Foto Amalia Lumei

– Prezentarea dvs. de pe site-ul PEN România începe aşa: „Scriitor, jazzolog, diplomat, profesor de estetica jazzului, poliglot, promotor cultural, interpret de jazz-poetry”. Care dintre aceste profesii, sau domenii vă defineşte cel mai bine?

– Înainte de a înfrunta chestionarul destinat respectabilei rubrici de dialoguri a revistei Vatra, permiteți-mi să vă mulțumesc pentru onoranta invitație de a răspunde acestui interviu. În principiu, domeniile enumerate de sus-amintitul CV sunt definitorii pentru un mod propriu de a-mi valida existența. Însă aș observa că niciunul dintre ele nu poate fi circumscris „științific”, cu rigurozitatea atribuită anumitor opțiuni profesionale considerate imuabile pe timpul studenției mele – medicină, inginerie, economie, învățământ… Din contra, în cazul meu însăși calitatea de scriitor subsumează diverse paliere literare: aptitudinea de a mă exprima la modul poetic, dar și ca eseist, autor de studii interdisciplinare, propagator prin arta scrisului al binelui, păcii, frumuseții, concordiei între oameni. Similar, jazzologia glisează între multiple sfere de interacțiune ale muzicii cu artele contemporane, cu zonele misterioase ale sensibilității umane, cu spații ale cunoașterii altminteri quasi-impermeabile la seducția armoniilor (și disonanțelor) sonore. În jumătatea de secol plus un lustru de când îmi exercit preocupările pluridisciplinare, am constatat că mentalitatea jazzistică poate asimila tematici și raportări de o copleșitoare luxurianță, convertindu-se treptat într’un modus vivendi.

– Ce urme a lăsat în memoria dvs. poetică mediul familial? Cum îl percepeţi acum, pe ecranul imaginarului liric? Aveţi amintiri din copilărie legate de muzică, de literatură demne de interes? Le puteţi dezvălui?

– Providența mi-a oferit o copilărie fericită, prin intermediul unor părinți care au știut să-și protejeze cei doi fii în anii opresivului deceniu 1950. Din acel timp al dauritei inocențe rememorez nume legate de studenția mamei mele, Lucreția. Intrase la Conservator pe când acesta se afla în refugiu la Timișoara. După revenirea instituției la Cluj, mama avea să-și ia licența în 1948, pe timpul rectoratului lui Raoul Șorban. De mână cu ea ajunsei în casele unor iluștri profesori, ca Augustin Bena sau Traian Vulpescu, probabil și fiindcă ambii locuiau în mirificul Cartier Andrei Mureșanu din vecinătatea noastră. De la ea auzisem despre dirijorul Erich Bergel, despre organistul Kurt Mild, despre vedetele Filarmonicii Transilvania, sau ale celor două Opere clujene. Și tot ea ne familiariza, pe mine și pe fratele meu mai mic, Horațiu, cu lumea spectacolelor. Numele se amestecă – de la dirijorul Antonin Ciolan, la violonistul Ștefan Ruha, balerina Larisa Șorban, cântăreții Ion Piso, Lucia Stănescu, Lia Hubic, Alexandru Racolța, sau jazzmanul Jancy Körössy ș.a.m.d. Un oaspete frecvent al casei noastre din Piața Cipariu (în spatele Operei Române) era jovialul compozitor Tudor Jarda, născut în aceeași zi, 11 februarie, ca și fosta sa colegă, mama mea. Printre muzicienii aflați în raporturi amicale cu familia Mihaiu se numărau Dan Voiculescu (rudă îndepărtată), Liviu Comes, Dorin Pop, Marius Cuteanu, Ferdinand Weiss, Max Eisikovits. Acesta din urmă – la fel precum venerabilul scriitor Ion Agârbiceanu – venea pe la noi în calitate de vecin, dar și ca pacient al tatălui meu, medic bronholog. Agârbiceanu avea succes garantat la cei mici, datorită înfățișării sale de Moș Nicolae cu barbă lungă și dalbă. Începând de la etatea de 6-7 ani, luam ore private de vioară cu eminentul domn Eminet, membru al orchestrei Operei Române din Cluj. Înfățișarea sa de tip scandinav făcea și mai contrariant faptul că se născuse în capitala uruguayană, Montevideo. Ajuns la pubertate abandonai nobilul instrument, în schimb, fratele meu Horațiu a studiat violoncelul timp de opt ani cu doamna Ilse Herbert-László, maestră a violei da gamba și soție a muzicologului Ferenc/Francisc László, redutabil expert al creațiilor lui Mozart și Béla Bartók. Părintele meu (al cărui prenume îl port cu orgoliu) profesa medicina ca pe o supremă vocație. Pacienții îl venerau, fiindcă manifesta o nesecată empatie față de oamenii aflați în suferință. El însuși supraviețuise, quasi-miraculos, lustrului trăit pe fronturile celei de-a doua conflagrații mondiale – unde fusese relegat după absolvirea Facultății de Medicină clujene conduse de reputatul profesor-doctor Iuliu Hațieganu. Pe front legase amiciții de-o viață cu profesioniști de calitatea psihologului Dumitru Saladie, sau a oncologului Ion Chiricuță. Între colegii săi de la Clinica Ftiziologică din Cluj funcționa un adevărat cult al amiciției – frecvent amintit și în evocările despre copilărie ale seraficului poet echinoxisto-stelist Adrian Popescu. Așa se face că avui privilegiul să mă împrietenesc cu Marian Papahagi încă din timpul când tații noștri, colegi de serviciu, ne duceau în excursii împreună cu grupuri de medici și familiile lor. Dintre aceștia, pe când eram încă preșcolari, eu și Horațiu îl simpatizam cel mai mult pe doctorul Lache Lucaciu, nepotul patriotului sătmărean Vasile Lucaciu.

