Eugen Bunaru

(filă de jurnal I)

O seară tot mai rece tot mai de noiembrie. ai intrat în librărie la Două

Bufnițe. era cald era bine. arhiplin. se petrecea o lansare de carte importantă.

în prim plan personalități cu acte în regulă cu microfoane în față. ai auzit fraze

savante cuvinte de un extaz intelectual dând ușor peste margini. ai bâiguit și tu

la urmă (trecut pe afiș din rațiuni paveldaniste probabil) câte ceva. banalități pa-

tetice aproape jenante. îți ardeau feroce obrajii de rușine. în final ai ronțăit câteva

fursecuri ai sorbit o gură de vin roșu și ai șters-o hoțește afară pe Matei Corvin.

era deja întuneric se aprindeau felinare pe la colțuri. la Drunken Rat vizavi de Dom

i-ai întâlnit pe Izabela și pe Marius. zarvă râsete voci învălmășite şi parcă ceva muzică

dată la maximum. față către față abia vă auzeați. așa că strigați de zor şi vă holbați

unul la altul să deslușiți câte ceva după mișcarea buzelor. ce mai încolo și încoace!?

discuții aprinse banale. ceva de genu’ ce e cu poezia cu cenaclu cine e mai tare în parcare

ce e cu impostura de ce nu ne bagă nimeni în seamă care e rețeta succesului. ei tocmai

își luau cina meniuri exotice. erau tineri frumoși volubili (abia scăpaseră de la job. de la multinaționale). vorbeau printre înghițituri sorbeau licori bizare. tu cu un ceai de mentă

îndulcit cu miere (ți-au făcut cinste au insistat!) le povesteai răgușit-anacronic despre

anii ’70, ’80: despre Daniel Vighi de Pruncuț de Mono de Ioan Crăciun de Vio Marineasa

de Puiu Ilieșu de Me I maestrul vrăjitor al tuturor. le ziceai (căzușeși în transă) de filmul

Boemă de Timișoara în care Foarță cântă la pian vorbește genial chiar despre boemă.

despre Regele Boemei poetul de rasă cvasianonim Traian Dorgoșan. despre tanti Bibi care tocmai se stingea ca o lumânare. le-ai  povestit de Ioana – Sfânta Ioana a Boemei de nop-

țile albe când rătăceați halucinați printre cruci în cimitir pe Rusu Șirianu şi ascultați Chopin

şi recitați demenţial Bacovia. vă acompania jur împrejur somnul de neoprit al morților. târziu

la plecare Marius ți-a spus-o pe-a dreaptă: scrieți-le astea e păcat zău să le duceți înapoi în cimitir pe  rusu șirianu! le-ai strigat și tu din ușă noapte faină mai departe și să ne vedem la vară! la nuntă!  afară tocmai a căzut o stea. lângă bombeul cizmelor tale. îți auzeai pașii sticlind pe pavajul de sticlă. piața unirii suna pustie suna fantasmatică. era rece feeric. minus 1 grad. un aer friș fain ca în cine știe a cui copilărie. zâmbeai fără sens. către cer către turle. pe-aproape sau deasupra a început să înghețe. erai puțin fericit erai puțin beat. mergeai pe lângă ziduri imperiale. ce știau ele despre tine despre voi despre lumea de azi? așa că mergeai mai departe.  probabil spre casă. savurai sunetul monoton nepăsător al pașilor. te gândeai ca prin vis la tânărul poet Andrei Bodiu. la părul lui cârlionțat din studenție. cu el și cu Tudor și cu Pavel Gătăianțu (s-a grăbit și el vulcanicul de român sârb!) cu ei ai băut în vara lui 2012 un vin bun alb demisec pe

o tersă la Novi Sad. ați ciocnit atunci pentru clipa cea repede pentru viață pentru poezie. pentru veșnicie. la doi pași curgea maiestuos leneşă indiferentă Dunărea albastră.

și tocmai acum Simona Popescu o minune de fată și de poetă lansează la Bufnițe integrala

poetică de Andrei Bodiu. îl și vezi ultra aproape: zâmbește mereu. veșnic tânăr și ferice. și parcă parcă puțin trist. sau obosit. doar cerul ne privește de sus limpede limpede cu doi norișori albi albi. neverosimili de-a dreptul. și puțin în spatele nostru Dunărea veșnică. Dunărea albastră din valsul lui Strauss. curgea de milenii atunci și acolo. aici și acum. și doar Dumnezeu știa ce

și cum. și când.

***

Plouă mărunt mocăneşte. e o chestiune de anotimp. de climă temperat-

continentală. cândva, adolescent bătrân, te-ai rătăcit, pe-nserate, într-o pădure.

era vară eternă. jur împrejur te hăituiau crengi, arbori uriași. jur împrejur țipau

tot soiul de vietăți ascunse, păsări bizare traversau victorioase bolta, arau sfidă-

toare în lung și-n lat cerul. tu-l implorai pe Tatăl ceresc să găsești cărăruia pier-

dută. te afundai tot mai adânc în hățișuiri peste hățișuri. în deja disperarea viziunii

de-a putrezi acolo, claustrat în pădure. îngropat cosmic sub ierburi. sub arbori. sub

stele. în natura mioritic-impasibilă. ai țipat atemporal jur împrejur. către cer, către

brazi, către nimeni. ți se-auzeau se mai aud și-acum doar bătăile nebunești ale inimii.

începuse să se lase noaptea valpurgiei. ce-ți mai rămânea înainte decât ultima rugăciune.

