Din punct de vedere tematic, volumul de debut poetic semnat de Izabel Marin¹ este, de departe, cel mai original în contextul proxim (poezia anului 2024). Original rămâne și dacă lărgim orizontul temporal chiar până la zorii poeziei românești în întregul ei. Aceasta întrucât Izabel Marin tematizează femeia romă așa cum nu a (mai) făcut-o nimeni măcar în peisajul literar autohton.

Desigur, femeia romă este prezentă în literatură (o expunere – imposibilă aici – ar putea începe cu Ion Budai-Deleanu și ar veni până în prezent), însă ba ca element periferic, ba, când focalizarea este ceva mai consistentă,  fiind privită prin filtre destul de opace cât să-i distorsioneze foarte mult imaginea. Unul ar fi numaidecât percepția alogenă, altul, machismul. E drept, femeia romă dintr-o povestire ca Fântâna dintre plopi, a lui Sadoveanu, e reprezentată cât se poate de pozitiv și de autentic, deși autorul e un outsider și, pe deasupra, captiv în male gaze, despre care vorbea Laura Mulvey. Dar e caz strict individual, nu reprezintă o generalitate, ci mai degrabă pare o excentricitate, iar narațiunea nu explorează deloc reflexia regimului social complex în conturarea profilului moral. Apoi, chiar și când privim strict spre poeții de etnie romă, observăm, după cum a și semnalat deja Al. Cistelecan, că fie au evitat tematizarea condiției sociale a femeii, fie au tratat-o denaturant, idealizând-o². Nici măcar folclorul romilor nu se arată mai atras de o astfel de preocupare, după cum se vede în culegerea Balade Populare Romaia(București: Editura Centrului Național de Cultură a Romilor, 2018). Abia poezia lui Izabel Marin se îndreaptă înspre adevărul condiției sociale a femeii rome, relevându-i durerea în bună măsură inefabilă ce-o învăluie. O relevă și, deopotrivă, se confruntă cu ea, căci o trăiește fizic, prin fiecare nerv, și psihic, prin fiecare amintire și experiență ce-i răzbate în conștiință, iar mărturisirea o înțelege ca act revoluționar, terapeutic, cum, de altfel, și exprimă direct în Notă finală (& decodificări: „Eu, prin cartea mea, vestesc vindecarea fetelor, fiicelor, femeilor și mamelor rome!”.

Noi ce suntem? este o mărturie despre oroare și un debut al luptei pentru ameliorarea lumii, prin încercarea de demascare poetică a nedreptății istorice căreia i-au fost și îi sunt încă supuse fata și femeia romă. Prin urmare, putem spune din start că este un manifest subsumabil, pe de o parte, mișcării feministe, pe de alta, încă fragilei atitudini antirasiste sau antixenofobe din cultura română. Se apropie mult de congenera Simona Sigartău prin mai multe elemente, cum ar fi female gaze, faptul că se concentrează, cu asumare politică, asupra tenebrelor mitologiei sociale care stigmatizează femeia și componenta (auto)biografică. Dar merge în direcția proprie mai întâi prin nișarea etnică: „Cartea aceasta e o carte despre relația mea cu Mama și despre mine. Cartea aceasta e o carte pentru și despre identitatea romă, pentru fetele și femeile rome care au crescut fără cărți despre ele, despre noi și mamele noastre.” Dincolo de similarități, între femeia din componenta majoritară a societății românești și cea romă sunt diferențe majore, pe care Izabel Marin le relevă aici cu o intensitate emoțională similară energiei unei încărcături nucleare.

Astfel, volumul dă concretețe textuală sufletului de fetiță romă, ceea ce e, în sine, o altă dovadă a originalității. E un suflet dominat de trauma excluziunii încă de la grădiniță: „La grădiniță nimeni nu se juca cu mine, nimeni nu mă/ voia acolo,// Nimeni nu mă lua de mână. Eram gonită și lovită, iar/ Numele meu era cioară.// Câți ani mi-au trebuit ca să accept că acest cuvânt/ devenise numele meu,/ că acest cuvânt nu e rușinea mea,/ nu e o cruce pe care eu trebuie să o port!// Câți ani mi-au trebuit ca să îmi amintesc cu adevărat/ numele pe care mi l-a dat Mama?// Toate acestea sunt gândurile pielii mele, memoriile ei,/ memoriile care o îngreunează/ și îmi fac inima stană de piatră,/ așa cum doar o romă³ ar înțelege.” Asemenea traumă determină gesturi ca spălarea propriului corp cu lapte pentru a deveni pielea albă. E un gest care, în sine, fiind învestit cu valență taumaturgică, dezvăluie efectele devastatoare din psihicul celor supuși stigmatizării xenofobe sau rasiste de-a lungul istoriei, ajungând mutilați, denaturați de rușine, de neacceptarea propriei naturi și de impulsul unei conformări injuste: „Când eram copil Mama îmi freca pielea cu lapte,// Punea oala la foc, iar laptele clocotea,// Se auzea în toată casa// Cum laptele spumega, Cum laptele clocotea.// Îmi clăteam doar mâinile și ochii cu apă, iar/ Pe corp mă spălam cu lapte.// Când eram copil mă spălam cu lapte că/ așa este rânduit/ să nu îți placă niciodată cine ești când ești femeie,/ mai ales când ești ca mine, neagră și oprimată.// Asta e ceea ce eu numesc un fel de/ datorie a femeii rome⁴,/ sunt datoare măcar cu o baie în lapte pentru că/ așa este rânduit./ Sunt datoare mai presus de toate,/ cu încercarea de a fi albă.”