 Atmosfera de confrerie intelectuală ce subzista în urbe, în pofida ideologiei opresive, îl avea ca reper simbolic pe Lucian Blaga. Pe atunci, el locuia în zona înaltă a amintitului Cartier Andrei Mureșanu din vecinătate. Uneori, în preumblare spre centrul urbei, silențiosul poet trecea şi pe sub ferestrele casei noastre din Cipariu, iar mama îmi atrăgea atenţia asupra sa. Nu e de mirare că, după vreo zece ani, am debutat cu un poem dedicat explicit lui Blaga, în suplimentul literar al tinerilor elevi Preludii, girat de profesorul Tudor Opriș la București. Încă din perioada preșcolară, am beneficiat împreună cu Horațiu de preocuparea părinților noștri de a ne familiariza cu frumusețile naturii și culturii române. Îmi amintesc de o solicitantă excursie pe un traseu având ca punct culminant Mănăstirile Moldave; ocazie de a vizita și comuna Vicov, unde viitorul nostru tată efectuase un an de stagiatură până la sfâșierea teritorială a nordului Bucovinei. În acel circuit ajunserăm și la Mănăstirea Neamț. În vecinătatea ei l-am văzut pe Sadoveanu, cu silueta sa masivă, scufundat în propriile abisuri, în ipostaza clasicizată de pescar, pe malul micului lac de lângă casa unde scriitorul și-a petrecut ultimii ani ai vieții. După câteva săptămâni, aflarăm de la radio despre moartea scriitorului. În același an decedase și Blaga. Eram în 1961, aveam zece ani, iar sus-enumeratele reminiscențe deja se sedimentaseră în capricioasa mea memorie poetică. În deceniul adolescenței, coincident cu relativa liberalizare a atmosferei sociale, întâlnirile mele cu personaje legate de literatură au căpătat contururi mai clare: regretatul medic-poet Romulus Joca îmi ținea adevărate cursuri de inițiere în teoria literară, pe când eram amândoi elevi la Liceul Emil Racoviță; participam la ședințe de cenaclu ghidate de charismaticul intelectual de sorginte aromână Teohar Mihadaș; aflam cu admirație despre virtuozitatea lingvistică a marelui poet Șerban Foarță, al cărui părinte rămăsese bun amic cu tatăl meu, încă de pe timpul când studiaseră împreună medicina la Cluj; făcusem cunoștință cu importantisimul om de litere și de omenie Aurel Rău, longevivul redactor-șef al revistei de cultură Steaua, unde avea să mă debuteze cu un grupaj poetic în 1970 și să mă angajaze ca redactor în 1990.

Aș zice că „amintirile din copilărie” sunt stratul primar, subliminal, din care poetul își nutrește energiile lirice – atâtea câte îi sunt date – pe întreg parcursul vieții. Ironicamente, cel mai dificil de realizat mi se par transfigurările sentimentelor indubitabile, înălțătoare, fără echivoc, de o intangibilă frăgezime afectivă, în texte poetice valide.

– Cum vedeţi aportul cultural al Clujului în arhitectura destinului dvs.? Ce vă place, ce nu vă place la acest oraş? – Dintotdeauna am considerat că a fi născut la Cluj e un privilegiu. Cu atât mai mult, cu cât mi-am dedicat întreaga viață culturii. Încă din tinerețe eram conștient că bimilenara urbe fondată de romani continua peste secole să-și perfecționeze atmosfera civilizată, propice unei intense vieți intelectuale. Și asta în opoziție tacită față de regimul dominant, aservit unei ideologii antiumane. În scurta perioadă de relaxare a constrângerilor și de recuperare a valorilor naționale, inițiată prin Declarația din aprilie 1964, urmată de amnistierea deținuților politici, în întreaga țară s’au consolidat instituții  reprezentative și s’au înființat altele – printre care îmi face plăcere să amintesc însăși revista Vatra din Târgu Mureș. Clujul se putea mândri încă din anii postbelici cu o viață universitară și cultural-artistică surprinzător de vivace – cf. Filarmonica Transilvania, cele două Opere (un fenomen dificil de întâlnit în orașe de dimensiuni similare, fie și din țări mai puțin oprimate), redacții de reviste culturale, atractive muzee cu diverse profiluri, o exemplară Grădină Botanică, liceele de muzică/arte plastice/coreografie/sport, o eficientă rețea cinematografică, un post de radio cu performanțe decente etc. Acestora li se adăugară treptat licee speciale cu predare în limbi străine, editura Dacia, publicația studențească Echinox ș.a.

Cu Mario Vargas Llosa,Cluj-2013

Adeseori în prea scurta sa viață, Marian Papahagi (1948-1999) – „botezător” al revistei de cultură Echinox, romanist, diplomat cultural, director la Accademia di Romania din Roma etc. – își declara răspicat convingerea că instituțiile sunt cheia de boltă a unei națiuni viabile. Fiind amic cu el încă din copilărie, avui suficient timp să verific justețea unui asemenea crez. Imediat după căderea regimului totalitar, fui martorul înfăptuirii altui ideal profesat de acel erudit, în scurta perioadă cât lucrase ca secretar de stat la Ministerul Învățământului: autonomia universitară. Așa se face că, în ultimii 35 de ani, principalele șase așezăminte de învățământ superior ale capitalei transilvane au cunoscut o epocă de înflorire. Mă refer la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu, Universitatea Tehnică, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, Academia Națională de Muzică G. Dima și Universitatea de Artă și Design.

Din păcate, sintagma prin care Shakespeare definea dezaxarea epocii hamletiene – „the time is out of joint” –pare mai actuală ca oricând. Pe cale de consecință, a intrat în cutuma „normalității anormale” să nu știm a ne celebra cum se cuvine propriile succese. Cum altfel s’ar explica simplul fapt al precarei popularizări a reușitelor de talie mondială ale unora dintre compatrioții noștri, în speță ex-studenți clujeni? Oare e decent să asfixiem sub tăcere un motiv de orgoliu cum ar fi înființarea la Cluj, în 1920, a primului Institut de Speologie de pe Glob? Iar, pe de altă parte, să fim obligați a suporta asurzitoare manifestări sonore ce au de-a face mai mult cu megalomania decât cu muzica? 