și brusc ţi-ai auzit glasul – al unui străin: fiind băiet păduri cutreieram și mă culcam

ades lângă izvor. târziu sau în final, când timpul devenise beznă deplină și numărătoare

inversă, cu chipul holbat și zdrobit de crengi, de spaima căderii în hăul minții, brusc

șopotul de argint al unui pârâiaș invizibil te-a înviat din morți (erai deja îmbălsămat

în non-stopul nocturn al acelei aventuri fără ieșire), te-a tot coborât bolborosind vesel

la vale. deja pâlpâia picată din cer panglica albă a unui drum forestier. cu lămpașe

atârnate la gât câteva siluete extraterestre înălțau târnăcoape sau topoare, orbitor halu-

cinante, până la luna de aur, atârnând și ea, necruțător de ireală, de imensă, pe cer.

plouă mărunt mocănește. e o chestiune de anotimp. de climă temperat- continentală.

***

Plecasem totuși de mult. de ani buni.

treceam prin aer pe străzi seducător melancolice.

treceam cu inima sau carnea tremurând în amiaza

duminicală când bat clopote neverosimil de viu

neverosimil de îndepărtate. treceam dezarmat

și tânjitor asemeni copiilor de demult ce alergau

(aleargă și-acum?) cu țipete subțiri de fericire (neștiută)

pe câmp la marginea orașului să prindă cărăbuși fluturași

multicolori. atingeau cu mânuțele lor oarbe și fragede

 lumina aerul. ba chiar cerul.

***

Să pătrunzi în noaptea secretă

ca în aurăria unui fagure de miere

Să te desfeți să-i desguști miezul

dulcisim ca un sân în erecție

de fecioară-femeie care încet-încet

cu geamăt dulce și moale își desface

picioarele iluminând orbitor interiorul

ca  două lujere ce tremură albe-carnale

de atâta plăcere și chiar te suspendă

2-3 secunde orgasmice într-o salbă feerică

de insulițe și astre dispărute de milenii

și milenii în urmă. în cosmos adică.

***

Port ochii surorii mele Maria

ce i-a închis pe când abia i-a deschis

Poate de-aceea uneori văd câte ceva

de dincolo aici în imediata apropiere

și râd pe dos chiar mă pufnește în toiul

străzii râsul când văd cum împrejur

e un joc febril de  triste manechine

ce își închipuie că zboară-n cosmos

cu avioane fără piloți cu supertehnologizate

rachete ba chiar trimit în noile războaie 

roboți fătați de inteligența artificială

și se întrec în nave cosmice de ultime

generații un fel de înaripate albastre

limuzine cu scopul ultim să-i descopere

 pe omuleții din cărțile sf –

extratereștrii

***

Citesc o carte bătrână cu poeți tineri

o carte subțire îngrășată cu versuri

ecologice și cu poeme înfometate

(de toate alea cât mai picante) care-și

devoră lacompoeții. Zburdă jur împrejur

pene și pene incolore inodore și – zic

malițioșii – insipide. Spectacolul poeziei

merge mai departe. Aplauze și muzici

sparg timpanele vuiesc până la cer și mai

departe inundă vastele arene metropolitane.

Spectacolul merge mai departe.

Se pierde se topește ca un fulg de arípă

în azurul lumii globale unde orice început

își caută resuscitarea. își improvizează

cu nerăbdare finalul.

***

Sunt tot mai credul acord credit nelimitat

până și unei petale devenită literă moartă

într-o carte de rugăciuni (stropită ici-colo

cu pete atemporale de vin). Sunt tot mai

credul ascult gurile sfinților tăifăsuind

într-o icoană tăcută pe pereții ascezei.

Sunt tot mai credul mă confesez ochiului

hipnotizat de lumina-hău a unei clipe de-apoi.

Sunt tot mai credul: cedez răsuflarea mea

(noapte și zi) contra unui gol cosmic dintre

două cuvinte. începând ori nemaisfârșind

un poem.

*

Spre somn

Tot mai atent voi număra stelele

razele. Pereți bătrâni înghesuie

lumina. Aș putea pune degetele

pe sânii ei goi vibratili pe când

gâtlejul mi se umple de noapte

și încep să mă dezbrac de mine

însumi într-un vis transparent.

trans-lucid.

(Filă de jurnal II)

O femeie trece zgribulită printre mașinile

din parcare. pare tânără deși fața ei e acoperită

de gluga unui hanorac negru. soția mea tocmai

a ieșit din bloc. merge la doctorița de familie

pentru rețete compensate. e un cer mohorât peste

acoperișuri. în capitală și prin Modova (am văzut

la televizor) a nins bogat și frumos. ieri duminică

16 februarie la Catedrala mitropolitană patriarhul

Daniel a ținut în cadrul sfintei liturghii o predică

despre întoarcerea fiului risipitor. a tâlcuit pilda

evanghelică în fel și chip în cuvinte simple aproape

convingătoare. făcea trimitere la situația lumii con-

temporane. marile puteri tocmai hotărăsc în zilele

următoare soarta Europei. inclusiv a României.

lui Mircea Cărtărescu pretendent cu șanse solide

la Premiul Nobel tocmai ce i s-a respins cu un vot

penibil în minus (al unui ilustru anonim) cererea de

intrare ca membru corespondent al Academiei Române.

tot ieri sau astăzi nu mai țin minte într-o dezbatere

pe tema literaturii în lumea de mâine Doina Ruști

susținea resemnată sau împăcată sau chiar radioasă

că în curând scriitorul va dispărea din viața și istoria

societății umane. eu în pofida interdicției medicale

tocmai sorb o cafea amară și un strop de vin roșu.

și scriu aceste rânduri banale și cenușii și inodore

și încă – ridicol, firește! – mai cred în poezie. aș risca

și-o comparație banală desigur: precum înecatul care

se-agață în ultima clipă de o frunză. sau de un fir

iluzoriu de pai. orbitor ca un soare.

