Poeme de Ioana Diaconescu, Radu Florescu, Ioana Șerban, Eugen Bunaru și Dumitru Crudu

Ioana DIACONESCU

ioana diac

Nevăzut

Mi se frîng degetele precum ceara

Cînd scriu nu văd această frîngere

Cineva îmi ascunde în inimă

Misterul înserării fără stingere

Numai înfrîngeri şi cîştiguri

În sfîşierea damnată a dimineţii care nu se lasă alungată

Eu scriu şi nu contează că ziua se luptă cu amurgul

Îmi aruncă pe mîini

Mari pete de sînge amurgul reflectat mereu seamănă cu urma unei crime

„Mîinile pline sînge pe piept mi le-am şters”

Scriu uneori pe aer

Ca aerul mi se face memoria şi uit cu disperare

Ceea ce cred că n-aş putea să uit

Şi mi se ia discursul ca pedeapsă

Ca trădătoare a surorii mele albe

Pe care scriu de la începutul vieţii

Semne adesea de neînţeles

Infirmă fără ele aş fi ca trupul fără membre

Devenit invizibil

Cînd nimeni n-are milă

Nevăzîndu-l Citește în continuare →

CENACLUL PAVEL DAN

Eugen BUNARU

bunaru

Pavel Dan – la 55 … şi mai bine!

Cenaclul Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara a aniversat, (e drept, mult prea modest şi cu un ecou în surdină…), în toamna lui 2013, cincizeci şi cinci de ani de existenţă activă, neîntreruptă. Nu voi face, fireşte, decât să (mă) repet afirmând şi aici, în paginile revistei VATRA, că, în acest răstimp, al unei jumătăţi de veac şi mai bine, cenaclul a făcut, adică a scris istorie literară. Că, la rândul ei, istoria acestui autentic topos literar, (purtând, sperăm cu cinste, numele unui important prozator ardelean interbelic)  a fost marcată de ,,trecerea”, prin spaţiul său – un generos şi legendar, deja, spaţiu pentru minte, inimă şi literatură – a unor scriitori (poeţi, prozatori, critici literari, eseişti) de prim plan ai literaturii române contemporane: Sorin Titel, Livus Ciocârlie, Şerban Foarţă, Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Andrei Ujică, Duşan Petrovici, Alexandru Ruja, Lucian Alexiu dar şi a unor optzecişti & nouăzecişti de certă notorietate naţională precum Ion Monoran, Mircea Bârsilă, Petru Ilieşu, Ioan T. Morar, Marcel Tolcea, Gheorghe Mocuţa, Simona-Grazia Dima, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Mircea Pora, Mircea Mihăieş, Vasile Popovici, regretatul Andrei Bodiu, Rodica Draghincescu,  Simona Constantinovici, Daniela Raţiu, Robert Şerban, Adrian Bodnaru şi, desigur, lista (cu omisiuni inerente) ar putea continua ajungând până la mai tinerii confraţi, douămiiştii şi postdouămiiştii, ,,câţiva foarte buni scriitori ai viitorului” (Felix Nicolau): Tudor Creţu, Alexandru Potcoavă, Cătălina George, Adriana Tudor Gâtan, Moni Stănilă, Bogdan Munteanu, Aleksandar Stoicovici, Marius Aldea, Ana Puşcaşu, Alexandru Colţan, Nicoleta Papp.           Aşa încât ceea ce mai trebuie adăugat (şi subliniat!) este (aparent) simplul fapt că Cenaclul Pavel Dan a fost, a rămas şi continuă să fie o grupare mereu vie, o stare de spirit, un nucelu vital al literaturii tinere din zonă. El şi-a păstrat mereu – adesea în pofida unor conjuncturi profund ostile, cu precădere cea din anii ,,întunecatului deceniu nouă” (Radu G. Ţeposu)  – continuitatea şi un anumit tip de tinereţe şi insurgenţă creatoare, uneori cu accente de boemă şi de underground literar/artistic, conectat fiind, mereu, la un spirit critic, specific, de ,,prezervare şi augmentare a individualităţilor” (Daniel Vighi), la un prezent dinamic, deopotrivă al literaturii şi al istoriei, contrazicând, astfel, pesimismul acelora care, imediat după 1989, profeţeau agonia, ba chiar sfârşitul literaturii, al poeziei, în speţă, şi vedeau în ideea de cenaclu literar o formulă de exprimare depăşită, perimată. La extrema cealaltă, Marin Mincu (plecat şi el, pretimpuriu, dintre noi)  întâmpina, cu nişte ani în urmă, cu bucuria şi generozitatea mentor(at)ului unei noi generaţii poetice, dar şi cu intuiţia axiologică a criticului de anvergură, ,,ieşirea”, sub auspicii de bun augur, pe tumultoasa scenă literară de la începutul mileniului III, a douămiiştilor timişoreni: ,,Poeţii tineri de la Timişoara se integrează şi ei în «respiraţia înnoitoare» a întregii generaţii douămiiste (…). Salutăm cu bucurie contribuţia tinerilor de la Cenaclul Pavel Dan la competiţia poetică neîntreruptă.” Personal, nu pot decât să subscriu la aceste aprecieri şi, desigur, să mă solidarizez cu altele, similare, venind ,,din afară”: ,,Categoric, Cenaclul Pavel Dan, care are şi o tradiţie în spate, există pe hartă”. (Cristina Ispas) sau: ,,Cenaclul Pavel Dan e un brand bun, are tradiţie şi ştaif…” (Radu Vancu).

Cred, finalmente, că, dincolo de polemici, aserţiuni şi argumente (împotrivă sau pro domo), cu doza lor inevitabilă de subiectivism şi relativism,  cea mai elocventă pledoarie în favoarea unei solidarităţi de grup/de grupare literară ar putea fi însuşi pariul existenţial al fiecărui autor în parte: pe literatură, pe propriul destin creator. Grăitoare ar putea fi chiar şi aceste pagini ale prestigioasei reviste VATRA oferite, cu deschiderea-i binecunoscută, unor tineri şi foarte tineri poeţi şi prozatori paveldanişti.

Viitorul va decide …

*

Bogdan MUNTEANU

bmunteanu

Underground-ul timişorean

Timișoara nu duce lipsă de evenimente literare. An de an sunt organizate numeroase lansări de carte, întâlniri cu scriitori, lecturi publice, ateliere de scriere creativă, întâlniri de cenaclu. În ultimii ani instituții, autori și promoteri culturali din Timișoara au câștigat premii importante la Gala Industriei de Carte din România (Biblioteca Județeană Timiș – premiul pentru cea mai bună bibliotecă, 2011, 2012; Adriana Babeți – premiul pentru cea mai bună carte de non-ficțiune, 2013; Librăria Cartea de Nisip – premiul pentru cea mai bună librărie, 2013; proiectul “Scriitorii sunt pe Facebook”, realizat de Marius Aldea și Bogdan Munteanu – premiul pentru cea mai bună campanie de PR/CSR/Marketing, 2013). Festivalul Internațional de Literatură FILTM a ajuns, în 2014, la ediția a III-a, fiind unul dintre cele mai apreciate din țară. Există, așadar, entuziasm în rândul organizatorilor de evenimente literare din Timișoara. O mare parte dintre aceștia înțeleg că publicul tânăr și o bună parte dintre autori se simt mai în largul lor în spații informale (cafenele, ceainării, puburi, parcuri etc.), în consecință încearcă să gândească (și) acțiuni care să scoată literatura din zona de confort.