Nu știu în ce măsură am reușit să-mi exprim convingător, la nivel poetic, atașamentul față de locul nașterii. În anii 1990 publicasem la Dacia o selecție de texte intitulată Incantări și descântări clujene. Nu că aș fi excesiv de nostalgic, însă observ că după propulsarea României în noul secol, sublima (în mintea mea) metropolă transilvană avu de îndurat câteva traumatizante remodelări, efectuate pare-se în timp ce discernământului urbanistic fusese trimis la plimbare (cu trotineta?). N’aș fi sperat ca lucrătorii din domeniu să aprofundeze reușitele arhitectural-urbanistice ale țărilor scandinave sau ale Portugaliei (deși Cartierul Gheorgheni, edificat spre finele anilor 1960, suportă comparația cu suburbiile din jurul Stockholm-ului). Dar îmi făceam iluzia că respectivii s’ar putea inspira din experiența Zagreb-ului – metropolă lucidă, aflată la distanță de o zi cu automobilul față de Cluj. Gândeam astfel, întrucât pe la mijlocul anilor 1980 hazardul istoric oferise Clujului șansa de a se înfrăți cu capitala Croației (pe atunci republică din cadrul Federației Iugoslave). Un banal „schimb de experiență” le-ar fi putut sugera „factorilor noștri decizionali” soluții utile pentru conservarea valorilor patrimoniale, cu atât mai mult cu cât configurația geografico-arhitecturală a ambelor orașe prezintă destule asemănări. Clujul are o vechime dublă (două milenii) față de Zagreb (atestat documentar în 1094); în schimb, populația actuală a zonei metropolitane Zagreb depășește un milion, iar zona metropolitană Cluj tinde spre o jumătate de milion de locuitori. Dar, în timp ce atitudinea față de propria urbe a administratorilor capitalei croate e orientată consecvent spre protejarea și cultivarea tezaurului de edificii, arbori, monumente, parcuri, zone de agrement, elementelor de atractivitate pentru turiști, la noi fură efectuate intervenții mutilante. Printre victime s’a aflat una dintre cele mai frumoase străzi ale României, care fusese timp de opt ani drumul meu cotidian spre școală, venind dinspre casa părintească (demolată ea însăși în 1986, după ce locuisem acolo primii 35 de ani din viață!). Despre operațiunea de ștergere a memoriei efectuată contra străzii Kogălniceanu, Ion Vartic a publicat un întristat eseu, din care citez doar câteva rânduri: „În stadiul actual, pe această stradă a dispărut decuparea precisă dintre trotuare și carosabil, ștergându-se contururile care evidențiau și clădirile, și arborii care dădeau un farmec aparte străzii. În acest fel, la fațada frontală a Universității se întinde acum un fel de platou deșertic de piatră, ca în urma unei iradieri nucleare. Pentru că nu avem de-a face, în realitate, cu o reamenajare stradală, ci cu o regresare înspre anii ’70-’90  ai secolului XIX, când, în fața Universității, nu se găsea absolut niciun arbore.” (cf. Apostrof, nr. 12/2023).

Aș spera să fiu scutit, cât timp mai viez pe lumea asta, de alte asemenea atentate la însuși echilibrul sufletesc al adulatorilor Clujului, între care mă înscriu, prin cuvinte și fapte. Altminteri, generațiile viitoare vor avea motive să conteste un argument cardinal al pasiunii mele filo-clujene: acela că aci am beneficiat de avantajele unei metropole culturale, fiind totodată scutit de servituțile asociate în genere unui asemenea concept.

– În perioada 1971-1983 aţi fost redactor al revistei de cultură „Echinox” în zodia sa fastă, de mari înfăptuiri literare. Cum vedeţi acum ambianţa redacţională, cum îi vedeţi pe mentorii revistei (Ion Pop, Papahagi, Vartic), care vi se pare că a fost rolul revistei „Echinox” în literatura română contemporană?

– Din perspectivă pur subiectivă, percep însăși apariția Echinox-ului drept una dintre manifestările prin care Providența mi-a marcat destinul. Abia târziu, loialul amic Sorin Antohi avea să-mi atragă atenția asupra unei alegații atribuite lui Albert Einstein, exprimând ceva ce simțisem dintotdeauna: „Coincidența e modalitatea lui Dumnezeu de a rămâne anonim.” (= Der Zufall ist Gottes Art anonym zu bleiben.). Studenția mea clujeană a început în 1970, perioada de apogeu a relativei liberalizări cu voie de la regimul monolitic în vigoare. În anul următor am fost integrat redacției Echinox – un obiectiv pe care mi-l fixasem încă din anii de liceu, de comun acord cu Marian Papahagi, botezătorul acelei mitice reviste de cultură. Din păcate, atmosfera de plăcută competitivitate intelectuală ce domnea în Universitate – și, prin extensie, în redacția Echinox, unde fusesem cooptat și cu binecuvântarea germanistului Peter Motzan – s’a întunecat brusc: în iulie 1971, căpetenia scorniceșteană  a decis să implementeze în țara noastră „învățămintele” recentei sale vizite prin lagărele de concentrare în care fuseseră prefăcute Coreea de Nord (iremediabil, până în zilele noastre) și China (aparent până după moartea lui Mao, însă cu inerente repercusiuni actuale).

Conferința USR, București 1990 Marian Papahagi, Virgil Mihaiu, Adrian Popescu, Mircea Zaciu, Ion Pop, Costache Olăreanu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Aurel Dumitrașcu, Emil Hurezeanu. Foto: Ion Cucu

Niciun istoric literar serios nu va putea ignora contribuția revistei Echinox la dezvoltarea literaturii și a culturii noastre. Cât voi trăi, nu voi înceta să reamintesc meritele principalilor corifei ai publicației, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic − triumviratul ce a transformat o simplă redacție studențească într-un bastion al rezistenței prin cultură, de-a lungul unei perioade de deteriorare progresivă a condițiilor socio-politice, precum și a libertății de expresie din România. Percepeam acel spațiu privilegiat ca pe o oază de normalitate și intelectualitate, sub un regim tot mai opresiv. Deși redacția funcționa într’o modestă încăpere (pereți masivi, plafon boltit), a unui edificiu baroc din secolul XVIII situat vizavi de Universitate, atmosfera colegială efervescent-energetică reflecta aspirațiile creative ale generațiilor succesive de redactori (în genere, aceștia lucrau acolo atâta timp cât studiau la vreo facultate, după care „repartițiile în producție”, din ce în ce mai restrictive, îi expediau pe întreg cuprinsul țării; din fericire, ca responsabil cu prezentarea grafică a publicației, am reușit să-mi prelungesc statutul de redactor din 1971 până în 1983; în acel an însuși profilul revistei fu alterat, iar veteranii redacției, în frunte cu liderii săi, fură … debarcați, din ordinul politrucilor timpului). Deși sunt quasi-ignorant în chestiuni de matematică, îmi asum performanța de a fi acumulat cei mai mulți ani de activitate redacțională neîntreruptă, având în vedere că Marian absentase din țară patru ani cu o bursă la Roma, iar domnii Pop și Vartic fuseseră câțiva ani plecați ca lectori români în străinătate (primul la Paris, cel de-al doilea la Leipzig).