***

Poeta ațâțată de propriii ei sâni

năvălitori în soare

recita ascunsă sub imense

lentile fumurii

recita beată și goală

și despletită

se curba halucinant

peste cetatea medievală

dar atenție:

cocoașa despre care facem vorbire

nu era decât un deal gâfâind

(fără vreo altă alternativă)

sub metastaza salcâmilor

potopiți de ciorchini în floare

de mireasmă lor albă

nebună

***

O mână invizibilă răsucește cerul amiezii

Va ploua curând și fiecare picătură va cădea

ca o ghilotină tandră. vom alerga frenetic în toate

direcțiile ca să ne salvăm sub vreo poartă gotică

de spaima decapitării fluide ori a înecului tăcut

în chiar lentoarea Begheiului ce lasă în urmă

departe într-o ceață subțire orașul imperial

de provincie cu acoperișurile lui țuguiate arzând

în asfințitul leneş de soare. orașul cu străzile lui

înguste și obosite și colcăitoare mereu paralele

cu viața și moartea. oraşul cu străzile lui mereu

alergând cine știe unde spre ce destinație aburoasă.

poate acolo unde noi nu vom mai păși niciodată. 

vom fi doar morții din vise.

***

Câțiva stropi te bine-

cuvântează pe creștet

Te ascunde un gând

în străduța dosnică

pe care îți place să te

strecori să te scufunzi

aiurea sub castanii

în floare. și chiar acum

ochiul unui big brother

îți scrutează milimetric

traseul te înfige ca pe-o

gânganie departe într-o

gaură neagră uriașă pre-

cum în copilărie o căldare

de tuci în care străbunica

bătea cu lingura mare de

lemn o mămăligă de aur

imensă strălucitoare.

***

Ochii deja căzuți în orbite

ecranul după-amiezii

de-atunci de oricând

încețoșează anii

ce-au ars în puberală erecție

noptiera bătrână

o carte pătată de rugăciuni

o fiolă de argint

străluminează camera

pereții bolnavi mustind

de remușcări fără obiect

pe luciul tejghelei/pervazului

se scurge ca un soare spart muribund

sărutul lui Iuda

***        

Noaptea s-a dus cu iluminările ei cu tot

Un timp ochii vor avea conștiința încărcată

Te deghizezi în cel ce ești sau nu mai ești

o pornești din nou – încotro? – în ciuda

privirilor hapsâne pândind din mucegaiul

ferestrelor. O respirare tot mai înrudită cu moartea?

cu timpul? îți croiește pârtie în lumina somnolentă

confundându-se  cu luciul electric de-aseară al străzilor

pustii ninse galben ici-colo de frunze imense. de holograme

tăcute hașurând harta albă a trecutului. A intersecțiilor

inundate sacadat de fascicule indescifrabile. de repe-

tițiile noctambule ale unui bal mascat hieratic ce te

reinventează hipnotic laolaltă cu spaima de a-ți fi uitat

rolul. Deodată la o cotitură  femeia postmodernă  cu sâni

migdalați tocmai ațâță aerul, pulpele ei vulgar parfu-

mate masturbându-se viguros. Tocmai a trecut și revine.

Te adulmecă intens cu ochii vlăguiți sub crusta tristă

a fardului violent. Tocmai dispare (sau face colțul) sub

ziduri străvechi și ferestre oarbe ce așteaptă să bată

gongul de amiază. Ori dangătul Miezonopticii.

***
poemulîncepe cu trei steluțe firave

deasupra cuvintelor încă nescrise ce așteaptă,

asemenea vitelor tăierea la abator,

să cadă, nu se știe de unde, pe pagina albă,

laolaltă, ca o jertfă inutilă, vuind de propriile

lui himere, capul poetului peste care mâna subțire

a unei iubite va presăra câteva petale de margarete

și firește vântul gelos le va spulbera ghiduș

departe spre cine știe unde.

*

 Baladă

Poate ar fi timpul să închid în urmă poarta

cât mai discret s-o iau din loc chiar acuma

când tună şi fulgeră şi afară-i potop

Poate ar fi timpul să-mi azvârlu o geacă

pe umeri să-mi înfund o glugă pe craniu

să aprind o ţigară să trag cu sete înţeleaptă

ultimele fumuri halucinante în piept

s-o iau la picior bărbăteşte să traversez

ţări şi oraşe să planez peste vârfuri stâncoase

să arunc peste bord şi straie şi alimente

şi ultimelor bancnote în cer să le dau foc

să hohotesc cu ochii cât ceapa la flăcările

                lor demente

Poate ar fi timpul s-o iau haiducește din loc

să fiu deja departe făr-a mai face semne

cu mâna ori cuiva cu vreo carte

de-aici unde-i lumina una cu ţărâna

(Din volumul în pregătire Poeme cu ochii larg întredeschiși)

***

Elsa Dorval Tofan

Iuri

a venit Iuri acasă, probabil, în jur de nouă seara,

parchează Honda cu spatele

mă orbește, ca de obicei, cu farurile,

lumină albăstrie, rece,

ce vină are omul că stau eu în fereastră

poate nu știe că sunt acolo sau poate

crede că-l pândesc și vrea să mă pedepsească…

ceea ce este adevărat doar în parte,

amplasamentul ferestrei mă obligă

(cu deschiderea ei spre stradă)

să trag cu ochiul.

spăl vasele, mă uit pe geam,

fac o cafea, mă uit pe geam

și, inevitabil,

observ cam tot ce mișcă

: cine vine,

: cu cine,

: la ce oră

: cine pleacă

: cu cine

: la ce oră

am început să cunosc comportamentul vecinilor

Iuri, de pildă, când iese din mașină

bea ultima picătură de red bull,

apoi vorbește la telefon cel puțin zece minute

lăsând motorul să meargă

și…farurile aprinse,

inainte să intre în casă mătură scările,

stropește grădina și cercetează florile

(cele fragile le smulge)

aruncă cu pietre în păsările din copaci

…stupid fucking birds fac mizerie pe drive…

dacă, intrând, aprinde lumânări de ambianță

pe hol, înseamnă că urmează o vizită galantă,

pot fi mai multe într-o săptămână, dar

doamnele se schimbă, implicit mașinile

o Kona electrică accesorizată, restul pe benzină, pasabile.