Ce se-ntâmplă cu cenaclurile? Încă de acum zece ani, părerile legate de utilitatea lor erau împărțite. În ziarul Ziua de Vest a apărut, în 2005, o anchetă referitoare la acest aspect, la care au răspuns   scriitori timișoreni consacrați. Iată unele opinii:

Există o curiozitate din ce în ce mai mare față de cenacluri, pentru că există un tineret care revine la scris. Cenaclul este un loc de creație, dar și de educație a celor care intră în literatură. Un cenaclu trebuie să se bazeze pe formula pe care și-o aleg liderii culturali – pe promovare, pe formare. În Timișoara, curiozitatea pentru literatură există și s-ar putea ca în anii următori să vedem o bună evoluție cenaclieră. (Cornel Ungureanu)

Cenaclurile literare fac parte dintr-o zonă de vetusteţe. Nu mai pot avea aceeași viață ca până în 1989, când contextul era altul în România. La ora actuală, le văd utile când împletesc promotion-ul cu lecturile. Literatura a luat, astăzi, noi forme, are mereu nevoie de feedback, de confruntare a autorului cu cititorul. (Daniel Vighi)

Cenaclurile sunt bune într-o fază de formare a viitorilor scriitori. Înainte mă entuziasma ideea, acum cred că formula este un pic obosită. De la un anumit stadiu, formula nu mai este oricum eficientă. Interesele oamenilor s-au diversificat, însă. Cred că astăzi trebuie găsite alte forme de comunicare. (Viorel Marineasa)

De aproape șase decenii, activitatea cenaclieră din Timișoara se învârte în jurul Cenaclului “Pavel Dan”. Am participat la întâlnirile paveldaniste în perioada 2012 – 2013, în timp ce mă implicam și în organizarea de evenimente culturale. Dincolo de dorința mea de atunci – subiectivă, desigur – de a schimba spațiul formal al întâlnirilor de cenaclu cu unul mai prietenos (dorință care nu mi s-a îndeplinit), există o întrebare cu o mai mare greutate: care sunt pilonii care au dus la rezistența în timp a Cenaclului ”Pavel Dan”, ce anume i-a unit pe scriitorii atâtor generații literare? Încerc un răspuns. Pasiunea pentru literatură. Onestitatea. Încrederea. Solidaritatea de grup. Prietenia. Implicarea formatorilor și puterea lor de a face cunoscut grupul și în afara sălii de cenaclu. Cu toate că unele dintre aceste valori sunt mai puțin vizibile acum, într-un context în care butonul Like are o putere exagerată, cred că acele cenacluri care nu vor uita să le promoveze vor continua să aibă un rol activ în formarea scriitorilor. Adică vor exista pe bune, nu doar de dragul amintirilor.

Altfel, acțiunile de promovare în mediul online, ieșirile autorilor în spații publice, întâlnirile frecvente cu cititorii sunt, (și) în opinia mea, câteva dintre schimbările binevenite, sau mai degrabă firești, de adaptare a literaturii la contextul actual. Underground-ul de acum este spațiul formal, ca să zic așa. Cel puțin din punctul de vedere al publicului tânăr.

***

Andrei ENE

aene

Născut la 3 iulie 1992, în Timişoara. Student al Facultății de litere, secţiunea limbi & literaturi,  Universitatea de Vest din Timişoara. A obţinut premiul II la Concussul Naţional Studenţesc de Creaţie Literară ,,Pavel Dan”, secţiunea poezie, ediţia a XVI-a, 2013. A publicat poezii în revistele Arca şi Orizont. Este prezent în Antologia Cenaclului ,,Pavel Dan”Cuprins sau Un fel de Imperiu, Editura Brumar, Timişoara, 2014, antologie relizată de Eugen Bunaru. Administrează blogul cenaclului.

 

***

am ajuns undeva unde e ziua mea

acum pot să-mi întind picioarele

am început să văd țesătura frunzelor

cum sunt cusute între ele

când mă plimb dimineața mă uit la țesătura plantelor

(toate plantele sunt cusute de pământ)

pomii care nu sunt cusuți bine se mișcă dintr-o parte în alta

în timp ce trec cu viteză prin țesătură mi se închid ochii

mă gândesc la pomii mei preferați

uneori țesătura e așa deasă încât simt că pierd ceva

simt că se ascunde ceva în spatele ei

când ne atingem mâinile ni se agață firele

mă gândesc la trandafiri

***
aici am în jurul meu doar plante verzi. plante verzi în pământ negru

nu-mi dau seama cât e de mare locul ăsta știu doar că acolo unde se termină podeaua

încep pereții

câte unul în fiecare parte

am doar multe plante și mult aer. aerul ne ajută să trăim liniștiți, pe mine și pe plantele mele

de asemea avem nevoie și de apă. bem în fiecare zi apă din cel mai transparent pahar

aici lângă mine cresc multe plante

printre ele simt că pot să mă gândesc liniștit la lucrurile mele preferate

cum ar fi apa și albăstrimea ei

aici sunt doar eu împreună cu plantele mele

***

mai demult aveam un dinte care se mișca și-l împingeam ușor cu limba și mă durea un pic dar îmi plăcea joculețu ăsta și până la urmă am tras tare de el și l-am scos apoi mi-am pipăit gingia și curgea sânge așa că am scuipat pe asfalt eram la mine pe stradă număram câți pași sunt până la colț da și era răcoare și o lumină gri de seară și mă simțeam bine pentru că îmi scosesem singur dintele și-mi plăcea gustul de sânge ce-mi rămăsese în gură și mergeam încet cu dintele în mână pipăindu-mi gingia cu limba

***

stau întins în pat și mi se pare că aud tot felul de sunete

stau întins pe spate și mă uit în gol

sunt acasă la mine în patul meu doar eu cu pătura mea cu perna mea

stau confortabil întins în pat doar eu singur printre perne stau și mă gândesc

aștept să se deschidă la magazin

ca să mă duc să-mi iau ceva de mâncare

am vrut să scriu ceva apoi m-am răzgândit

poveste

eram în aether cu toată lumea și un tip din bucurești făcea tot felul de glume enervante așa că eu am plecat cu oana am zis că mergem la teatru și când am ieșit pe ușă am crezut că vedem pe cineva cunoscut dar a fost o confuzie apoi am intrat într-un magazin oana mă aștepta afară și vânzătoarea credea că vreau să fur ceva îmi dădea târcoale și mă întreba ce tot caut eu voiam doar să cumpăr un caiet cu spirală și când am ajuns la casă am observat că erau niște lucruri ciudate scrie în el și cineva mi-a recomandat să-i dau în judecată așa că managerul mi-a oferit 100 de euro ca să plec iar eu am zis 100 de euro și 3 lucruri la alegere din magazin dar el mi-a zis că m-am lăcomit și nu mai primesc nimic așa că am ieșit din magazin dar oana plecase deja și eu nu mai știam cum să ajung la teatru am colindat străzile foarte mult și nu mai știam unde sunt așa că m-am oprit mi-am pus mâinile-n șold m-am uitat în jur și mi-am zis na…?