Fondată la finele anului 1968, publicația de cultură a Universității Clujene își făcea un titlu de glorie din statutul ei trilingv. Colaborarea noastră, a redactorilor români, cu colegii unguri și germani a avut − pe parcursul celor 13 ani, cât am fost prezent în redacție − un caracter realmente exemplar. Era și acesta un mod (aparent discret, dar cu semnificative reverberații peste timp) de a ne opune aberațiilor totalitarismului, mereu mai agresive de la o lună la alta. Să nu uităm că, începând din iulie 1971, degringolada națională devenea politică de stat, subordonată unui cult grotesc îmbinând trăsături fascistoide și extrem(ist) orientale. După nefastele „teze” de inspirație nord-coreeană, numeroși amici și cunoscuți la care țineam nu mai vedeau altă scăpare decât în emigrare. Acea întorsătură politică din vara 1971 a marcat și începutul finelui pentru comunitatea germană, cu care românii coabitaseră pașnic timp de secole.

Dintr’o perspectivă pur umană, majoritatea copleșitoare a celor cu care am colaborat în acei ani întru gloria „echinoxismului” aveau ceva în comun: erau oameni de cuvânt, atât în sensul propriu, cât și în cel figurat al sintagmei. Și cred că întreg acest fenomen de înfrățire culturală venea, de fapt, pe fondul unor predispoziții istorico-mentalitare specifice acestei zone de profunde reverberații spirituale. Nu întâmplător, profesorul Mircea Zaciu, unul dintre mentorii asumați ai echinoxiștilor, releva în ultimul său volum antum (Departe/aproape, editat de Irina Petraș în colecția Akademos a Editurii Didactice și Pedagogice) incomensurabila valoare a filierei transilvane în cadrul culturii noastre: „Venerez spiritul transilvan, ale cărui manifestări − de la Școala Ardeleană la Blaga − au însemnat adevăratul proces de modernizare, occidentalizare și integrare a noastră într-o Europă a spiritului.”

– Cum s-a împăcat şi cum se împacă literatura cu jazzul în propria dvs. creaţie? Cum, când şi de ce aţi început să scrieţi poezie? De ce mai scrieţi, acum, într-o lume a relativităţii, globalizării şi pragmatismului accelerat? Care este raportul dintre poezie şi materie, dintre suflet şi corp? Care dintre simţuri e preferatul dvs. şi de ce? Există, pentru dvs., cuvinte-tabu care nu ar avea drept de existenţă poetică?

– În sufletul meu, literatura și jazzul coexistă organic. Dacă această concordie se reflectă  mai mult sau mai puțin și la nivelul textelor pe care le scriu, asta cred că ține deja de percepția personală a celor ce au bunăvoința să le citească. Revelația marii poesii, s’a produs în plină adolescență. Mă aflam la Craiova, în vara toridă a anului 1966. Pot identifica perioada, fiindcă mersesem la verii mei de acolo – Mihai și Valentin Drăgoescu – să văd transmisiunile Campionatului mondial de fotbal, ediția desfășurată în Anglia. Pasiunea pentru acel sport îmi fusese inoculată de tata din primii mei ani de viață, iar la Cluj, nu aveam nici televizor, nici măcar telefon (în schimb, poarta casei din Piața Cipariu era permanent deschisă colegilor care treceau frecvent pe-acolo). Casa mătușii mele – Elena, transilvăneancă mariată în Oltenia – se afla pe strada Păltiniș și dispunea de o grădină plină de caiși cu ramuri încărcate de fructe. Acolo, în acea vacanță cu adevărat estivală, îmi organizam vajnicele campanii individuale de cucerire a piscurilor literaturii universale, parcurgând bibliografia respectivei materii pentru următorul an de liceu. Ca un moment de respiro, probabil între Dante și Cervantes, am deschis cartea cu poesiile lui Bacovia. Avea o copertă plumburie, cu două frunze gălbui în cădere pe deasupra „materiei curgând”, și apăruse în colecția BPT a Editurii pentru literatură, 1965.

Formația Jazzographics, 1997. De la stânga  Corneliu Stroe, Livia Tulbure, Alan Tomlinson,Virgil Mihaiu, Oana Prisacariu, Harry Tavitian. Foto N. Cherciu

Contactul cu opera lui George Bacovia a reprezentat pentru mine o fulminantă prise de conscience, prin care puteam intui autoclarificarea unui ipotetic destin literar. Din feluritele confesiuni de tip jurnal, pe care le notam cu conștiinciozitate adolescentină, redau aci un minuscul extras: „În orice caz, trebuie să-mi aleg un mijloc de exprimare artistică prin care să dau randament maxim. Să rămân consecvent principiului de a evita cu orice preț mediocritatea. Decât o viață mediocră, mai bine calvarul asumat al kamikaze-ului cultural. Să cred în ceea ce fac și să fac ceea ce cred. Să-mi dezvolt un simț al valorilor și să-mi cultiv gustul, astfel încât opinia mea să capete credibilitate și pondere.” Dincolo de naivitățile inerente, asemenea mărturii atestă preocuparea constantă, în spiritul căreia crescusem, pentru (auto)formarea unei conștiințe intelectuale demne. Probabil că în era haotico-relativizantă ce se lăbărțează peste capetele noastre, asemenea crezuri par vetuste și dispensabile, precum resturile statuilor sfărâmate de talibani – oriunde s’ar manifesta cei cu o atare mentalitate. Purtat de valurile vieții, nu mi-am permis prea multe filosofări asupra propriilor concepții. Totuși, ca reacție la răul din lume, am încercat să-mi edific un sistem de autoapărare. De aci provine convingerea mea că fără cultură și artă însuși parcursul nostru efemer pe Terra nu ar avea vreun sens. Așa cum am afirmat-o până la sațietate: într’o omenire pe cale de sufocare, poetul este cel mai fragil și, totodată, cel mai puternic argument al unicității ființei umane. A-l salvgarda pe dânsul e o premisă a libertății individuale.

Referitor la întrebarea de ce mai scriu în epoca actuală, îmi vine în ajutor o altă oportună coincidență (în acord cu definiția lui Einstein) – un citat detectat zilele astea, dintr’o carte autobiografică a scriitorului polonez Slawomir Mrozek. Acesta emigrase din patrie în 1963. După 35 de ani petrecuți în exil (Italia, Franța, USA, Germania și Mexic, unde se stabilise în compania celei de-a doua soții, artista Susana Osorio), decise în 1997 să se repatrieze. Experiența revenirii în țara de origine fu evocată în volumul intitulat Jurnalul reîntoarcerii, apărut în anul 2000 și tradus în română de Stan Velea pentru editura Curtea Veche. Lucrarea conține două segmente, referitoare la Mexic și, respectiv, Cracovia. Câteva fraze concepute de Mrozek la Cracovia, în ianuarie 1997, cred că sunt elocvente și pentru felul cum ne putem percepe ca scriitori actualmente, după aproape trei decenii: „Polonezul de azi, știu asta chiar de la foiletoniștii din țară, suferă din cauza pierderii sau alterării identității. În acest sens, este fratele meu! De asta sufăr și eu, deși din alte motive. Nici eu nu știu cine mai sunt și care-i locul meu în cosmos, nu știu nici măcar dacă universul mai există și nu o dată ajung la concluzia că haosul stăpânește pretutindeni. Scriind deci numai pentru mine, nu dintr’o narcisiacă dragoste de sine, ci pur și simplu pentru că nu mă pricep la altceva, m’aș putea alătura scepticismului general.”

