Văzută dinafară, în acel tensionat mai-iunie 1958, viața noastră în orașul meu adoptiv era, așa cum o simțeam eu, o baltă nemișcată, acoperită de lintița verde,  ”locul unde nu se întâmplă nimic”. Așa o vedeau  și rezidentul Eftimie Pandele și informatoarea Stănculescu Maria,solicitați  să participe la o investigație a” numitului Adameșteanu Mircea” cerută de neobosiții ofițeri ai Regionalei piteștene.

   ”Numitul nu posedă niciun fel de avere, domiciliază ca chiriaș, este un element liniștit și respectuos față de vecini, însă nu face prietenie cu aceștia. Nu este predominat de viciu sau pasiuni care să-i dăuneze în familie și societate . Duce o viață modestă, este în relații bune cu Florescu Anghel care are atelier de fabricat lumânări. Este un element retras, nu primește vizite la domiciliu. Este bun coleg cu cei din anturajul său din Școala medie nr. 3. Nu este cunoscut cu manifestări dușmănoase la adresa regimului nostru. ”                                                         

  În schimb, sursa cu nume de codAdrian  Popescu, nu pierde ocazia să-i raporteze locotenentului major Micutelu Petre că  ”deși se ferește, sus-numitul arată totdeauna ostilitate față de orînduirea socialistă. Dar nu crede într-o revenire la vechiul regim, cel puțin pentru generația asta”.

  Un pronostic lucid. Tata a priceput în fine și ”că este mai bine într-un  oraș mare ”și își dorește să plece din Piteștiulde care ” nu-l lega nimic . Când copii vor fi la facultate, va putea fi lângă ei. ”îi  mărturisește  sursei, Adrian Popescu.

  Citind asta, mă trece un fior: cu părinții în București, viața mea ar fi avut alt curs, nu neapărat mai bun, fiindcă aș fi fost mai lipsită de libertate de mișcări. Dar cu dosarul lui, erau utopici amândoi crezând c-ar mai fi putut obține vreun transfer în București !

  Mama are doar 46 de ani iar tata 52, dar viața trăită în Pitești, în stres de toate felurile și sărăcie, i-a uzat și îmbătrânit. Într-o scrisoare către Dinu, din 12 august 1958, atașată de Securitate la dosarul lui, unchiul Nicolae scrie : ”Acum câteva ore m-am despărțit de Mircea. Am băut multe cafele. El este aproape alb, ca și Lenuța.Au însă un băiat și o fată foarte drăguți.”(eu și fratele meu)

   Tata continuă să fie  un profesor  de istorie pasionat, și înceară să salveze ce putea din profesia călcată în picioare de politica anilor 50. Istoria este un subiect permanent la noi în casă, și el este conștient câte resurse intelectuale are și cu câtă plăcere își lucrează studiile.Vânează un moment, un loc unde, când poate să scrie, așa cum peste un deceniu, voi face și eu, în apartamentul socrilor mei. La masa din curte, tata forează în trecutul medieval al zonei argeșene unde l-a dus o decizie greșită,dar de care s-a apropiat mai mult decât ar recunoaște-o. Ar fi putut fi un cercetător temeinic și inspirat, e la fel de  dotat pentru studiu ca și pentru munca de profesor. Fișele lui,  puse în plicuri, s-au îngălbenit într-un dulap unde le țin ascunse de remușcările mele că n-am putut să fac ceva cu ele după moartea lui.Își prezentase câteva studii la  societatea locală de istorie și filologie și avusese un succes deosebit, mai ales cu unul dintre  ele. În alte timpuri mai bune decât cele care i-au fost date, și fără ghiuleaua dosarului pe care i-au atârnat-o de picior securiștii piteșteni ar fi ajuns acolo unde merita.

  Chemat să-și facă autobiografia la începutul anului 1959 (16 ianuarie), după ce își enumeră punctele nevralgic, arată că muncește în plus față de activitatea de la catedră. Este de o mare modestie, acasă  am auzit prea puțin  din tot ce enumeră, și abia acum am imaginea clară a proiectelor lui.Se adaptase, fără stridențe la teoria marxistă, utilă în cercetările lui despre proprietate, cu actualitate,mai ales acum – el, care n-avea de lăsat ca moștenire decât povestea lui, cu atât mai tragică, cu cât n-are nimic spectaculos.

  Nu doar că frecventa, din 1953, Societatea de  istorie și filologie locală, ci, în condițiile dramatice de locuire ale noastre, al stresului zilnic și al obligațiilor unei familii  cu doi copii,  reușise să prezinte studii apreciate,spune, în autobiografia luată la 12 Ianuarie 1959 pe care am găsit-o dosarul lui de urmărire de la CNSAS.*** Cel despre Repartiția proprietății în secolul XVl pe teritoriul Regiunii Pitești fusese remarcat la Minister, la București și de acolo venise dispoziția ca autorul lui să fie scutit de alte activități extrașcolare, ”pentru a-mi lăsa timp liber pentru cercetări”, scrie tata. O alta, despre cultura viței de vie în secolul 16 pe teritoriul  Regiunii Pitești, se afla în lucru, dar el fusese cooptat și în colectivul care se ocupa de monografia orașului Pitești, de  Ghidul Regiunii Pitești, ca și în comisia de evaluare a Muzeului Regional.