dimineața, Iuri le însoțește pe unele dintre ele,

(există o selecție), așteaptă ca doamna să urce la volan

înfășurat într-un prosop de la brâu în jos,

de cele mai multe ori, alb,

bagă capul pe geamul șoferiței, o sărută pasional,

gesticulează, râde, îi face cu mâna, byeee.

pe altele le lasă să plece pur și simplu, le privește

ascuns după perdea, eu îl văd, nu că aș vrea,

așa este conformația casei, nu pot să zidesc fereastra,

de ce aș face-o, nu supăr pe nimeni,

spectacolul îmi aparține numai mie

mai mult ca sigur, vizitatoarele nu știu una despre alta.

altcineva, în locul meu, ar face poze, un pic de șantaj

să obțină ceva, acuma, poze…, am făcut și eu,

oho, multe, e d i f i c a t o a r e,

pe de altă parte ce aș putea să-i cer…o sticlă,

bea numai bere, nu este un consumator de finețuri,

bomboane de cicolată?! un serviciu?! să aibă grijă

de pisici când plec în concediu, dacă are aceeași empatie

cât pentru păsări, mai bine, lasă…aș putea să-i cer

să stingă farurile sau să parcheze cu fața către casa lui,

dar atunci o va lua personal, mă va pândi el pe mine,

m-aș transforma din Mata Hari-n urmărită

nu, nu…, așa trebuie să rămână, nu încape îndoială

mă voi apăra de proiectoare cu ochelari de sudură.

s-au aprins lampadarele-n grădină, lampyris noctiluca

au rendez-vous, trimit semnale luminoase

: portocalii

: lila

: albastre

misterios preludiu neegalat de leduri

am trecut de miezul nopții și Iuri a stins farurile

*

Sensul zilei

pe zidul din dreapta, lumina cucerise spațiul îngust

dintre transperante, îi observam reflexia

la ieșirea din starea de veghe și intrarea în starea de pândă

sensul zilei părea satisfăcător,

fără dovada conversiei fascicolului în sunet de pasăre,

cardinalul mascul, căutând pereche

o dimineață aparent calmă, 5 exerciții isometrice,

după care desprinderea din dezordinea nocturnă,                                                                 pași impreciși,

dureri cronice amorțite sub voința de a începe cu agilitate

controlul rutinier al etapelor existențiale asemănătoare

cu cele de ieri sau excepționale, agitația imediată

(joaca veverițelor, de pildă, ca punct de plecare) pune

motorul zilei în vroom, sună bine,

e normal,                                                       

am eliminat de pe listă gânduri și o parte din griji,

rămân esențialele disimulate sub parfumul asumării

să zicem, seducător până la un punct                                                     

ajunsă aici, niciun regret, trecutul destructurat dispare

făcând loc mișcării articulate, prima privire,

primul salut al vecinului, primul surâs formal,

o continuitate banal-binevoitoare, cafea, pâine prăjită,

mail-uri necesitând răspunsuri rapide, altele pe care le aștept,

dar nu au intrat,

sunt in, mi-e bine, dar un Audi mi-a blocat ieșirea din alee,

brusc, elanul se disipă, starea de fapt devine ambiguă…,

în buzunarul de la vestă, un șurub multifuncțional se plimbă

între index și police…

nu mă pot abține, desenez o inimă pe capotă, sensul zilei revine,

ventriculul stâng trimite sânge oxigenat în aortă, e limpede,

orice problemă are o soluție…, 

*

Știință și tehnică

Oamenii au început să creadă în experimentul cu

strategii inedite, diferențierea radicalizată între

amăgire și clasarea cărților de știință și tehnică

în care coerența era doar o dovada a manipulării

adevărului unic de către forțe rătăcite și străine,

așa li s-a spus                                                                                                                         

Destul de repede, oamenii au început să știe mai bine

Decât Creatorul orânduirile, misiunea și încrezători

au dărâmat piramide,statui, turnuri, toate vechiturile

reconfigurând terenulcu spațioase centre de apel și

bazine cu gheață, tratamentul pentru realizări divine

așa li s-a spus

În sfârșit, oamenii au devenit canibalii Universului

înfruptându-se din particulele creației, având puterea

de a face tot ce vor pentru a atinge fericirea absolută,

de a o produce spontan atingând o banală interfață,

amplasată periculos de aproape de butonul resetării,

dar asta nu li s-a spus niciodată

Așa se pare că s-ar fi întâmplat

prea multă oboseală, entuziasm,

dar lipsă de comunicare, cineva

a atins zona nevralgică, au trecut

decenii, nimic nu s-a mai arătat

*

E timpul să înceapă

panica începuse să preseze brutal capul între

pernă și coșmar, urechile, între șoapte și zvonuri,

umerii, între spațiul vital și aerul poluat al străzii

cu forța unei menghine mânuită abil de o mână

lipsită de linia capului și a inimii, palma răului

pe care nici ghicitoarea ChatGPT nu o poate citi.

pe lungul unghiei degetului arătător se conturau

dungi negre, semn misterios, ochii injectați lăsau

dâre de lacrimi cu sânge pe obraji fără culoare,

scobituri nefirești între gură și nas, promisiunea

neverosimilă de normalitate. panica, numitorul

comun al activităților domestice, demonul nopții

ascuns în respirațiile profunde, cine s-ar fi așteptat…

și, atunci, o voce agasantă îți cere să ai răbdare

vrei să-i răspunzi, lasă-mă în pace, încerci să dai

o replică, dar nu poți articula, analizezi situația

la rece: de la ghicitoare ți se trage, a prezis că te

va urmări destinul balenei albastre rămasă singură

în ansa cu nisipuri mișcătoare, că te vei autoepuiza

făcând parte din acestă hipoxie a unui moment lipsit

de glorie, o frunză nedorită în spița rotativei numită

comun viață, iritând sonor instanțe cândva oportune

: fâș-făș, ssstra, fâș-făș, devenite acum insuportabile.

nu mai am răbdare, vocea nu mai are voce, în hangar

șoareci jucăuși rod cabluri de focoase, e umed, timpul

aspirat de supernove se năpustește peste oraș cu atomi

sparți într-un miliard de miliarde de bucăți, pădurile

primesc sferele de foc ca pe o binecuvântare,cenușa

sedimentează, aerul fierbinte se dilată. a încetat panica.