            Poesia transcende materia, așa cum sufletul transcende corpul. Însă nu ne putem nega condiția biologică. Așa se face că importanța subiectivă acordată simțurilor diferă de la o persoană la alta. Deși aspir spre o quasi-utopică armonie între simțuri, constat pe propria piele că pe cât de solidă e memoria mea auditivă, pe atât sunt de incapabil să memorez fețele semenilor mei. Îmi amintesc melodia ce a câștigat concursul Eurovision de la Stockholm în aprilie 1968 (pe când acela se putea numi o competiție muzicală, iar nu un circ ideologic), în schimb mă fac de râs când o revăd pe mama unui amic, la câteva luni după ce îi vizitasem acasă pe amândoi, și nu realizez cine este ea. Ca atare, nu am nicio ezitare să proclam muzica drept arta artelor, fiind cea mai abstractă dintre toate. Întotdeauna m’a contrariat realitatea că rubricile de muzică ale revistelor de cultură ocupă un spațiu derizoriu, față de gradul maxim de reprezentativitate al artei sunetelor pe plan internațional. În perioada când încercam să lansez un supliment de jazz la una dintre apreciatele noastre publicații culturale, l-am vizitat pe Romulus Guga, la redacția revistei târgumureșene Vatra. Vorbindu-i despre această dilemă, el îmi răspunse: „N’am auzit ca vreun conducător de revistă culturală să colecționeze instrumente muzicale. În schimb, tablouri sau lucrări de arte plastice, da!”

            Despre tabuizarea anumitor cuvinte: pare-mi-se că unui autentic poet i s’ar cuveni o licență pentru utilizarea integrală (dar cu înnăscut discernământ) a vocabularului. Însă cine să ne ferească de agresiunile poeților/poeteselor cu veleități, care apelează tocmai la rău-famatele vocabule spre a epata?

– Cum, unde, când scrieţi cu mai multă plăcere şi cu mai mult spor? De ce?

– Textele poetice le scriu de mână, în caiete; tot astfel îmi iau și notițe pentru cronici la concerte sau spectacole (ceea ce implică transportarea unei serviete „multifuncționale” quasi-cotidian, ca pe timpul când frecventam școala primară; efectul peste decenii se reflectă în starea precară a coloanei mele vertebrale). Eseurile, articolele, studiile le concep fie pe ordinatorul de acasă, fie pe un laptop șubrezit, cam greu de cărat, ce posedă totuși o unitate de CD foarte utilă când țin prelegeri, cursuri sau conferințe. În dubla „calitate” de noctambul și insomniac, prefer să lucrez noaptea. Din păcate, spre orele dimineții ochii nu mai rezistă la efort și încerc să forțez adormirea. Ziua, în schimb, aș putea recupera oricând, numai că orele de lucru instituționalizate sunt cele diurne. Conform zicalei „cine se aseamănă se adună”, nu m’a mirat să aflu că și eroul tezei mele de doctorat, F. Scott Fitzgerald, suferea de insomnii cronice.

– Aţi avut şi o carieră didactică la Academia Națională de Muzică „G. Dima” Cluj-Napoca. Ce a însemnat pentru dvs. cariera didactică?

– După cooptarea mea ca lector, ulterior conferențiar și profesor universitar asociat, am devenit tot mai conștient de rolul crucial al Academiei Naționale Muzică G. Dima în viața urbei natale, ca și a întregii Românii. Orice om sensibil la frumosul manifestat prin arta sunetelor sesiza calitatea pregnantă a vieții muzicale clujene, opțiunile repertoriale furnizate cu admirabilă regularitate de o orchestră simfonică, două orchestre de operă, două ansambluri de balet (ale acelorași opere) etc. Un asemenea răsfăț ar fi fost de neconceput fără existența binecuvântatei instituții muzicale de învățământ superior fondate în 1919. Aceasta își asumase misiunea de a forma profesioniști autentici, fie ca instrumentiști, cântăreți, compozitori sau dirijori, ori ca profesori/educatori/promotori, cu toții dedicați artei de elecțiune. În 1997 am inaugurat Cursul de Estetica Jazzului la ANMGD Cluj-Napoca, beneficiind de atitudinea înțeleaptă, curajoasă și deschisă spre noi orizonturi estetice a rectorului Alexandru Fărcaș și a echipei sale din ultimii ani ai secolului trecut. Grație atitudinii comprehensive a urmașilor lui Alexandru Fărcaș în funcția de rector – autenticii oameni de muzică și de bine Aurel Marc, Adrian Pop și Vasile Jucan ‒  această structură, pe cât de mică (și de subfinanțată) pe atât de inimoasă, și-a continuat activitatea până în prezent. Șansa ce mi s-a oferit cu acea ocazie, de a iniția un Curs de Estetica Jazzului sub egida ANMGD, o consider predestinată. Dintre prioritățile pe care le-am urmărit cu consecvență de-a lungul anilor trecuți de atunci, enumăr câteva: instituirea unei structuri academice prin care să fie valorizate la nivel superior – în concordanţă cu standardele de ultimă oră ale jazzologiei mondiale – valenţele pluridisciplinare ale acestui gen, supranumit „muzica secolului XX”; relevarea creativităţii şi specificităţii estetice a jazzului, dar şi a corelaţiilor/interacţiunii dintre acesta şi alte domenii ale muzicii, precum şi conexiunile dintre jazz şi celelalte arte (poesie/literatură, coreografie, arte plastice, arhitectură, teatru, cinema etc.), sau domenii ale cugetului (filosofie, sociologie, psihologie, religie, antropologie etc.). Abordez complexitatea jazzului prin prisma evoluţiilor sale istorico-stilistice şi, totodată, ca act de cultură – seismograf al sensibilităţii contemporane şi al dezvoltării gândirii artistice, precum şi expresie a particularităților diverselor arii etno-culturale în era mondializării. Deși niciodată nu s’a pus problema de a ni se acorda vreo susținere financiară, am reușit totuși – apelând la propriile-mi … resurse diplomatice – să-i conving să conferențieze în cadrul Cursului de Estetica Jazzului pe o serie de jazzologi, muzicieni, esteticieni, literaţi, oameni de cultură şi artă. Reamintesc, din memorie, câteva dintre sesiunile cele mai reuşite: prelegerile jazzologilor/muzicologilor Graham Collier (USA), Florian Lungu, Ioan Muşlea, Juerg Solothurnmann (Elveția), Ion Pitty Vintilă,  Zsolt György, Iosif Viehmann, Victor Andrieş; întâlnirea cu membrii Cenaclului Eranos, al Facultăţii de Litere clujene din cadrul UBB, sub conducerea teoreticianului literar Ştefan Borbely; ciclul de cursuri prezentate de renumitul pedagog al jazzului Darius Brubeck din Statele Unite (ca parte a Programului Fulbright); susţinerea primului doctorat din România cu tematică de jazz de către Romeo Cozma, coordonatorul Modulului de Jazz de la Conservatorul din Iaşi; întâlniri pe teme didactico-jazzistice şi general-culturale cu compozitorii Cornel Ţăranu, Adrian Pop, Valentin Timaru, Cristian Marina (Suedia), Răzvan Metea, Cristian Bence-Muk, jazzmenii Lucian Ban, Nicolas Simion, Sorin Romanescu, Krunoslav Levacić (Croația), dirijorii Gabriel Bebeșelea, Stefan Vannai, Matei Pop, esteticianul Ştefan Angi, muzicologii Elena Maria Şorban, Pavel Puşcaş, Oleg Garaz, pianiştii Boldizsar Csiky şi Sergiu Trohin (Rep. Moldova),  contrabasistul Alvise Seggi (Italia), ghitaristul Claude Buri (Elveţia), istoricul ideilor Sorin Antohi, coregrafa Livia Tulbure, literaţii Ovidiu Pecican, Horea Poenar,  Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Ion Cristofor, Mugur Grosu, antropologul Daniel Perdigão, reprezentant pentru România al Institutului Camões (Portugalia), psihologul Mircea Toma, jurnaliștii Cătălin Ștefănescu și Lucian Ştefănescu, arhitecţii Nicolae Mirişan şi Manuel Taborda (Portugalia) ş.a. În 2015, din inițiativa Cursului de Estetica Jazzului, senatul Academiei de Muzică G. Dima a decis să acorde, pentru întâia dată unui jazzolog, titlul de Doctor Honoris Causa, acțiune fără precedent în lumea academică din România. Laureatul fu John Edward Hasse, curatorul Departamentului de Jazz din cadrul Smithsonian Jazz Institution de la Washington D.C., inițiator al Lunii Aprecierii Jazzului pe plan mondial.