 

***

îmi imaginez un băiat
stă pe pat și așteaptă un mesaj de la cineva

se uită la covor apoi la tavan apoi se ridică și se apropie de geam
ține ceva în mână dreaptă, probabil un biscuite

îmi imaginez cum îl scapă din mână când aude telefonu
am urcat. hai în stație
iese pe ușă etc merge ușor spre stație se-apropie încet-încet mai un pic și ajunge

îmi imaginez un băiat care așteaptă în stație
a venit aici zilele trecute cu trenul. avea în ghiozdan niște biscuiți și o carte pe care a început-o acum câteva luni apoi a abandonat-o
un bărbat încearcă să intre în coversație dar el dă din cap apoi continuă să se uite pe geam
se gândea cât ar putea să reziste fără să vorbească

îmi imaginez un băiat mergând pe un bulevard foarte lung. îi e cam frig și am impresia că merge în direcția greșită
probabil și-a dat seama dar mai merge un pic ca să fie sigur

îmi imaginez că vrea să ajungă acasă și să se cuibărească în pat
îmi imaginez că închide ochii și
mai departe se descurcă

 

un om bun

tu ești un om bun, da
ești un om bun

ieșind pe ușă, își zice: sunt un om bun

doar el cu sunetul paşilor lui
se plimbă liniștiți, azi nu au niciun plan

*

Mariana GUNŢĂ

gunta

S-a născut la 25 mai 1994, în comuna Pleniţa, judeţul Dolj. Este studentă în anul II la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, la Universitatea de Vest din Timişoara, secţia română-engleză. Membră a Cenaclului ,,Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara. A publicat poezii în revistele: Orizont, Forum Studenţesc. Prezentă în: Cuprins sau UN FEL DE IMPERIUAntologie de poezie a Cenaclului ,,Pavel Dan’’ de Eugen Bunaru, Editura Brumar, Timişoara, 2014. În pregătire, volumul de poeme: Vara trebuie să rămâi singur.

 

***

am desenat contururi pe perete

și le-am lăsat

să se ramifice ca pe o infuzie

mai întâi spre podea

apoi spre tavan

aveam un câmp de forță

cu mine

și mergeam ca-n acvariu

mă priveam din părți

cu o jumătate de față lipsă

cu o mână lipsă

intensificarea

ca somnul

***

îmi amintesc cum

îți prindeam mâna ca o capsă

venele erau

liniuțe amorțite

ușor electrocutate

mergeau unele pe altele

sub privirile noastre

se topesc fire de păr zaharisite

ca la microunde

așa că de ceva timp

ne lipim hainele

de stâlpi

și căutăm taxiuri

către casă

 

***

aprindem becul de la baie

și ne căutăm dintr-un colț într-altul

degeaba

mâncăm bine

avem cafea pentru dimineață

și ne place

să stăm în liniștea asta

ne place singurătatea

pentru că ăsta e singurul lucru

pe care îl strângem aproape

când vom muri

ne va fi greu

ne vom ieși din cap

și vom pluti în surd ca o țiuitoare

niște voci ni se vor târî pe spate

ca gândacii

noi

cei care am murit

o grămadă

 

***

dragostea rămâne ca un neg

deasupra

cafelei

când îl înghit

explodează pe gât ca cerneala

în apă

se scurgea prin intestine

ca un patron gras nesimțit

cu o mașină mai scumpă

decât

visurile mele

aștept

ca și când desenam avioane

în paint

când toți plecaseră la muncă

și nu făceam decât să mă plimb prin cameră

de parcă

n-am dormit de zile

ascultă-mă

armonia există se scurge colorată

și ațipită

pe pervazul de la balcon

încerc să nu calc

mi-e greu să dau cu mopul

mi-e dor de geamuri închise

înainte de culcare

tot înainte

îmi udam

șosetele neglijent

și-mi țineam picioarele pe calorifer

țineam toți oamenii în brațe

ca pe niște planete mici

din care dădeau fire de iarbă

6:56

de undeva un țipăt

simt cum se zbate

ca o pisică prinsă de coadă

în spate peretele

rece

stau aici demult

văd cum casa devine a altcuiva

haina mea lipită de podea

cu sfoiag

devine a casei

este insuficient

și bila de cancer de pe covor

crește cu o parte spre mine

în stânga un copil

sparge balonașe

cu mâna

devine mai rău

timpul

este un gard electric ce trebuie

sărit

***

am avut şansa de a sta alături de ea

şi de a o atinge

înainte să moară

vântul de iarnă devine tot mai opac

stomacul meu

e plin de crenguțe zvâcnite

într-o bună şi afurisită frenezie

tu nu mă simţi

sunt o liniuță simplă albă

trasată deasupra umărului tău

drept

respir mai greu și paralizez

sunetele

mă gândesc că sunt o lipitoare

şi că am toți peștii din acvariu

sacrificaţi mie

nicio conştiinţă de sine nu-i mai profundă

decât moartea dansând

cu bastonul

străbunicului

hai să ne delimităm

și să ne scurgem gândurile într-o farfurie mare cu piftie

cât să uităm jucăriile urcate in pod

aici

nu mi-e bine

plapuma îşi trage faţa peste mine şi adorm

într-un rânjet ciudat

incoerent

 

***

devreme

se aude pianul

cafeaua care fierbe

şi sfârâitul omletei

duşul

mașinile

jaluzelele

câinele

locul unde vreau să merg

şi banca de pe care

nu te ridici

toate

niște clovni cu trompetă

peste care dai în plină stradă.

 

 

*

Alexandra COMAN

acoman

Născută la Timişoara, 1989. Absolventă a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie (Universitatea de Vest Timişoara), master Comunicare interculturală. În prezent, profesoară de limba engleză la Liceul Teoretic Buziaş. Concursuri şi premii literare: premiul I, concursul Scrisoare către personajul preferat, 2007, Uniunea Editorilor din România şi revista Universul Şcolii; premiul III, concursul de creaţie literară studenţească „Pavel Dan”, 2011. Membră a Cenaclului  ,,PAVEL DAN” din Timişoara. A publicat în revistele: Orizont, Forum studenţesc. A apărut în antologiile: Mâna care ascunde, volum editat de Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara, Cenaclul ,,Pavel Dan”,  Editura Herg Benet, Bucureşti 2011 şi Cuprins sau Un fel de imperiu, Antologie a Cenaclului Pavel Dan de Eugen Bunaru, Editura Brumar, Timişoara, 2014.

 

 

Jocuri

Ca să nu-i găsească

nimeni

s-au înmuiat în călimară

şi au mai apărut

doar prin peniţe

s-au stors pe foi

mari şi

pe foi mici

albe şi

gălbui

s-au făcut litere

silabe

şi apoi cuvinte

şi-au zâmbit

din azile (cu pereţi gri)

fericiţi

că nu mai trebuie

să rostească

Deja mi-e dor

În noaptea de luni

spre Marţi (13)

a fost un cancer…

şi a bătut la uşă

şi a bătut

până când

cineva (nu oricine)

i-a răspuns

BOALA

un cuvânt

scurt

s-a infiltrat

în ţesuturi

şi a aşteptat

s-a cuibărit

şi acum

chiar şi acum

veghează nopţi

poate pentru o lună

două

trei

poate chiar patru

Punctuaţie

Astăzi

s-a demonstrat

singurătatea

joacă hore

că unii îşi

pierd culoarea

năpârlesc măşti

în tramvai

pe scara blocului

nu-ţi mai plânge

copile

de milă

(armata nu te mai înăspreşte)

ci pune un

punct

acolo unde propoziţia

nu mai ia

sfârşit

 

Deratizare

Din borcan

număr boabele

de cafea

poate doar aşa

îmi trece somnul

pe planşetă

praful de cărbune

se desenează singur

pare nisipul

din poveştile nemuritoare

cică şi asta

este artă

îţi cuprind

încheieturile tatuate

la cămaşă

pun butoni

şi deschid uşa

aruncând din

făraş

resturi

menajere

de la serivici

când liftul

nu mai merge

corpurile o iau pe scări

şi gâfâie până în casă

în hol

stau la pândă

pentru a prinde

momentul potrivit

şi

repede

îşi aruncă

hainele murdare

în dulap

apoi îşi iau

pieile

le scutură

şi îşi fixează

greşelile

în cuie

 

Expus

sub formă de trac

îţi muşti buza

când vrei să vorbeşti;

îţi tai cuvintele

doar gheaţa le mai conservă.

te-am desenat în ocru,

în mii de puncte …de suspensie

tai cu rigla cablul de amplificare

în care m-ai agăţat,

chiulesc astăzi de pe stradă –

ilegal,

şi sunt filmată cum fug de tine.