  Sursa cea mai activă a Securității, pusă pe urmele lui și instructată de locotenentul Lt. Sălișteanu cu nume de cod Adrian Popescu, îi confirmă autobiografia, venind și cu alte  detalii concrete. Cu doar 5 ani înainte ca eu să pun piciorul la Biblioteca Academiei după A la recherche du temps perdu, cu sfiala unui credincios care intră în biserică, descopăr că una din bucuriile tatei a fost să-și continue, câteva zile, cercetările acolo, în acel spațiu pentru noi sacralizat. Văd în asta altă confirmare a ”teoriei locurilor. Aceleași locuri cu încărcătură simbolică revin pe traseul vieții tale, dar și pe traseul înaintașilor tăi.

  ”Am vorbit cu el la 5 febr. 59 la el acasă. Spune că în timpul vacanței 29.12 58-11 ian. 59 a fost la București pt 4 zile. A fost trimis cu delegație și plată 26 lei /zi diurnă pentru a cerceta la Academie documente în legătură cu trecutul istoric al regiunii până la 1600. A fost cu soția și doi copii. N-a avut timp prea mult de vorbă cu neamurile lui. Este supărat că nu-l ajută cât trebuie să-l ducă și pe el la București. Sunt egoiști, iar pe el îl lasă aici la Pitești unde are atâtea ”pietre grele legate de picioare.”Crede însă că aceste pietre de moară s-au mai ușurat căci este pus la lucru, este folosit. Lucrează la monografie.”

   Observ demult cât de aproximativă este comunicarea dintre oameni (misundestanding ,misconstruction), chiar în condiții normale, darmite atunci când ea reprezintă o ”vânare” a elementelor utilizabile într-un șantaj politic ! Știind afecțiunea fanatică a tatei față de frații săi, modul drastic în care tăia orice ”mârâială” a mătușii Geta la adresa ”egoismului” lor față de noi (era adevărat în raport cu generozitatea ei) am îndoieli că el s-ar fi plâns de ei în fața sursei. Dar în rest, este reconfirmat, chiar prin mai multe surse, faptul că autoritățile profesionale din Pitești începuseră să-și dea seama de calitățile lui intelectuale deosebite și de plăcerea de a munci, în ciuda sănătății precare. El făcea continue alergii, complicații, pe lângă rana de la picior care se tot agrava, și pe toate le îngrijea mama cu un devotament care adolescentei egoiste care eram atunci i se păreau ” martirajul unei soții” .

    Cam tot atunci, la  9.02.59o altă sursă, Ionescu C, ghidată de locotenentul  Radu Ion, reconfirmă aparenta normalizare a situației tatei. Nota benignă a informatorului îmi reconfirmă observația  că în dosarul tatei, poliția politică o fac cei peste 25 de ofițeri de securitate, nu sursele.                                                    

  ”Suntem colegi de specialitate, întâlnindu-ne la cercul de istorie,unde se duceau discuții profesionale și de metodă. De asemeni, prin sarcina secției învățământ oraș și regiune s-a format un colectiv lucrând fiecare un capitol. S-a văzut cu Adamesteanu Mircea și la Centenarul. Este un profesor pregătit bine profesional și n-am semnalat nimic subversiv în comportamentul lui.”

    La doar câteva zile, revine și  sursa principală, Adrian Popescu.Deși atât de băgăcioasă încât a reușit să intre chiar și  la noi în casă, n-a detectat însă familia Stavri, cu care ai mei au vizite reciproce în căsuța lor apropiată de gară, la fel de îngrijită ca și curtea. Doamna Stavri a fost colegă de grădiniță cu mama și are un soț mai tânăr.Au adoptat o fetiță, Zoica, un pic mai mare ca mine, cu care sunt prietenă până la moartea ea timpurie care mă va îndurera. Urmele ei s-au topit în povestirea mea Neliniștea,restul unui roman avortat.O voi mai întâlni, doar virtual, pe copila ei, Oana care nu avusese șansa să-și cunoscă mama.

  Sursa Adrian Popescu arată felul cu organizația locală de partid îl cooptează pe tata pentru  monografia orașului Pitești (care își va sărbători curând vechimea 500 de ani de la prima lu atestare!) ”fiind socotit priceput”. La acea dată, autoritățile  piteștene n-aveau mulți oameni  de calibrul intelectual și de devotamentul față de muncă asemănător al lui :

    11.02.59. ” Nu se cunosc relații cu  familii cu care să-și facă vizite reciproce…. Între colegi se bucură de prietenie. În timpul  liber se ocupă cu cititul în domeniul istoriei iar acum lucrează la monografia regiunii  Pitești cu un colectiv de circa 20 de persoane,ca Iulian Matei, Pană Titus, profesor de științe naturale și alte persoane. Lucrează la monografie. Lucrarea este inițiată de Regiunea PMR Pitești din decembrie 1957. Participă la această lucrare fiind socotit priceput. ”                        

   Sursa sesizează  și anxietatea permanentă a  tatei, care, temându-se  pentru el, se teme de fapt  pentru familia  de care e atât de legat.

  ”Are teamă că va fi scos din serviciu datorită trecutului din timpul legionarilor. Ține la familia lui, la soție și la cei doi copii pe care îi are”.

  Victimele comunismului nu sunt doar deținuții politici din închisori și lagăre, așa cum cred azi cei care n-au trăit acele timpuri. Mult mai mare este numărul  celor cu viețile sufocate, cu șansele de carieră călcate în picioare, așa  cum arată dosarul tatei .Naiv și optimist, însă,  el continua să spere că eforturile lui îi vor îmbunătăți imaginea.

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 2-3]