și confuzia. nu mai am răbdare, este timpul să înceapă…

*

Ultima zi

cu piciorul drept, în compas,

între timiditate și

îndrăzneală, poetul desenează

cercuri relativ concentrice

pe un nisip vânăt-roșu

dovada activității seismice trecute

deocamdată,

cerul găurit de drone și rachete,

incredibil de albastru în condițiile date

stropește cu resturi incandescente

peste un ocean de bitum

orfan de biocenoze

îngroziți la început,

oamenii s-au obișnuit

să accepte contrastul.

poetul încă mai crede că poate

: să elibereze vidul prizonier între rânduri

: să-i conserve nuanțele în mod pastel

crede, refuzând timpul.

așezat pe spate, imobil

primește căldura pământului mustit

de sângele mamiferelor mari

(sacrificate  pentru  interese  colective)

aburul îl cuprinde îmblânzind panica

respiră eupneic, dar imprudent

lasă obsesia căutatului în stele

să-l poarte dincolo de lumi, uluit

: nu intuiește lovitura în Puntea lui Varolio,

: nu observă că ultimul cerc se închide

și totul se întâmplă atât de repede.

Oceanul plimbă sarea

din larg pe plajă…

dimineața,

toate cercurile au dispărut

suflate brutal, de vânt

sau măturate de apa sărată

nisipul devine negru-pământ

bolta sclipește saturată

ziua începe cu surplus

de portocaliu

formaldehidele lasă dâre

de cafeniu

cuibăriundu-se  în bronhiole

părtașe la crima alveolelor

…cine știe, ultima zi…

a mai început un război

se zguduie pământul peste tot

doar în inima lui este pace

sau așa ne face bine să credem…

poetul duce mâna la ochi

dintre dune apare o femeie

înaintează grăbită către apă

sare peste scheletul peștelui-cenușă,

absentă la stimuli, își imaginează

un șal de aceeași nuanță

ea ține deasupra capului

ce i-a mai rămas, un câine,

încercând să-l apere

de fierbințeala pământului,

dar nu poate să-l țină departe

de focurile cerului.

îngrozit la început,

poetul s-a obișnuit

să accepte limitarea

o voce interioară, rece

îl pregătește de plecare            

ar fi trebuit să se obișnuiască

ar fi trebuit să se oprească

sau să lovească cu măciuca

măcar o dată, primul

aerul sărat și fierbinte

lasă cicatrici răsăritului

femeia și câinele ei

înoată printre oceanide

la linia orizontului

balene în descompunere

dincolo de ea, poetul

dronele muște se antrenează

se pregătesc de atac și zumzăie

încă o zi fierbinte, ultima, poate…

*

A venit circul

o altă ocolire a subiectului, au ieșit florile de primăvară

s-au scumpit câteva produse de bază

e încă frig, semnele de viață sunt geometrizate, abstractizate,

iar semnalele sunt roșu intens

frica de a înțelege echilibrul atât de precar de pe marginea prăpastiei

vector de consum care ridică moralul

și anulează moralitatea, pe de altă parte, ocolirea subiectului

generează indiferența la stimuli, un fel de protecție,

un fel de moarte și cine mai poate să te omoare o dată în plus

la colțul străzii, ca în fiecare an, a venit circul

s-a adaptat și el, nu mai sunt elefanți, nici tigrii, cai nici atât,

doar hiene, șerpi și roboți foarte talentați la tango

nici bani nu mai sunt, dar intrarea se poate face pe bază de muncă,

ohoooo, chiar și roboții fac mizerie,baterii, conectoare,

circuite și tot ceea ce spectatorii aruncă în arenă, hârtii, ouă nu,

au dispărut definitiv cu găini cu tot urmare a marii gripe aviare.

când spectacolul e chiar bun, de bucurie se împușcă

ce se nimerește, vânzătorul de popcorn, robotul dansator,

șarpele cu clopoței sau din greșeală un spectator, ai ce să aduni,

câteva ore de muncă merită pentru un spectacol bun

***

Virgil Todeasă

Pendulare,

zbatere la punctul fix,

cârlig-

predecesorul cercului

acolo stau și iar visez –

sunt strâmb precum se vede

*

Emoție

printre crengi și frunze

în timpul acesta rotund

coroană de pom albastru

ca într-o sală de concerte

ascult imnurile păsării

cântatul zorilor-

eu sunt pițigoiul zburlit – nu se vede?

*

Vântul

suspendat, am alergat,

am ales calul, am alergat,

am văzut automobilul, am alergat,

alergam în grup fără ulei și apă

de după deal panoul cu sosirea

*

Spaime,

la marginea pădurii

pe patul de frunze

stă lupul cu ochii de jar

*

cu ceasul în brațe

pândesc noaptea

în urechi port felinar

*

În oscilație

pe malul pârâului

trăia comerciantul ambulant

care vindea hotărâri la bucată –

se lăuda cu ele,

erau bune pentru exercițiu

până am ajuns acasă s-au evaporat

ca niște haine întinse la soare

când i-am returnat marfa

mi-a zâmbit binevoitor

parcă nu de la el am cumpărat-o

(parcă n-ați folosit-o)

*

Tehnică

ca să știu cine sunt

mă verific întorcându-mă în timp

eu sunt pantograful îndărătnic, precis

*

Zona

sub pomul stufos se află

biroul cu biletele stranii

te vede, te scrie –

primești biletul pe bază de semnătură

apoi pășești pe umbrele șablon,

pe tălpile imprimate în linii de lut…

și dus ai fost!