şterg mirosul

de gin al pielii mele,

ultima piele pe care ieri

am îmbrăcat-o

până la urmă, acum

irespirabil – strânşi cu un papion,

stăm într-o scoică pe

fundul mării

 

Sub tratament

la cardiologie

desenez pe o coajă de portocală

poveşti, ca apoi

să le aşez într-o ladă de zestre

gestul făcut pachet

m-a înţepat în şira spinării,

iar rânjetul de arlechin, al celui

în halat,

mi-a rămas ca o pată pe retină

vaporii se-acoperă

reciproc prin salon

e târziu

ecoul se întoarce

pe coridoare ca un cârcel;

pe fundal, uşa îşi trânteşte

sunetul bolnav.

*

Raul BRIBETE

bribete

Poet. Născut la 3 ianuarie, 1987, în Oravița, Caraș-Severin. Absovent al Facultăţii de Filozofie, Universitatea de Vest din Timişoara. A publicat volumele: Tornada de hârtie (2008), Caniculă în diamant (2008), Spadda (2010), Sărutul Iudei (2011), Să nivelezi un munte cu tăvălugul  (2014). Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat în numeroase revistelor de cultură din țară (Orizont, Luceafărul, Tribuna, Poesis, Convorbiri Literare etc.). Prezent în diferite antologii de poezie.

 

***

Cuvinte stranii. Cuvinte neînțelese,

Cuvinte sterpe.

Capul mi-e o întreagă simfonie inaudibilă

De aici, din pădurea de nuci,

Aud foșnetul sâmburelui în fruct

De aici văd lumina cum,

ca o văduvă neagră,

Își devoră partenerul – întunericul

Mult prea insignifiant –

Există doar spațiu;

Un spațiu în care pot sări

Miile de corzi ale întunericului boltit,

În explozii de cântare.

Cânt cu puterea cu care

Ai azvârli dintr-o praștie

O piatră.

Ținta ei nu e creștetul de deal,

Fruntea de stâncă

A uriașului,

Ci propriul cer,

Mai surd decât urechile

Unui mort drag.

Norul roșcat în formă de echer

Se tocește straniu,

Până când somnul tău

E ratificat în boabe de grâu.

***

Doamne, se tulbură-n cer,

Apele clopotului,

În care-mi văd la început neclar,

Apoi tot mai nefiresc, chipul.

Doamne, care mască o port astăzi,

Blestemat să mă mint pe mine, mie ?

Scriu fără fond.

Forma înconjoară sâmburele

Ca o nouă cămașă a lui Herakle.

mi-e otrăvită privirea.

Grăunțele otrăvite ale întunericului,

Cad printr-o pâlnie,

Dintr-un cer sterp.

***

Oricât aș urca dealul,

Simt sfărâmându-se în pieptul meu

O mereu nouă deschizătură de abis

Care nesătulă îl înghite.

Imaginea din afară

Dispare înlăuntru

Ca pionii pe o tablă de șah năpădită

De iederă ruginită.

Flămând de seamănul meu,

Merg către tine,

Și îmi auzi glasul.

Luna ruginește și ea

Ca o cheie pierdută;

Mormântul e ușa,

Când îi treci pragul,

Amintește-ți florile de migdale

Și gustul de vanilie

Și esențele de rom

Ale copilăriei.

Somnul va trece desculț

Prin burg asemeni

Unui copil, care-și caută, setos,

Cana cu lapte.

 

***

Și mama a fost mireasă

Și părul ei negru-oțel

Hălăduia pe boltă ca o iapă-zmeu

Sub neîndurarea cravașei,

Până când s-a făcut noapte.

În mine, încă de atunci,

s-au căscat nebănuite,

știubeiele din crucea unei amiezi.

Eram sălbatic,

Simțeam, încă din pântec,

Miile de ani până la mine.

Mă nășteam atât de greu,

Încât soarelui îi era și lui greu să apună.

Dar iată-mă acum,

Îmbătat de moarte

Ca de o băutură extra-fină.

***

Treptele de piatră

s-au surpat în sine

ele sunt ca un om

adâncit în gânduri

și îmbătrânit în ele

încât lumea dinafara

și din lăuntrul lui

nu mai coincide cu nimic

s-au șters demult

fețele tuturor zarurilor

cumpenele strâmbe

acum sunt drepte

mi se spune că odată, aici,

au locuit niște oameni,

acum văd doar ferestre oarbe

și casa

e parcă o văduvă

cu mîinile osoase

surpată în sine

cu mâinile la cearcăne

mi se zice: ” Circumferința

unui cerc închide o realitate

care exclude pentru totdeauna

realitatea exterioară lui”.

***

Vedere dinspre lucruri înspre ființă

Obiecte noi de-alamă sau de lemn,

Candelabru drag

Ce-mi străjuiești tavanul

Tu ești retras în sine ca un păianjen

Într-un colț de conac

Eu stau în casă și vă contemplu

Obiecte dragi.

Unele ținute sub cheie – bunuri de preț

În ochii altora – în ochii mei,

Tainic vânt iernatic

Vedere dinspre lucruri înspre ființă

V-accept prezența caldă, răbdătoare,

Răbdare tu, ai dat în pârg în mine,

Sunt trist cu obiectele

Și bun cu florile

Voi rădăcini, voi ancore spre-acum,

Tu fereastră care mă luminezi

Și mă amurgești,

Și voi agende pe care fie

Am scris, fie nu;

Și tu dulap liniștit

Care din când în când

Pocnești încât să te aud și tu, sticluță

Cu apă sfințită,

Din care beau pe stomacul gol, uneori …

Adâncă e tăcerea în mine

Ca în cetina de molid.

Fotoliul

În mijlocul camerei, într-un fotoliu impozant,

Uriaș, spectrul bătrânei.

În spatele ei e fereastra,

În care abia mai licărește,

O lumină ca o coajă de gutuie.

Între mine și ea a trecut

o eternitate;

între mine și ea – nimic;

nimicul rotunjit în sine,

ca un șarpe care se auto-devoră.

alerg spre ea, și dintr-o dată,

în locul fotoliului apare o ușă,

care-și mărește dimensiunile,

pe măsură ce eu încep să scad,

precum Nils.

Mă uit pe fereastră și aud

Râsul glacial și atât de batjocoritor,

Al stelelor …

*

Tudor CREŢU

tcretu

Tudor Creţu (n. 1980, Timişoara) este managerul Bibliotecii Judeţene Timiş. A publicat, printre altele: Fragmente continue. Poeme live (Printpress, 2014); Casete martor (Tracus Arte, 2013); Developări literare (Editura Universităţii de Vest, 2011). Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Prezent în diverse antologii de poezie. Colaborări la revistele România literară, Orizont, Vatra, Viaţa Românească, Familia, Poesis, Calende, Ziua literară, Reflex etc.

