După atâția ani, credința mea despre (și în) poezie nu s-a modificat, chiar dacă am avut parte de mai multe etape poetice de-a lungul timpului: am fost neoexpresionistă, post-suprarealistă, flower-power, am scris și poezie civică, precum și poezie post-umană. Toate etapele acestea au depins de mersul vieții mele și de ceea ce simțeam că sunt (auctorial și existențial) într-un moment (context) sau altul. Niciodată nu am depins de mode și trend-uri și nu am scris în funcție de ele. Ceasornicul și totodată calendarul meu poetic (și literar) a fost întotdeauna lăuntric.

Rămâne valabil ceea ce am spus acum mulți ani: cred într-un killer instinct al poetului, metaforic vorbind. A avea instinct de ucigaș, ca poet (dar și ca prozator), înseamnă să îţi posezi şi să îţi domini coordonatele interioare, artisticeşte vorbind, să ai perspectiva asupra ta însuţi ca și creator, prin elemente precum impetuozitatea, coerenţa lăuntrică, luciditatea auctorială. Cred într-un killer instinct al scriitorului şi sper că sunt dotată cu aşa ceva. Impetuozitatea este esenţială, pentru că angrenează o viteză ameţitoare, un vârtej al rostirii poetice să spunem (căci mai ales în poezie cred că este valabilă impetuozitatea). Coerenţa lăuntrică este necesară inclusiv atunci când înveşmântează incoerenţa lăuntrică! Luciditatea auctorială nu înseamnă superbie, ci conştientizarea specificului propriu şi asumarea acestuia ca spectacol artistic dăruitor. Şi mai înseamnă încrederea în propria structură creatoare. A avea killer instinct înseamnă a fi conștient de autenticitatea ta mai ales ca poet.

Ce este poezia autentică? Nu există un proces special de legalizare pentru poezia autentică şi e foarte bine că nu există aşa ceva. Poezia (valoarea ei) nu poate fi măsurată cu rigla şi cântarul. Nici la kilogram sau litru nu poate fi cântărită. De aceea, mizez pe altceva: pe acest killer instinct al poetului. Simt forţa unui poet şi a poeziei sale, atunci când percep al său killer instinct de creator, energia sa, tăria, vibraţiile sale. Poetul autentic este un prădător faţă de sine însuşi. Când scriu poezie port cu mine atât lumea întreagă (încochiliată), cât şi cea mai ascunsă odaie a sângelui meu. Poetul cu killer instinct trebuie să fi avut măcar cognitiv experienţa morţii ori a nebuniei.

În viaţa mea poetică de până acum, am avut parte de varii experimente care m-au marcat. Întâi de toate este vorba despre amplul poem Femeia-cruciat (scris cu note de subsol sau, mai exact, cu o Addenda, publicat întâia oară în 1994, republicat în 2000 și 2023), apoi de volumul Oceanul Schizoidian – conceput ca un tot psihedelic, publicat într-o primă ediţie în 1998 şi într-o a doua, în 2006, o carte nevrotică, dar şi foarte terapeutică pentru mine, căci a exorcizat multe din spaimele mele de făptură umană și de femeie. Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane a fost un proiect decadent (și totodată baroc-postmodern) care a durat treisprezece ani, căci este cartea de poezie la care am lucrat cel mai mult. Ca să pot scrie Veneția cu vene violete m-am documentat asupra curtezanelor venețiene din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Dar după documentare mi-am dat seama că proiectul meu va fi redactat într-un stil baroc și extrem sinestezic și astfel mă voi îndepărta tranșant de etapa de documentare. Cartea Kore Persefona a fost un proiect de neoexpresionism mitologic, neobișnuit în felul său. Am scris această carte mai ales în vacanța de vară, în perioada în care mă aflam fie la Atena, fie în diferite insule grecești (mai ales în Rodos). Volumul coma (titlul era intenționat cu minuscule) a reluat nevroze (care trebuiau exorcizate), deși de altă natură decât în Oceanul Schizoidian. Au urmat apoi cele două cărți extreme de poezie la nivel experimental (niște romane-poem, cum au fost ele percepute ele de către gurmeţi) scrise împreună cu Andrei Codrescu – e vorba despre Submarinul iertat; și cu Marius Conkan (e vorba e Ținutul Celălalt). California (pe Someș) e cartea cea mai stratificată și meta-poetică, formulând credința mea ritualică în poezie ca proiect de viață. Nu degeaba a avut o ediție adăugită, căci am continuat să scriu la această carte și după ce am publicat-o. În 2016 am început să scriu la Noua Californie (pe Someș), un proiect pe care nu intenționez să îl public independent, însă, ci doar să îl adaug cândva la o supraediție a Californiei (pe Someș), tipărită poate la senectute. Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (un manifest) – o carte publicată în două ediții, una după alta – a fost un volum născut pe baricadele României civice care, în stradă, prin protest, încerca să găsească o soluție de purificare la corupția politică, la mafiotizarea țării și la degradarea morală. Sophia România a fost problematizarea mea, prin poezie, a condiției umane în fața provocării erei post-umane și a imersiunii inteligențelor artificiale în viața noastră, vând-nevrând. În 2007, când mă aflam la Veneția cu un proiect artistic și am avut șansa să vizitez pe îndelete Bienala de la Veneția, am găsit pe stradă un afiș cu un spectacol de artă numit Blood of a poet (Sânge de poet), asumat de Bienala de artă. Autorul era Lech Majewski, poet, artist media, regizor. Nu am văzut performance-ul său, dar afișul înfățișa o femeie cu sânii goi și cu o rochie de satin argintiu, coborâtă până la brâu și de acolo mulată pe corp. Femeia avea ochii închiși, stătea cu capul întors ușor, de parcă ar fi așteptat ceva (o lovitură, o revelație) lângă un coș de gunoi din plastic, care se zărea însă relativ vag. Am fost captivată de această imagine și am simțit nevoia să mă plasez lângă respectivul afiș și să rog pe cineva să îmi facă o fotografie. Simțeam nevoia să mă lipesc cumva de acel afiș, să fac corp comun cu el, să alcătuim un palimpsest. M-am lipit de el, am stat dreaptă, în paralel cu femeia din afiș, și am încercat să privesc miezul lucrurilor. Poate privirea mea părea severă și rece, dar era vorba despre cu totul altceva. Această fotografie experimentală și palimpsestică a fost o modalitatea vizuală prin care mi-am formulat instinctul de poet în sensul pe care l-am explicat. Această imagine experimentală din 2007 este inserată în corpul acestui text de acum.