*

Vegetală

parcă știu cine sunt!

întind brațele speriat,

lângă mine se află o freză imensă –

mașină de retezat vegetale

văd mecanicul care-mi zâmbește,

mă prinde de mâini –

peste pârâul verde mă trece

***

Amalia Brăescu

###

pe îndelete a intrat calea lactee degeaba în singuratatea mea luna clipocea în fete pe podea abracadabra

mă uit la un film mut pun cuvintele de la mine că nu e titrat scot limba din boxă iese muzica imediat la bază m-am lăsat în pace în caiet pe trei cărări fără vuiet așa subtil cum scrie uraganul în akasha mă adaptez silnic sunt alta zilnic nu sunt obișnuită cu mine mă caut în poșetă sub rochie ce fericiți sunt bărbații când găsesc ceva gândesc știu să repare chestii cu defecte  îmi dau jos chiloții fără efecte mă privesc utilă pun etichete pe mine să nu uit că sunt umilă să știu cine sunt pe mână pun cuvântul mână pe ochi nu pun nimic oricum nu mă văd nu exist  îmi fac intrarea în blootooth ca în absolut dorm în picioare prin cartier fac o plimbare pe calorifer plutesc pe cer portabil mă văd bărbații mă tulbur ca tuta de tot mă las cu pluta pe drum și merg acasă mă iau de la mufă pot să mă iau și de bărbat e dreptul meu de fufă sunt cine vreau am verighetă la maxim cântă axion pentru corazon mă sună nemurirea nu știam că are telefon amore mio zice nepieirea ești pierdută dacă nu mai mori odată acum să te văd cum te mai ia dracu și ce îți pasă de carne cara mia nu mai poate galaxia de neant când mă plictisesc mă schimb cu alta și așa trece trupul de la timp la truc mă sună planta hard core că vrea să fie animal ce sunt eu corbul nevermore stabilesc acum dobitoc bipolar că sunt tristă râma din intestin exclama mama întruna merg mai departe pe poziții mă plimbă câinii bine că există când am dreptate mă schimb cu alta conversația cu mine îmi dereglează sonorul vinerea mă ling  la un nivel acceptabil o oră inubliabil mai scriu și ce nu există o singură dată m-am făcut înțeleasă când eram beată pun azi piciorul în prag și intru mâine unsă cu toate stafiile

###

au ars cimitirele au ieșit bărbații goi cu pușca femeile s-au rânduit ca păpușa să își stingă dorul de purușa în viață se aprind tot la moroi să atingă foc de paie  mormintele nu țin femeile în loc nici loc de noroi ele sunt eboșa nemorți au ieșit bărbați în chiloți au aprins moartea în sărut cimitirul conspiră nici o femeie nu mai respiră bărbatul e viu tăcut ca la început plec să îmi sărut trupul din buzele bărbatului meu desfac moartea precum moise apa nu caut în pustiu eu sunt tu

###

stau  în pumnul lui dumnezeu fishting primesc lumina fistichiu zic doamne ajută doresc clemența ortodoxia mă linge până târziu cu absolut  iubesc din mantră în mantă nimic nu zic ombilic o bagă în fantă cu ochii închiși  vezi amor conștient e fecior îi zic mergi cu ea la doctor o bagi divin lubric la venerice iubești asistente tantrice le integrezi în absolut tehnice cum scrie la carte în lut ai telurice cuvinte zice vomează fă clismă altfel nu ești trează nu mișca nu respira că ne ia vorba aia altfel mă lepăd de ea asta e condiția iubirii la document scrie nu exprima ești maya ești tu sau ești alta nu contează penetrează cum curul juisează așa vrea dumnezeu pe cuvânt gândesc cu lingamul ne păstrăm continenți să nu umplem planeta cu demenți 

###

virgina crește în yoga precum verbina ce minunată e botanica intră în absolut și maica și taica să transfigureze să-i piardă povara virginității candela arde iedera aplaudă subțire  cei fixați în aura demnității flutură poliamorul pe semnul crucii au alfabetul latin în sanscrită preoții în ashram au limbi despicate noul se ridică din vechi astral nediscriminat Tao vrea fiecare să frece menta pe lingam transcendental masturbat oriental la sărbători sublimat o masează benevol cu fresh mentol behemot e  fiecare bivol ultrasexuat cu loțiuni injectați geometric juisați orice tribun dă mat la nebun în pat schimbă poziția cum fraza prepoziția făcea ca toate alea cică i s-a activat kundalini cunilingus în bikini intrau pe rând câte un minut pe cuvânt conștienți stăteau cu ochii închiși  plătești greu să rămâi puber plouă cu meteoriți vine apocalipsa își consumă lipsa se urcă în munți când se așează război rămâne civilul fără armonie vegană fără coaie e orice grăsană carnea de femeie e macră i-o bagă fără colesterol au mai multe iubite și mamă și fiică minciuna e legalizată așa e karma nu stau împreună sunt spirit de turmă merg la biserică să ocupe primele locuri în cer noaptea le leapădă sămânța în pat natura își cere dreptul oftează fetele de la căpâlna se urcă sperma la creier ca spuma cu lopata veghează în ashram nimic nu doarme guvernează prostituata sacră pedofil ancestral e tot lingamul burghiu universal  macru fidel tuturora iubește și incestul a amuțit pedestru aurora  mistic colecționează minore degustătorul principial spală  spiritul aducător de bureți noi în creiere moi