          De-a lungul celor aproape trei decenii de când l-am inaugurat, am reușit să mențin caracterul deschis al acestui Curs, inspirat fiind de modele consacrate: conferințele prezentate de intelectuali de cele mai diverse orientări sub egida grupării Criterion în Bucureștiul anilor 1930; prelegerile lui G. Călinescu la Universitatea din capitală, anticipând finele „obsedantului deceniu” stalinist; ciclul de evocări despre expediția în Oceanul Indian, prezentate de academicianul ecofiziolog Eugen Pora în fața unei arhipline săli a Casei de Cultură a Studenților din Cluj, imediat după inaugurarea acesteia în 1960… Procedând astfel, am avut la fiecare nouă ediție a Cursului bucuria de a întâlni oameni de vârste și profesiuni diferite, atrași de magia jazzului, dacă nu cumva de-a dreptul convinși de o posibilă redempțiune prin jazz. Acest tip de audiență mixtă, unde studenții stau cot la cot cu melomanii din afara empireului academic, se aseamănă oarecum tendințelor – mai pronunțate în patria jazzului, dar și în Occident – de a utiliza mediul academic nu doar pentru formarea unor muzicieni profesioniști cât mai competenți, ci și pentru „educația continuă” a publicului potențialmente interesat de misterele și splendorile muzicii.

– „Visul e a doua viaţă”, scria Nerval. Ce înseamnă arhitectura onirică a existenţei pentru dvs.? Visul sau realitatea? Textul sau contextul?

– La fel cum am probleme cu memorarea fizionomiilor, nu reușesc să-mi amintesc visurile, decât foarte fragmentar, ca pe niște filme vizionate demult. Evident, din când în când, mai pot relata aleatoriu vreo secvență, sau vreo impresie detașată din context. În schimb, dau credit total sintagmei cu care clasicul literaturii spaniole Pedro Calderón de la Barca (1600-1681) și-a intitulat piesa din anul 1635: La vida es sueño = Viața e vis.  Scurt și, conform experienței mele, just. Poate fiindcă percep tot ce mi se întâmplă ca pe un amalgam de situațiuni onirico-tragicomice, memoria mea nu se mai preocupă să înmagazineze scenariile derulate în timpul somnului. Pemiteți-mi să redau, concis, interpretarea clasicizată în exegeza spaniolă asupra dilemei filosofice (de tip hamletian) pe care Calderón și-a edificat piesa: intriga acesteia relevează, pe de-o parte, chestiunea dacă vicisitudinile vieții sunt o realitate incontestabilă, sau dacă se produc ca parte a unui vis – un miraj creat de simțuri – ceea ce la rândul său, generează incertitudinea de a nu ști dacă aceste acțiuni și dreptatea lor sunt autentice. Pe de altă parte, se pune întrebarea dacă libertatea individuală, sau ceea ce este cunoscut sub numele de „liber arbitru” dintr-o perspectivă teologică, este singura forță adevărată ce ghidează și controlează destinul individual și deciziile pe care le ia fiecare persoană, sau dacă, din contra, voința personală este supusă planurilor stelelor, voinței zeilor sau puterii forțelor supranaturale. Personal, nu văd altă opțiune decât să parcurg zilele ce-mi sunt date ca și cum aș visa. E o atitudine adecvată libertății creatoare. Ca tot muritorul, visez fericiri imuabile, deși suntem împresurați de calamități. Totuși, finitudinea vieții îmi promite că până și cele mai oribile coșmaruri sunt supuse destrămării.

– Între 2006-2012 aţi fost fost întâiul director al Institutul Cultural Român din Lisabona și ministru consilier pe lângă Ambasada României din Portugalia, iar din 2015 sunteţi director al centrului cultural brazilian Casa do Brasil și al Bibliotecii de Studii Latino-Americane din Cluj. Ce impact a avut asupra dvs. implicarea în diplomaţie?

