jurnal 2020-2024, Polirom, Iași, 2024, 440 p.

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 33-34]