 

Casete martor 2. Extras

 

Mortul (1)

Am sărit peste bordură, am plecat pe la doişpe, şi ne-am îmbrăţişat. Era în acelaşi trening albastru închis.

Intrăm sau…

Hai…

Holul era sumbru, răcoros.

Un pic numa, stai!

A scos suta de euro şi mi-a întins-o. Portofelul, piele mulsă, i se lipea de mâini.

Sigur n-ai nevoie de mai mult?

E ok, mulţam fain. C-aştept, numa, să-mi aprobe un credit.

Cum am ieşit la lumină, l-am întrebat: – Nicuşor?

Hai, hai să-l vezi!

Mortul mânca supă. Chimioterapia era pe sfârşite. Slăbise enorm. Pierduse acel ceva, cum se zice, esenţial. Abia umplea pijamaua. Îmi strânse, totuşi, tare mâna. Strânse şi din dinţi, am observat. I-am zâmbit şi eu, scrâşnind. şi m-am scăpat:

Sănătate!

Era să-l prind de umăr, cât pe ce, dar m-am abţinut. Mâna mi s-ar fi transformat în cange, oasele-n fier alb.

Nea Nicuşor…

Era roşu, cam ca supa, -n obraji. Colonul i se uzase în felul benzii şifonate.

Da ce-o slăbit Edi…

Vali-l completă:

– Frumos! Îţi pun o…

Eram sigur: răchie.

Nu, mersi, că şi-aşa, cu-o gastrită, mă tot lupt.

Şi am ieşit. Mortul continuă, liniştit, să mănânce. Se simţea inspectat, examinat. De-aproape sau din prag. El continua, pur şi simplu, să existe. Bătea cu lingura: când în farfurie, când în cartof, îl zgâria şi împungea. După care-şi mângâia pomeţii. Compara, probabil, curbura cu a fierturii. La conservele de stavrid nu renunţase nici acum. Însă şi peştele, îl sfâşia, mai mult, cu furculiţa. Uleiul nu-l mai aduna cu câte un dărab.

M-aşteptam să intervină: avusese şi el cu stomacul, ulcer cred. Conducea o Dacie albastră, cea mai din sat. Şi noaptea o ţinea la poartă, nu o trăgea sub şteal. Mie-mi părea un obiect frigorific: o studiam din depărtare, de sub dud. Locuiam vis-a-vis, cinci zeci de metri mai la dreapta. Dar nu…Duse la gură farfuria şi sorbi ultimii stropi.

Hai, hai că-ţi pun! Cu cătină şi miere, medicament îi!

Deci asta-i…

Ce?

De-aia, să-nţeleg, pentru stomac. De se bea dimineaţa…

Cătinelele pluteau anemice. Licoarea era slabă, gălbui. Ne-am aşezat pe-un fel de terasă încropită. „Un locşor, seara,ştii cum îi…”. Mototoli, aproape, o doză goală de Becks, o floştomoci.

Deci îi limpede, -i cert…

Asta-i viaţa, n-ai ce…

Bine, tu şi ai un cinism de-ăsta…Io, în fine, că de-aia am şi ieşit, n-am avut, efectiv, ce să-i spun. Ca un surplus mă simţeam.

N-ai ce, aşa-i. Că nu-l mai poţi, practic, minţi.

Sănătate, hai! Şi am ciocnit.

Şoferul scutura scrumul în baltă, direct, nici nu-şi dăduse jos ochelarii – eram sigur. Paharul se-ncălzea.

Tu, cum mai…

Har Domnului, nu mă plâng. Valică, nu ştiu, platină parcă-s anii ăştia, c-aşa vreau, cel puţin, să-i trăiesc. (Derdeluşu-i, într-adevăr, alcalin. Curbele, de verighetă).

Şi cum: faci foamea, ă?

Nu, păi, am pus paharul pe măsuţă, nu de la rău am slăbit. Am trecut pe drycooker, o dată pe săptămână, masa-n oraş. La Note, da cum…

Îi bine, bun aşa…

Bă, da Nicuşor…

Şi am plecat, iar, capul.

Nu mai, las…Cuvântul m-a bântuit de dimineaţă, -n varii forme: lasă, las. Am tresărit ca la auzul unui titlu.  Îi mai uşor, când, dacă….(A început şi el să meargă pe la biserică)  Dac-o vezi ca pe-o…(Uşa era tăiată într-un strat de nailon, înfoiat).

Ca pe o excursie, ă, ca pe-o…(Autocarul nu avea ferestre. Ramele, în schimb, erau de lux: inox rar, de antenă. Se pleca, ca-ntr-a patra, de lângă şcoli).

Domn Nelu, vă salut!

Un vecin în salopetă trecu ca pe Corso. Era deja trei.

Hai!

– Stai numa, să zic sărumâna.

Şi ne-am întors. Mortul mânca o prăjitură.

La Peltova, să ne vedem!

Întinse, doar, mâna. Nu mai zise nimic.

 

*

 

Bogdan MUNTEANU

bomunteanu

S-a născut în Arad, la 28 aprilie 1979. Din 1997 locuieşte în Timişoara. A debutat în 2010 cu volumul de proză scurtă Vals pe fire de păianjen (Ed. Limes). În 2011 a publicat, la aceeași editură, volumul Bine te-am rătăcit, Incognito!. În 2013 a coordonat, alături de Marius Aldea, antologia Cu fața la perete (Ed. Brumar), care a câștigat premiul revistei Tiuk pentru cel mai bun experiment al anului. A publicat proză în reviste literare („Dilema veche”, „Orizont”, „Luceafărul de dimineață”, „Zon@ Literară”, „Mozaicul”, „Accente”, „Arca”, „Tiuk” ș.a) şi în antologii („Cele mai frumoase proze ale anului” – Ed. Adenium, 2014, „Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism” – Ed. Polirom, 2014, „Treizero” – Ed. Mirador, 2013, „Prietenii despre care nu mai ştii nimic” – Ed. Brumar, 2012, „Alţii” – Ed. Brumar, 2012, ș.a).

O zi cu tata

Nu ştiam prea multe despre tata. Nu-l vedeam cu zilele, era mai mereu plecat. Mama spunea despre el că e un vagabond. Şi mai spunea că aşa a vrut Dumnezeu şi n-avem ce face. Vagabond, nu-nţelegeam eu prea bine ce-nseamnă cuvântul ăla, îl tot repetam cu voce tare, va-ga-bond, va-ga-bond, îmi plăcea tare mult cum sună şi simţeam un fel de mândrie că tata e în felul ăla. Cum nu prea dădea pe-acasă, mai uitam de el, însă când se ivea pe neaşteptate în poartă şi-mi zicea ce faci, puţă, mi se făcea pielea de găină. Cred că atunci îl iubeam cel mai mult.

Aşa a fost şi atunci când m-a luat cu el pentru întâia oară. Era vară, chiar de ziua mea. Împlineam şase ani. Nu credeam că o să apară, l-am aşteptat degeaba şi la cinci ani, şi la patru. Poate o fi fost în alte dăţi, dar nu-mi aduceam aminte. Eram în curte, tocmai prinsesem un fluture şi mă pregăteam să-i smulg aripile, când am auzit o voce cunoscută. Bă puţă, ce-ai cu fluturele? Lasă-l în pace şi vino-ncoa’! Mi s-au muiat picioarele. Mă uitam când la fluturele alb care mi se zbătea între degete, când la tata. Nu-mi venea să cred că-l văd acolo, cu coatele pe gard, trăgând dintr-o ţigară. Venise pe neaşteptate. Întotdeauna venea pe neaşteptate.