Reiau acum ideea de blood of a poet (sânge de poet), întrucât m-a obsedat multă vreme. Poetul trebuie să fie o bestie. O dihanie. Tăria lui (forța sa de impact) să fie o namilă. Cu jumătăţile de măsură nu merge. Cu focurile de artificii şi lucrurile fade nu merge. Cu sângele subţiat nu merge. Cu sângele apos e zadarnic să scrii poezie. Cu slăbănogeala automiloasă nu merge. Cred în incantaţii şi în ritmurile interioare demente. Cred în sonoritatea scelerată, dacă e dusă până la capăt în chip mântuitor. La urma urmei de moarte nu te vindeci decât prin moarte. Aşijderea, de viaţă nu te vindeci decât prin viaţă (şi, uneori, adevărat, tot prin moarte).

Revin adesea în rememorările mele poetice la Oceanul Schizoidian, cartea nevrozei multiple, dar şi a catharsisului, a vindecării. Există acolo multă moarte şi suferinţă psihică, există o traumă ramificată. Dar, slavă domnului, există şi mângâiere, există ieşirea din subterană. Sper să fi tămăduit, prin această carte, Medeea din mine. Kore Persefona este, la rându-i, parţial, o carte a nevrozelor şi a vindecării, în acelaşi timp. De aici metafora femeii care trăieşte o parte din viaţă la suprafaţa pământului, iar o altă parte, în infern. Şi nu e doar metafora femeii, ea fiind valabilă şi pentru bărbaţi, şi pentru orice făptură omenească, indiferent de sex. Fireşte, este riscant să utilizezi chestiuni livreşti şi culte în poezie (dar Ezra Pound a făcut-o, totuşi, cu succes). Îmi asum acest risc: poezia are oricum astăzi mai puţini cititori decât aceia de proză. Iar Kore Persefona este o carte pentru gurmeţi.

Deşi Femeia-cruciat a ieșit la iveală acum multă vreme, în 2004, ca poem amplu de 30 de pagini, există în continuare o femeie-scrib (care e mai ales prozatoarea din mine). Întotdeauna, însă, mai importantă decât aceasta va fi femeia-cruciat a cărei questa lăuntrică încă mă marchează (indiferent că este vorba despre poetă sau prozatoare). O femeie nu poate înceta să fie femeie-cruciat, probabil că ar trebui să rămână toată viaţa aşa ceva, ontic vorbind.

Am mai spus-o și mă repet auto-definitoriu – măştile feminine pe care le utilizez în poezia mea alcătuiesc nişte ipostaze de căutare a unei căi femeieşti (prefer să o numesc astfel, ca să nu folosesc termenul de cale feminină, căci sună oarecum rigid) prin substitute teatrale, histrionice. Este vorba despre o questa, la al cărei capăt nici eu nu ştiu ce se găseşte exact. Femeia-cruciat a satisfăcut, într-o măsură vizibilă, questa credinţei, dar a mizat şi pe un existenţialism redus la absurd. La Malcontenta (curtezana esenţială din cartea mea despre Veneţia) a satisfăcut nu atât erotismul, cât îndoiala, ambiguitatea şi ispita. Iar Kore Persefona a plusat pe cartea erotismului, dar a unuia în care senzorialitatea avea la capăt fantasma androginului alcătuit din cei doi aleşi, iubitul şi iubita, stând într-un cocon protector.

Femeia-cruciat a fost purtătoarea mea de cuvânt într-o perioadă de căutări spirituale progresive în care găsisem şi în acelaşi timp nu găsisem răspuns. Într-o perioadă în care Dumnezeu era un pod suspendat pe care voiam să păşesc, dar a cărui poartă ori intrare era glisantă. La Malcontenta (dar şi La Cesarina), două dintre curtezanele veneţiene pe care le-am creat în volumul Veneția cu vene violete şi despre care am scris cu voluptate, au fost purtătoarele de cuvânt pentru ideea de ambiguitate (care se poate manifesta în erotism, dar nu doar în erotism). Curtezana nu este altceva decât tot un fel de punte, de pod, între oameni, între fantasmele şi nevoile lor, în relaţia atât de complicată (dintotdeauna complicată) dintre bărbaţi şi femei. Kore Persefona a fost, probabil, cea mai liniştitoare ipostază din poezia mea, în ciuda senzualităţii sale inchietante. Dar mai există şi alte ipostaze feminine, unele oarecum demenţiale (având adică pecetea nebuniei şi a ospiciului): Marijuana sau Niniloh din volumul Oceanul Schizoidian. Cum cred că fiecare dintre noi, poet sau nepoet, purtăm din când în când un ospiciu pe dinăuntru, acesta se cuvine a fi scos, în poezia de tip exorcism, şi scuipat înafară, ca să ne vindecăm de tot felul de spaime, frici, nelinişti, fantasme etc. Cine afirmă că nu are spaime și fantasme, nu rostește adevărul.

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 37-38]