###

lipită de spic mă secer  tantric ies din mine mantric în absolut mă integrez botanic  supernova pilită sunt educată  cosmic de casanova nu am prohibiții consum carne vin înjur beau alcool sunt onorată nu sunt primită în ashram ce pierdere când intră el nu mai poate ieși purușa sunt a ta până în zori păpușel mă ung cu var negru mă redecorez indian dansez milonga cu gura cortez în tanga mi-a fost altă formă de maidanez pe el îmi așez bula papală desfac șampanie ejacuez indulgențe demisec neuronii stau în cumpănă pe înalte frecvențe dumnezeu e monada e sinapsa în poziție de flex pune  mura pe cap face amor cu gura în opoziție cu lumânare de cretă visează ex nihilo trianghiular ce să tot murim degeaba domnul a luat o pauză și-a pus cip la urechi are ceară o, dio! demonul nu face ce vrea dumnezeu e însurat luna de miere e cauza noului himen învirginat când în eter juisează cânt ave brahman are șlițul desfăcut în caliate de nenăscut se ridică feștila din cădere creează lumea se lasă în mine tăcerea ca și cum ar ieși din abații vine în picaj sonor când iese iară vine contemplăm în cor eresul în peisaj palpită universul în poliamor extaz în corsaj

###

mă bucur de tinerețe după moarte ca hetaira beată în falus înclinată la băile din lupanare sfântă trăitoare primesc  sacrificiul modestiei mele pios frec priapus maiestuos ofer ghirlandă de papirus cu folos felatorii sunt invitați la cină în flageton sclava plăcerii   stau bon ton frescă a durerii fără prejudicii  în patru labe înmulțesc principii cu gura în lotus trudită isis suflu în osiris nasc din lut penis

###

dracu din mine se născu duminica furam rugăciunea din biserică strigam ave ura frica se proptea de podea se răsucea spre dumnezeu anapoda atunci sunt pe lângă porunci  dușmanii  sunt iubiți ca zeii cei iuți cu glugă am inima pe dreapta benedict slugă mă bag pe stânga  în pământ sfânt culc iarba pe vânt calcă bleg perceptul laudei emblema trufiei sălciu e lemnul neviu trăiesc cu dracu în pustiu am fost anunțată de dumnezeu că vine prin mine cum lauda trec fulgurații magma  chiar acum din punct de vedere anonim sunt un sistem nou antonim stranie pornește plimbarea verdelui foilor  ușor stau sub umbra ploilor  mă împresor cu tot ce e înconjurător mă mor prejmuirile îmi reneg reputația de amator  lăsați la ușă perorația mă usuc sub pana ciorii la fel cum nasc din dragoste vorba e vie inima din ram  o ciugulesc principial la ora serii vița a văzut că nu am vin că strugurii se ofilesc în van nu folosesc moșia mea e a domnului viața din urgia blestemului meu siminocule ești vegetala cu aripă de pană simoniac  crești albina în vreme de vită mă duc animală pe tine mă urc drac de mine nu pot să scap cu cioc am plecat de la iubire am lăsat sub pământ lacrima cea tristă să se descurce nu ascult curcubeul subțire nu sunt artistă nu plâng nicodată mă găsești deplină egoistă în șanț dorm fără să mă culc trăiesc fără să mor doar în somn aud cum mă strecor cu stil mă ciugulești de moartea vie mă dor exist când mor sonor în figură de pistil

###

Cum trece macru în sacru

am născut vaca

sare din inspirația tâmpă sacra

aud cum muge roada din tâmplă

vaca cât e de simplă macra

văd în lampă ce se întâmplă

vaca rumegă vid

ierburile îi ies din stomac lumină în zid

zicând sunt vampă

laptele întins pe câmp morbid

suge iarna primăvara

domnuli-a vorbit timid

unde pleci cu țâța-n zid

străbați livezile cu țâțele zările

cu copita în cruce te-ai tot duce

tămâioasă cum e vița așa ți-a pocnit și tâța

vitamult se primenește prin vreme crește

nici în lupanare nu ajunge din întâmplare

lucrează la nivelul fiecărei nopți

chemată de nebunia ce-și poartă în tâță

necunoscută îi e vița

ca vacă câte trepte arurca

până la bou rămâne grea

de la animal până la os

###

În vene aleargă un câine pe dos

lumea mea e lenea

șapte trepte urc spre iarbă alunec

aud când sunt surdă adulmec

ploaia îmi picură în sânge ecumenic

mintea lăcustă fuge în rut

glod mă suge plod sunt

la început  nod eram

tac  în lapte și plâng cuprinderea în crud

lăstarul haosului e un început

tăcerea somnului îmi rup cuminte

din liniștea nefăcutului mă scurg

lacrima de foc din sânge mi-o rup

mă tot plâng și te mănânc

din țâța mea născută alandala

***

Costel Stancu

* * *

va fi

un soare alb amintind

de complicata desfășurare a punctului

privirea nu îl poate cuprinde

golul nu mai încape în sine

rămîne pe dinafară la fel celui

de-al șaselea deget al mîinii

acela cu care atingi moartea

cînd mor visez că intru înapoi în mama

ca limba retrasă în gură

după ce a atins o lămîie

mi-e frică stau nemișcat

buricul se află mereu în alt loc

trece de la unul la altul și nu îl pot prinde

de fapt

nimic nu este așa cum este

– realitatea e proiecția jalnică

a unui vis

* * *

prea ușor m-ai lăsat să ajung la inima ta

ca și cum aș fi evadat din cea mai sigură

închisoare din lume în aplauzele gardienilor

mă pregătisem să lupt acum îmi privesc armele

inutile păpuși într-un teatru părăsit voiam să fiu

învins ori învingător pe mare sau pe uscat

să sufăr să mă ia taurul deznădejdii în coarne

să mă scurme păsările cu ghearele lor

să-mi risipesc toți banii din pungă pe podoabe

pe mirodenii aduse anume pentru tine din Indii

pe scoici aurite și trandafiri din Saron

pe cai arăbești ce lasă vîntul în urmă

ca macul negru să fie zilele mele nopțile

ca firul de crin iar tu să spui nu doamne cu cîtă

voluptate aș fi luat-o de la capăt mi-aș fi legat

rănile cu batiste brodate cu numele tău

aș fi băut vin otrăvit din cupa întinsă de rival

post negru aș fi ținut și în zilele de dulce

prea ușor am ajuns la inima ta femeie

acum ce îmi rămîne de făcut decît să stau pe

pragul casei noastre să îmi fumez pipa gîndindu-mă

cu invidie la toți bărbații pe care i-ai respins

ce fericiți au fost ei!