Mi s-a făcut puţin teamă că visez. Mă puţă, tu n-auzi ce-ţi spun, a vorbit tata din nou. N-am mai stat pe gânduri. Am eliberat fluturele şi-am alergat înspre el. Aş fi vrut să-l strâng în braţe, dar el a rămas de cealaltă parte a gardului. Părea puţin obosit. Am întins mâna şi-am ţinut-o aşa, în aer. Tata se uita pe deasupra mea, înspre casă. Am tresărit când m-a pişcat de degetul mic prin gardul de sârmă. Unde-i mă-ta, a întrebat. Înăuntru, am spus, face de mâncare. Câţi ani ai, puță, a zis el, iar eu am spus şase, azi am făcut. S-a luminat la faţă. Eşti mare, a strigat. Azi te iau cu mine! Eşti gata? Dacă eram gata?! Era ziua mea, aveam şase ani. Eram mare! Tata mă lua cu el! Normal că eram gata!

Am sărit în sus de bucurie. Nu mi-a păsat când mama a ieşit la geam şi s-a luat de noi, unde duci copilul, mă, printre animalele alea, vrei s-ajungă vagabond, ca tine? Ba chiar m-am simţit bine când tata i-a tăiat-o, vezi-ţi de-ale tale, e bărbat acum, îl iau cu mine la cârciumă, doar n-o să stea toată viaţa lângă curul tău! Bine i-a zis tata! Ce treabă avea ea cu noi?

Apoi tata a tras un pârţ şi eu m-am hlizit. M-am încordat să fac şi eu unul, dar nu mi-a venit.

Am mers alături de tata pe uliţă. M-am gândit la cârciumă. Îmi era teamă de locul ăla. Când treceam pe-acolo, auzeam de dinăuntru voci groase de bărbaţi, răcnete şi înjurături. Odată am prins şi zgomot de sticle sparte. Mi se părea că în cârciumă era mereu scandal şi o tăiam rapid de-acolo. Dar acum nu se punea. Eram mare, eram cu tata şi tata era cel mai tare! Smulsese un smoc de iarbă de pe marginea drumului, lua câte un fir în gură, îl mesteca o vreme, apoi îl scuipa şi zicea aşa: tu-vă muma-n cur, azi vă iau toţi banii, numa’ să am un pic de noroc. Nu vorbea cu mine şi aveam impresia c-a uitat că sunt acolo, lângă el. Am smuls un fir de iarbă şi l-am băgat în gură. Nu mi-a plăcut, parcă avea gust de baligă, dar l-am molfăit şi l-am scuipat și eu. Tata nu m-a băgat în seamă. M-am oprit şi-am izbit cât am putut cu piciorul în pământ. Praful s-a împrăştiat în jurul nostru şi-am început amândoi să tuşim. ‘Tu-i gura mă-sii, a zis tata. S-a oprit brusc şi a ridicat mâna. Mă uitam prin norul de praf la palma lui. Era cât lopata! A stat aşa, câteva clipe, cu mâna în aer, de parcă nu ştia ce să facă. Mi-au dat lacrimile şi mi-am strâns ochii tare, aşa făceam de obicei când vedeam palma lui deasupra mea. Când i-am deschis, norul de praf dispăruse, iar tata îşi continua liniştit drumul, de parcă nimic nu s-ar fi-ntâmplat. M-am gândit că era ziua mea şi chestia asta l-o fi îmblânzit. Am iuţit pasul şi l-am ajuns. După o vreme, s-a oprit din nou şi s-a pus pe vine, în faţa mea. M-a apucat de bărbie şi mi-a zis aşa: mă puţă, oamenii sunt răi, să ştii de la mine. Nu cum zice mă-ta. Îs proaste muierile. Toate! Tu crezi ce vrei acum, oricum o să le-nţelegi pe toate mai încolo. Eu nu vreau decât un singur lucru de la tine. Ai făcut şase ani, de-acum încolo să nu te mai văd că pişi ochii! Orice s-ar întâmpla! Eşti băiatul meu şi băiatul meu nu plânge! Dacă te mai prind vreodată, o beleşti! Ne-am înţeles? Inima-mi sărea din piept şi mi-am dat seama că era tare important ce zicea el. Era atât de aproape, că-i simţeam răsuflarea, mirosea tare de tot a tutun. Voiam să miros şi eu așa. Dacă aş fi avut curaj, i-aş fi cerut o ţigară. Dar n-aveam. Se uita fix la mine şi-am dat să-ntorc capul într-o parte, însă nu m-a slăbit. Şi-a înfipt degetele în bărbia mea. Ce taci, puţă? Nu ţi-i clar? Ba da, am mormăit. A ieşit ba gea, iar tata mă strângea tot mai tare. Nu te-aud! Ba gea, ba gea, am strigat. Abia atunci mi-a dat drumul.

Crâşma era exact cum mi-o închipuisem. Jegoasă şi aglomerată. Mai şi puţea. Bărbaţii erau răspândiţi pe la mese, beau, fumau şi vorbeau tare. Tata m-a apucat de mână şi m-a tras după el. M-a pus să stau pe un scaun, într-un colţ mai ferit. Uită-te, bagă la cap cum stă treaba pe-aici, dar să nu cumva să te ridici fără voia mea. Şi să nu plângi, că te belesc! Aşa mi-a zis, după care s-a îndepărtat. A dat noroc cu unul, cu altul, şi-a luat o bere şi s-a aşezat la o masă din mijlocul crâşmei. Eu mi-am făcut de lucru. Am prins câteva muşte, le-am smuls aripile şi le-am aruncat pe jos. Mă distram cum se învârt pe-acolo, ca găinile cărora mama le lua gâtul şi le lăsa să zburde așa, fără cap, prin curte. M-am scobit în nas, am făcut gogoloaie şi le-am lipit de scaun. După ce n-am mai avut ce pescui, mi-am adus aminte ce mi-a spus tata. Nu prea pricepeam ce voia el să-nvăţ, aşa că mi-am belit ochii aşa, a proasta, prin cârciumă.

Vreun sfert de oră nu s-a întâmplat mare lucru. Bărbaţii stăteau de vorbă pe la mese, ciocneau şi beau. Dădeau pahare mici peste cap şi le izbeau de masă sau sugeau din sticle de bere verzi. Bea şi tata. Încercam să desluşesc ce spune, dar nu prea reuşeam, vorbea încet şi muzica era un pic cam tare.

Apoi a intrat în cârciumă nea Leu. Îl chema Vasile, dar toată lumea îi zicea Leu, nu ştiam de ce şi nici nu-mi păsa, că nu prea-l aveam la inimă. De fiecare dată când îl întâlneam, era morocănos, iar uneori nici nu ne saluta. Odată l-a întrebat un băiat mai mare nea Leu, da’ de ce eşti dumneata aşa urâcios şi el a oftat şi-a spus că tare-ar vrea să ne vadă peste vreo 70 de ani.