Se poate numaidecât deduce că oprimarea copilului rom nu este o chestiune de gen, ci una de culoare și etnie, dar vocea din poemele acestui volum rămâne concentrată strict pe trăirile feminine și atunci când se adresează direct folosește mereu femininul, ca și când publicul țintă ar fi doar femeile rome. Faptul nu e lipsit de semnificație. Devreme ce e vorba de un volum, e de la sine înțeles că poate fi citit de alogene și de reprezentanții oricărei etnii sau rase. Le este deci destinat tuturor. Dar adresarea directă exclusiv femeilor rome e echivalentul unei mobilizări la luptă, un act revoluționar care trebuie să producă efect, în primul rând, în conștiința lor, prin conștientizarea injustului, nefirescului statut pe care societatea li l-a construit și prin formarea atitudinii ameliorative. Revoluția aceasta nu e doar împotriva preconcepțiilor etniilor privilegiate, ci este, nu mai puțin, împotriva inerțiilor mentalitare ale etniei rome (din care cea care se exprimă poetic se revendică deplin, cu toate că tatăl ei este nonrom), iar, din cadrul ei, mai ales ale femeilor. Conform mentalității tradiționale rome, femeia e factotum în casă, casă care e, în cazul de față, mereu provizorie, temporară, cum e și prezența bărbatului sau a tatălui, și în care intimitatea și instituirea relației afective cu locul sunt imposibile. În condiții materiale precare, la limita subzistenței, tocmai femeia are rolul să asigure tot ce e necesar viețuirii: de la obținerea hranei din muncă agricolă în grădină, la gătit, spălat tot ce trebuie, la dus copiii la grădiniță și la școală. Și, când nu mai este altă soluție pentru supraviețuirea familiei, ea e cea care pleacă la muncă în străinătate, lăsând copiii în grija cui poate și, cel mai probabil, trăind și ea o durere inefabilă, la fel ca a copiilor („Nimic nu poate fi mai dureros decât amintirea plecării propriei mame. Nimic nu poate fi mai dureros, nici măcar să dormi cu mortul în casă.”).

Noi ce suntem? este, pe de o parte, un elogiu dedicat mamei rome eroine. Pe de alta, este o autodisecție pe viu. Cum bine spune Al. Cistelecan, „În fondul poemelor lui Izabel nu stă o biografie rănită, ci o biografie-rană”⁵. E vorba de o explorare traumatică a traumei, realizată asumat, pentru înțelegerea mecanismului de producere a suferinței și năzuind  spre construirea unei lumi mai drepte. Una care include înțelegerea ideii de echitate și un proces anevoios de adaptare la ea, căci implică identificarea și îmblânzirea sechelelor generate de coliziunea cu xenofobia sau rasismul și cu efectele lor, cum ar fi sărăcia, sentimentul de a fi exclus și  neîndreptățit, de a fi damnat la un supliciu emoțional continuu.

Un atu al acestui volum este și forma de exprimare a emoțiilor și a ideologiei în care se înscrie. Versurile sunt însoțite de inserții narative, explicative, note ale autoarei și fotografii. Este dată astfel tenta unui demers sociologic. În ceea ce mă privește, nu le-aș trata strict ca paratextuale, ca elemente de ghidare a lectorului. Pozele și toate celelalte inserții prozastice, puse în context, devin, dacă nu chiar poeme de sine stătătoare, măcar părți ale unora, soluții discursive pentru sporirea intensității lirice. Noi ce suntem? este un debut-eveniment chiar dacă îi sunt imputabile erorile de tehnoredactare ori neglijențele, nu puține, care sar în ochi tocmai pe coperta a patra.

_______________

¹ Noi ce suntem?, București: Editura frACTalia, 2024.

² În Familia, Stolul 2024. Fiziologia traumei (I), 21 iulie 2025, https://revistafamilia.ro/?p=13413.

³ La cererea expresă a autoarei, am citat înlocuind cuvântul original cu varianta romă.

⁴ Din rațiunea menționată anterior, am citat înlocuind cuvântul original cu varianta femeii rome.⁵ În loc cit.

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 30-31]