* * *

picta cu atîta har încît

tablourile lui cu pești se transformau în acvarii

din cînd în cînd cobora

un înger și le schimba apa

tablourile lui cu păsări deveneau cuiburi

în fiecare seară găsea acolo ouă calde

uneori chiar pui

odată a pictat o femeie în fața oglinzii

și în chip straniu oglinda s-a aburit

înainte de a muri

și-a pictat autoportretul

cînd a fost aproape gata

acesta i-a luat pensula din mînă

și i-a spus: odihnește-te

acum e rîndul meu

* * *

Te-au legat la ochi. Erai sigur că te vor împușca,

însă ei au adus în fața ta un șir de femei și ți-au poruncit:

alege-ți mireasa! Îți fremătau nările, ca ale cailor

la mirosul de lup. Nu erai pregătit să înfrunți

un asemenea pericol. Simțeai adieri de departe.

Parfumuri fine, lapte amestecat cu sînge, praf așternut

peste oglinzi. Totul părea vechi și nou deopotrivă.

Știai că, ascunsă în propria-i umbră, o pasăre

îți pîndește descompunerea. Așteptai tulburat.

Dezleagă-ți ochii, ți-a strigat mama,

apoi lasă orbul din tine să hotărască!

* * *

Descopăr, uimit, că în viața anterioară

am fost tot poet. Unul leneș, presupun.

Dacă duceam la capăt ceea ce aveam de scris,

acum aș fi putut să mă îndeletnicesc cu altceva.

Cum ar fi, de pildă, să conduc o armată biruitoare,

să mă cînte în odele lor alți poeți care, sărmanii,

nu au avut șansa mea. Ori, de ce nu, să descopăr

o insulă scufundată și să o botez cu numele meu.

Vise deșarte. Iată-mă aici, anonim, în fața hîrtiei.

Cînd nu am inspirație, dau vina pe celălat –

poetul din viața anterioară. El mi-a secătuit-o,

a pus-o la picioarele iubitei sale, ce nici măcar

nu îi arunca batista de la balcon, preferînd

privirea aspră a cavalerilor întorși din turnir.

Dar mă voi răzbuna crunt.

În viața următoare, voi fi tot poet!

* * *

Sfios ca o virgulă în biblioteca Vaticanului

am trecut prin lume. Dovezi prea multe nu sînt.

Cîteva poezii în care am încurcat arta iubirii cu

cea a războiului. Bicicleta abandonată pe marginea

drumului, în copilărie, cînd mă fugăreau cîinii.

Uneori, viața mea a semănat cu o parfumerie în flăcări.

Alteori, cu un pian de gheață în mijlocul deșertului.

Mereu m-am împăcat cu propria-mi moarte, niciodată

cu a celorlalți. Acum e timpul să plec de aici.

Pămîntul vrea să rămînă singur cu el însuși.

* * *

Trăim în lumi paralele. Doar liniile păcatului

ni se ating, uneori. Fiecare poartă în sine

scheletul păsării tăiate în copilărie, îmi spui.

Eu tac, nedumerit,

ca un hoț într-o casă goală. Un animal de circ

ce a uitat să vîneze și se mulțumește cu

bucățica de zahăr din palma dresorului său.

Un spectacol de instincte mutilate e omul.

O încercare nereușită a lui Dumnezeu

de a se autoexila.

* * *

Mă priveai (ne)vinovată.

O greșeală de ortografie pe albul cearceafului.

În grădină se stingeau, cu uimire, licuricii.

Nici o inimă nu e vie pînă cînd

nu îi ștergi conturul, îți spuneam.

Tu tăceai. Așteptam unul lîngă celălalt

– două bucăți de cremene cu care

Dumnezeu întîrzia să aprindă focul.

* * *

călătoresc pe rîu în jos într-un sicriu

în formă de ceasornic tic tac tic tac tic tac

inima lunii tremură uşor – are o fantezie

cu ruinele podului – pescarii scot din apă

fotografia tinereţii mele pierdute mi-o arată

uite noaptea are tălpile cînd albe cînd negre

unde să mă ascund vin păsări ciudate își

întind gîturile pînă în cer ciugulesc ochii asimetrici

ai întunericului arunc o mînă de cuie ele se

transformă în pești minunată va fi pescuirea

îi spun luntrașului el tace deși nu l-am plătit

pentru asta se spune că înainte de a muri

sufletul fiecăruia trece prin camera copilăriei și

lasă ușa deschisă pe rîu în jos tic tac tic tac  tic-tac

o Doamne sînt singur ca la început

însă – vai! – ştiutor

* * *

să porți într-un buzunar zahăr iar în celălalt sare

mă sfătuia mama nu poți știi cu cine te întîlnești

nici așa nu îi vei mulțumi pe toți oamenii nu sînt

nici buni nici răi ei doar trăiesc să ai cu tine pîine

și apă oricînd îți poate ieși în cale cîinele nesătul

al pămîntului eram copil nu o băgam în seamă pe

atunci îmi doream să fac jucării din norii ce poposeau

o vreme deasupra curții noastre mama îi alunga și

nu înțelegeam de ce mă privea aspru cu ochii ei

misterioase comori deasupra cărora dansau focuri

uneori e bine să fii singur îmi spunea eu mă

miram la noi în sat singură era doar cumpăna fîntînii

de care nu aveam voie să mă apropii ca nu cumva

să îmi fure chipul așa că  mama nu uita niciodată

să îmi pună în buzunarul de la piept o oglindă

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 124-133]