Nea Leu se învârtea printre mese. Şchiopăta destul de rău şi părea cam pierdut. Din când în când se oprea şi se apăsa cu palma pe picior. Apoi a ajuns lângă masa lui tata şi s-a aşezat pe un scaun, fără să zică nimic. Tata i-a spus ceva, n-am auzit ce, dar moșul nu l-a băgat în seamă. Cred că asta l-a enervat pe tata, că odată s-a sculat de pe scaun şi s-a făcut că-l pocneşte. Nea Leu n-a reacţionat defel, parcă era de pe altă planetă. Atunci tata l-a apucat de-o ureche, l-a ridicat în picioare şi-a-nceput să-l învârtă roată în jurul mesei. Râdea tata, râdeau şi ăilalţi din cârciumă şi m-am hlizit şi eu din colţul meu, eram tare bucuros să-l văd pe tata râzând aşa cu poftă şi mă distra cum îl învârtea pe moş. Abia după ce l-a lăsat tata în pace, a început nea Leu să vorbească, trăsnească-n tine, om hain ce eşti, ai tu noroc că-s bătrân, că altfel te-aş zvânta în bătaie! Îşi freca urechea cu o mână, piciorul cu cealaltă, şi mi-a părut un pic rău de el. Hai, Leule, du-te-acas’ şi dormi, că ţi-a trecut vremea, i-a strigat tata peste umăr. Nu mai eşti bun de nimic, ţi-au cam picat dinţii. Sau mai bine du-te la doctor, la oraş, ca să nu-ţi pice şi piciorul ăla. Nea Leu a dat din mână şi s-a răstit la tata: ți-i frică! Ţi-i frică, mă, că-ţi iau banii! Mai bine vezi-ţi de familia ta în loc să faci pe deşteptu’ cu mine! Eşti un fricos, asta eşti! Apoi a întors spatele şi a ieşit şchiopătând din cârciumă. Tata era roşu la faţă şi nu scotea un cuvânt.

Tot încercam să leg spusele moşului, că-i ia banii lui tata, că să-şi vadă de familia lui, că e fricos, nu prea pricepeam ce voia el să spună şi de ce n-a ripostat tata, că doar ar fi putut să-l facă jumări din două mişcări, când un om pe care nu-l ştiam a urlat hai, gata, începem. Linişte, bă, n-auziţi, şi opreşte dracului muzica aia! Era mic omul ăsta şi avea nasul coroiat, se uita urât la toată lumea şi de-aia nu mi-a plăcut deloc de el, speram să şi-o ia pe coajă pentru că făcea pe deşteptul. Dar nu s-a-ntâmplat aşa. Muzica s-a oprit, oamenii l-au ascultat, s-au strâns cu toţii în jurul unei mese din mijlocul cârciumii. Numai tata a rămas la masa lui, cu berea în faţă.

Mă rodea curiozitatea, aş fi vrut să fiu şi eu acolo, printre ei, să văd ce se-ntâmplă, dar tata îmi spusese să stau pe scaun şi să mă uit, aşa că am rămas în colţul meu. Mi-am lungit gâtul, la fel cum făceau şi ăia din jurul mesei, dar tot nu vedeam ce se petrecea acolo, de se buluceau cu toţii aşa. Piticul a apucat o sticlă de bere şi a înjurat, în pizda mamii voastre, nu vă mai înghesuiţi ca oile că vă crăp capul. Apoi a lăsat sticla pe masă, a moşmondit ceva şi a strigat: Ion cu Petrică. Bine, bine, Ion, Ion, da’ care Petrică, a întrebat unul, şi urâtul s-a uitat cu duşmănie la el. Petrică Chioru, a zis, iar cel care întrebase a spus păi aşa, că-s doi. Chioru şi a’ lu’ Iţaru, iar eu i-am dat dreptate pentru că mă enerva ăla şi pentru că într-adevăr erau doi Petrică.

Petrică Chioru şi Ion au dat să se desprindă din grămadă. Unul din ei a luat o cutie. Îi ştiam pe amândoi din vedere, erau prieteni, se plimbau de multe ori împreună. Despre Petrică Chioru se zvonea că-şi pierduse un ochi într-o încăierare când era mic. Cică i-l pocnise unul cu o piatră. Despre Ion nu se zvonise mare lucru şi de-aia nu ştiam mai nimic despre el. Mi s-a părut curios că se prefăceau că nu se cunosc, doar erau prieteni. Nici măcar nu se uitau unul la altul. Bă, futu-vă, unde plecaţi cu cutia, a zbierat piticul. Banii, daţi banii-ncoa’! Taxa de înscriere! Ce, vă faceţi c-aţi uitat? Ion şi Petrică Chioru au dat din cap că nu, s-au scotocit prin buzunare şi au scos banii. Piticul i-a numărat şi a ridicat mâna la Petrică: n-ajunge, porcule, ieşi afară! Stai, stai că mai am, a zis Chioru şi s-a mai scotocit un pic. A scos nişte mărunţiş, i-a pus în mână şi-a dat să-ntindă palma. Obraznicule, te dau afară din concurs, s-a-nfuriat piticul, şi i-a dat ăluia peste mână. Monedele s-au împrăştiat pe jos şi câţiva s-au aplecat să le adune. Una s-a rostogolit până la mine şi-am cules-o bucuros. L-am văzut pe tata sculându-se de la masă şi mi-a fost teamă că vine să mă ia la rost pentru că luasem banul. Dar n-a venit. A zâmbit pe sub mustaţă şi i-a spus lui Petrică aşa: Chiorule, cât îţi mai trebuie? Cinşpe, a zis Petrică. Ţine-aici, a spus tata, scuipând în palmă, cinci, zece, cinşpe lei. Petrică a întins mâna. Ho, ho, jos laba, uite la el, a şi dat să-i ia, s-a stropşit tata. Ai răbdare, Petrică, aşa mă ştii tu pe mine, casă de binefacere? Fii atent aici, de-o fi să câştigi, îmi dai mie jumate, c-am fost om cu tine. De nu, mi-i dai într-o săptămână, cu dobândă. Douăzeci la sută. Iar de-oi câştiga eu, să fii sănătos şi să-ţi fie de bine! Chioru se codea, se uita când în stânga, când în dreapta, cu faţa lui de prostănac, ăilalţi îl împingeau de la spate, hai odată, ia-i, că ne prinde noaptea, până la urmă Petrică s-a-nvoit cu tata, care l-a bătut pe umăr şi i-a dat banii zâmbind. M-am gândit că şi eu aş fi făcut la fel dac-aş fi fost în locul lui Petrică. Şi că tata e şmecher.

M-am tot foit pe scaun până am găsit o poziţie din care vedeam cât de cât ce se petrece la masa în jurul căreia se strânseseră aproape toţi oamenii din cârciumă. Ăla rău se făcea tot mai rău, lua de pe masă nişte bileţele, le desfăcea, după care îi numea pe unii şi urla la ei să-i dea banii. Banii, mă, banii întâi, altfel vă pocnesc de nu vă vedeţi, le zicea. Era şi unul Marcel acolo, pe care-l ştiam mai bătăuş, aşa. A mârâit şi s-a uitat urât când şi-a auzit numele. Odată s-a-nfoiat piticul şi l-a pus la punct, ce te uiţi, mă, aşa? Te mâncă-n cur? Vrei să te scot afară? Eu sunt tac-tu şi mă-ta laolaltă, dacă nu vreau, nu te primesc! Aşa că uită-te frumos! Nu sunteţi în stare să jucaţi singuri pe bani, că vă omorâţi între voi, m-aţi chemat pe mine, ciocu’ mic acuma!