– Grație Providenței, împlinirea visului meu lusitan implica, în plus, o onorantă componentă istorică: activam în același mediu profesional unde Blaga și Eliade lăsaseră benefice amintiri în rândurile elitei culturale portugheze a frământatei perioade 1938–1945. Primul exercitase funcțiunile de „trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Regatului României în Portugalia”, între 1938 și 1939. Cel de-al doilea ocupase postul de „atașat de presă”, între 1941 și 1944, după care mai reușise să supraviețuiască un an într’o locuință de pe malul Atlanticului, la Cascais. Pentru ca miracolul să fie complet, odată cu funcțiunea de director co-fondator al ICR Lisabona, mi s’a atribuit și misiunea diplomatică de „ministru consilier pe lângă Ambasada României în Portugalia” (de altfel, una dintre cele mai frumoase reprezentanțe ale României în străinătate, unde fusesem adăpostit în 1999-2000 de către generosul literator-ambasador Mihai Zamfir, cu ocazia unei burse pe care mi-o obținuse prin Institutul Camões). Această titulatură acoperea și amplifica funcția în care lucrase Mircea Eliade, întrucât era echivalentă postului de atașat cultural. Parcă spre a încununa atâtea predestinări, inaugurarea oficială a Institutului Cultural Român din Lisabona a coincis cu aniversarea centenarului nașterii lui Mircea Eliade.

Virgil Mihaiu director Casa do Brasil la parada centrelor culturale din cadrul Zilelor Clujului 2018

Mandatul pentru postul de director ICR Lisabona era de patru ani, iar eu am activat în acea urbe timp de șapte. Cred că așa a rămas până în prezent, deși, după glorioasa perioadă a fondatorilor H.R. Patapievici-Mircea Mihăieș-Tania Radu, conducerea centrală a instituției avu configurații succesive ce depășeau posibilitățile mele de a le urmări. Amorezat incurabil de urbea natală, am preluat arhetipul comportamental al amicului/magistrului Marian Papahagi: cât timp lucrase ca director al Accademiei di Romania din Roma, își sacrificase perioadele de concediu, pentru a-și ține cursurile la UBB în versiuni comasate. La fel am procedat eu însumi, de-a lungul directoratului la ICRL, în ideea salvgardării Cursului de Estetica Jazzului, pe care îl inițiasem la Academia Națională de Muzică din Cluj în 1997. Conștient că împlinirea visurilor mele filo-lusobraziliene i s-a datorat în bună măsură lui Marian, i-am rămas întotdeauna aliat, în aceeași obsesivă luptă pentru afirmarea culturii în genere, și a celei române în special. Despre cele realizate la ICR Lisabona i-am relatat în scris ex-colegului meu echinoxist Ilie Rad, ca parte a unui chestionar încă mai arborescent decât cel de față. Răspunsurile mele amenințau să devină o carte în sine, drept care volumul anvizajat de dânsul pare să fi fost amânat. Însă pe baza respectivelor mărturii, dacă aș avea timpul necesar, poate ar merita să alcătuiesc eu însumi o cronică despre acea perioadă de totală devoțiune – cu gratificante rezultate – întru promovarea culturii române în context lusitan (prin extensie, și luso-brazilian).

Dacă adaug mandatului oficial și perioadele mai scurte petrecute în visătoarea Portugalie, totalul ar ajunge cam la șapte ani — cum ar veni, „cei șapte ani duși de-acasă”. Suficient timp ca să pot aprecia și mai mult oportunitățile oferite devotaților culturii de către patria noastră comună. Nu e de mirare că, în studiile de specialitate, Clujul deține o poziție exemplară în privința deschiderii față de lume. Se observă cu ochiul liber că, în genere, românii sunt interesați de propunerile culturale venite de dincolo de fruntarii și că, mai întotdeauna, artiștilor, intelectualilor, oamenilor de cultură originari de aiurea li se acordă la noi un credit suplimentar. Prin alte părți, oamenii sunt mult mai reticenți. Elocventă ar fi următoarea comparație: pe când lucram la ICR Lisabona,  în capitala portugheză, conurbație tinzând spre două milioane de locuitori, erau acreditate (cu autorizație de la Ministerul de Externe) vreo șapte centre culturale străine; la Cluj, cu o populație de sub jumătate de milion de oameni, avem de trei ori mai multe asemenea instituții. Ca atare, mi s-a părut firesc să dau o oarecare continuitate vocației mele relaționale, în contextul favorabil oferit de urbea natală. Prin bunele oficii ale ex-rectorului UBB, actualul președinte al Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, am preluat conducerea Centrului Cultural Casa do Brasil (CdB) și a Bibliotecii de Studii Latino-Americane (BSLA), tutelate de Principala Universitate Clujeană, UBB, cu rădăcini datând din secolul XVI. Deși susținerea materială acordată acestor mini-instituții e quasi-nulă, am reușit totuși să creăm aci o oază deschisă spre lumea mirifică a Americii Latine. Cel mai interesant aspect constă în vitalitatea și coeziunea manifestate de participanții — de toate vârstele și profesiile — înscriși la Cursul de limbă portugheză-braziliană. Acesta fu animat, cu admirabilă devoțiune, de competenta profesoară Cristina Petrescu, activă, de asemenea, în plan muzical și teoretic. Grație beneficei colaborări cu Cristina și, în plan administrativ, cu directoarele executive Diana Dranca și Bianca Alina Andreica, din 2015 m-am aflat în privilegiata situație de a-mi continua activitatea de diplomație culturală chiar acasă.

– Timpul, scrie Borges, e substanţa care ne alcătuieşte. În ce raporturi sunteţi cu timpul, cu cel biologic, fizic? Dar cu cel metafizic, poetic?

– Ca bun transilvănean, sunt un om foarte punctual. Iau timpul ca pe o fatalitate, așa încât aș prefera să nu ne deranjăm reciproc prea mult. Atâta doar că reflectarea ființei mele într’o oglindă fizică, nu iluzorie, demonstrează că invizibilul timp lucrează fără menajamente și nu se deranjează să fie politicos, nici măcar față de cei care-l tratează cu deferență.

– Sunteţi perceput şi ca o personalitate nu tocmai conformistă a literaturii şi muzicii jazz. Ce e nonconformismul acesta al dvs.? O formă a instinctului ludic, o formă de revoltă? E felul dvs. natural de a fi? Ce este erosul (transpus poetic) pentru dvs.? Intră şi ironie, o doză de ludic, o turnură erotizantă şi fantasmatică, în elegia aceasta nesfârşită a vieţii şi a nevieţii?

– Dacă felului meu natural de a fi i se poate atribui epitetul de nonconformist, presupun că respectivul comportament rezultă dintr’o trăsătură definitorie: refuzul de a mă înregimenta. Nu am veleități de combatant în piața publică, mă inhibă comportamentele gregare, aș prefera să nu existe state care își tratează cetățenii ca pe virtuali internați în lagăre de concentrare… În ultimă analiză, totul se raportează la insațiabila mea aspirație spre libertate. Actualmente definirea jazzului ca „muzică a libertății” poate părea un truism, după un secol și cinci luștri de uzură. Și totuși, acest gen muzical și-a menținut demnitatea, deși atacurile anticulturale, cu substrat antiuman, se întețesc și ne împresoară din toate direcțiile. Cum bine sesizați în întrebare, există o legătură subtilă dar inebranlabilă între conceptele aduse aci în discuție și erotism. Fără ingredientele antemenționate – ironia, predispozițiile erotice, ludice, fantasmatice – autentica muzică de jazz, și cultura în genere, ar fi de neimaginat, iar elegia vieții ar eșua în absurd.

– În ce relaţie sunteţi cu propriul scris? Dumneavoastră scrieţi poemele, sau ele vă scriu existenţa? Vă simţiţi locuit de o forţă ocultă, în momentele favorabile ale creaţiei?

– Așa cum simt eu, e necesară o relație de biunivocitate. În cazul poesiei, voința de a scrie e insuficientă, fără intervenția a ceea ce numim, în mod convențional, inspirație. În absența acestei inefabile conjuncții de ordin metafizic, literatura creativă se degradează la statutul de simplu artefact – cam ca textele livrate de robotica IA.

– Ce semnificaţie are lectura pentru dvs.? Citiţi mult? Cum citiţi şi ce anume citiţi cu plăcere? Cum vi se pare receptarea poeziei dvs.? V-a înţeles critica? Care sunt criticii pe care îi apreciaţi?

– Lectura e o componentă organică, sine qua non, a profesiunii de literator. E la fel de vitală, deși quasi-insesizabilă, precum respirația. Se subînțelege că sunt, de când mă știu, un insațiabil devorator de hârtie tipărită. Tocmai de aceea, n’aș zice că am preferințe exclusiviste pentru anumite genuri, stiluri sau generații literare. Importantă e personalitatea autorului, în genere inclasificabil (bineînțeles, fraza se aplică și muzicienilor de jazz!). De pe lista scurtă a autorilor mei de căpătâi i-aș aminti, orientativ, pe Boccaccio, Rabelais, I.L. Caragiale, Bacovia, F. Scott Fitzgerald, Mihail Bulgakov, Gellu Naum, Mircea Horia Simionescu, Murilo Mendes, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mario Vargas Llosa. În virtutea dictonului „ești de atâtea ori om câte limbi cunoști”, am depășit frecvent confiniile limbii materne, atunci când îmi propuneam însușirea sau perfecționarea unei limbi străine pe cont propriu. De exemplu, studiasem portugheza cu Marian Papahagi, fondatorul catedrei luso-braziliene la Universitatea din Cluj, dar după vreo trei decenii (când am beneficiat de sus-amintita bursă Camões), m’am perfecționat în regim de urgență citind intensiv, aproape non-stop, tot felul de tipărituri pe care le procuram la fața locului, în Portugalia. O strategie similară aplic și în ultimii ani, de când mi-am propus să depășesc handicapul necunoașterii sârbo-croatei. Subiectiv, această limbă mi se pare cea mai frumoasă dintre suratele sale slave. În prezent poartă patru denumiri, în funcție de statul post-iugoslav unde fu declarată limbă oficială: sârbă, croată, bosniacă (inclusiv în Herțegovina) și muntenegreană. Întrucât ajung prea rar în acele mirifice teritorii, cunoștințele mele lingvistice sunt însușite preponderent prin consultarea tipăriturilor – jurnale, reviste, cărți, broșuri, albume etc. – editate în aproape aceeași limbă, definită actualmente drept policentrică și mutualmente inteligibilă (totuși, există experți care continuă să utilizeze denumirea de sârbo-croată, atribuită limbii slavilor de sud în anul 1824 de către lingvistul german Jacob Grimm). Bref: pe lângă lecturile „de serviciu”, de documentare, sau cele de interes aleatoriu, de câțiva ani mă delectez cu texte provenite din efervescenta viață intelectuală a țărilor ex-iugoslave.

Dificil de răspuns la chestiunea comprehensiunii reciproce dintre scriitor și critici. Pentru a tranșa o chestiune atât de nebuloasă, aș apela la secțiunea Repere critice a masivei antologii de autor pe care infatigabilul editor Vasile George Dâncu a binevoit să mi-o publice sub titlul Blânde jazzografii de Școală Transilvană (ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021), la împlinirea a 70 de ani de viață și 50 de ani de la debutul literar. Respectând cutuma colecției, editura mi-a solicitat o selecție de citate din comentariile pe care criticii binevoiseră să le scrie despre textele mele. Le rămân îndatorat tuturor pentru atenția acordată. Acea operațiune retrospectivă mi-a adus nu doar confirmarea peste timp a unor vechi raporturi de respect și/sau amiciție – Ion Pop, Papahagi, Antohi, Adrian Popescu, I. Negoițescu, Marino, Zaciu, Ovidiu Pecican –, ci și revelația sagacelor intuiții critice ale unor literatori pe care îi admiram, dar cu care nu întreținusem relații la fel de apropiate: Petru Poantă, Radu G. Țeposu, Gheorghe Grigurcu, Irina Petraș, Const. Cubleșan, Ștefan Borbély, Angelo Mitchievici, Mihail Vakulovski…

Din generația actuală de critici – altminteri cam rarefiată, după apariția în forță a ustensilelor distrugătoare de identitate și generatoare de plagiate – admir ținuta suverană, ponderată, bazată pe un infailibil simț al valorii și o vastă cultură, demonstrată în circumstanțele „deliteraturizante” ale secolului XXI de către Răzvan Voncu. Savurez comentariile (para)literare ale lui Mircea Mihăieș, Ion Vartic, Vasile Spiridon, Alexandru Călinescu, Irina Petraș, Dan C. Mihăilescu, Ovidiu Pecican, Lucian Vasiliu, Marcel Tolcea… Existența unui număr impresionant de periodice culturale în limba română, majoritatea ținute în viață cu subsidii din partea statului, reprezintă un real motiv de orgoliu pentru țara noastră și compensează în plan spiritual precaritatea unei clase politice avide să se alinieze la mediocritatea universalizată.

– Vă mulţumesc!

                      Interviu realizat de Iulian BOLDEA

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 15-22]