Graşi, slabi, înalţi, pitici, urâţi, frumoşi, n-avea importanţă, până la urmă scuipau cu toţii în palmă, îşi numărau banii, luau o cutie şi se duceau, doi câte doi, în ordinea în care-i strigase ăla.

Îmi beleam ochii la tata, se dusese înapoi la masa lui, îşi trosnea degetele groase și se uita cu dușmănie la urâtul ăla care făcea legea acolo, cu bileţelele şi cutiile lui. Îmi bâţâiam picioarele de nerăbdare şi mă rugam să-l înjure şi pe tata cum îi înjurase pe ceilalţi. Tata nu era nici mic, ca mine, nici prăpădit, ca nea Leu, nici chior şi fără bani, ca Petrică, nici fricos, ca Marcel. Tata l-ar jumuli pe pitic şi i-ar înfige o ţeapă-n cur. Aşteptam cu pumnii strânşi să-l strige. Sandu cu Victor! Când am auzit numele lu’ tata, mi-a zvâcnit inima-n piept. Victor a sărit ca un arc şi i-a dat ăluia banii. Tata a rămas la masa lui, de parcă nici n-a auzit că-l strigase. S-a şters la gură cu podul palmei şi şi-a aprins tacticos o ţigară. De-abia după aia s-a uitat înspre cel cu banii. Ce vrei, mă? Atât i-a zis. S-a ridicat şi i-a aruncat banii pe masă. Hai, Victore, să ţi-o trag, a mai zis, şi ceilalţi au început să behăie. Piticul l-a pândit cu atenţie pe tata, însă n-a scos absolut nici un sunet. Tata era cel mai tare, ştiam eu! Nimeni nu se putea măsura cu el! Eram atât de bucuros că mi-au dat lacrimile. M-am întors repede cu spatele. Dacă m-ar fi văzut tata, m-ar fi belit.

După aia s-au aşezat în perechi, cum îi strigase piticul, au deschis cutiile de lemn şi-au început să dea cu zarurile şi să mişte nişte piese albe şi negre. Aveam şi noi mai de demult o cutie din aia acasă, stătea pe dulap, am vrut să pun mâna pe ea de câteva ori, m-am cocoţat pe scaun şi m-am ridicat pe vârfuri, dar n-am ajuns. Mă gândeam că peste ceva vreme o să mai cresc şi o să-ncerc din nou. N-am apucat însă. În urmă cu ceva vreme, cam un an să fi fost, s-a urcat mama pe scaun. A luat cutia, a dus-o afară şi a dat cu toporul în ea până a făcut-o bucăţi. Am văzut cum se rostogolesc pe pământ nişte piese rotunde, albe şi negre. Şi-am mai văzut două zaruri mici pe care am apucat să le salvez înainte ca mama să pună aşchiile şi piesele alea rotunde pe foc. Apoi mama a izbucnit în plâns şi-a strigat mi-ai mâncat viaţa, vagabondule, şi a fugit în casă, iar eu, neştiind ce să fac, am pus zarurile în buzunar. Când mă mai plictiseam, dădeam cu ele la perete. Încercam să ghicesc câte punctuleţe vor apărea. Când nimeream, săream în sus de bucurie. N-am strigat nici măcar o dată, de teamă să nu mă vadă mama.

Eram sigur că tata o să-i bată pe toţi. Şi c-o să le ia banii. Numa’ să aibă un pic de noroc. Aşa zisese. Voiam să-l ajut cu norocul, dar nu prea ştiam cum. M-am aşezat pe jos, am scos zarurile mele din buzunar şi le-am rostogolit. O dată, de două ori, de o sută de ori, m-am luat cu ghicitul şi n-am mai băgat în seamă ce se petrecea în cârciumă. Când nimeream, mă uitam înspre tata. Dar el nu se uita niciodată la mine, dădea cu zarurile lui şi muta piesele în cutie.

Tata mă poartă în cârcă pe uliţă şi fluieră. Tata e bucuros. Eu sunt de mai multe ori bucuros. Sunt cu tata şi tata a avut noroc şi le-a luat banii ălora, tu-le muma-n cur, şi eu l-am ajutat să câştige, mi-ai purtat noroc, puţă, şi pentru asta o să-ţi dau şi ţie nişte bani, eşti mare acum, a zis, şi eu am chicotit din spatele lui şi l-am mângâiat pe obraz. Nu-mi ieşea din minte cum a urlat tata în cârciumă, aşa, din senin, bă puţă, vino-ncoa’, repede. M-am codit, neştiind dacă chiar mă chema pe bune. Mă mai luase el la mişto aşa, mă striga, fugeam însufleţit înspre el şi mă trezeam cu un bobârnac peste nas. Ultima oară m-a trosnit atât de tare, că mi-a spart nasul. Ce să-ţi fac, puţă, mi-a zis râzând, aşa se-ntâmplă cu fraierii, şi-o iau în bot. Nu te mai încrede aşa uşor în unul și-n altul, că uite, îţi curge bulionul. De-aia m-am codit, erau mulţi oameni acolo şi n-aveam de gând să râdă toţi de mine. Când a urlat a doua oară bă puţă, n-auzi, mişcă-te odată, m-am ridicat, mai mult de frică. Mi-am băgat zarurile în buzunar, am păşit neîncrezător şi mi-am făcut loc printre cei care se adunaseră în jurul mesei. M-am uitat o clipă la tata, era roşu la faţă şi transpirat, apoi la degetele lui, frământau două zaruri mici, fix ca ale mele, apoi la Marcel, care şi-a frecat palmele şi-a zis lasă copilu’, dă-i odată, că oricum eşti mâncat, apoi la cutia de lemn dintre ei, în partea lui tata erau patru piese rotunde şi albe, aşezate una peste alta, iar dincolo, înspre Marcel, o singură piesă, neagră, şi m-am gândit că tata avea mai multe piese şi uite ce turn făcuse cu ele, probabil îl bătea pe Marcel, dar dacă aşa stătea treaba, oare de ce nu se bucura? Hai, mă, Sandule, nu ştii să pierzi, ai adus copilu’ să vadă cum îţi iau banii, a zis Marcel şi-a behăit, tata l-a repezit, taci dracu’ din gură, s-a ridicat în picioare, era mare şi roşu şi încruntat şi mi-am sucit gâtul să-l văd mai bine, mă puţă, a zbierat el, un şase-şase şi l-am futut în cur şi pe mă-sa, pupă zarurile, tu eşti norocul meu, pupă-le, de-aia te-am şi adus cu mine, pupă-le, mă, n-auzi, nu te mai uita aşa la mine! Şi mi-a vârât zarurile sub nas. Le-am astupat cu buzele și-am pupat degetele lui tata şi m-am gândit la şase-şase, ca şi când aş fi aruncat eu la perete. Erau groase şi aspre degetele lui şi miroseau a tutun. Tata a rotit zarurile şi le-a izbit furios de cutie. S-au lovit de margini, s-au învârtit, mă zgâiam, aşteptam cu sufletul la gură să se oprească, dar ele se tot învârteau. Apoi unul dintre ele s-a oprit. Un-doi-trei-pa-cin-șase! Șase punctuleţe. Şase! Mă uitam la tata, care zbiera încă unul, încă unul, şi-şi făcea cruci după cruci, l-am urmat pe dată, ‘meletatăfiutuluiduh, şi-am ţinut-o amândoi aşa până s-a oprit şi al doilea. Şase din nou! Mi-am ridicat mâinile în sus şi-mi venea să ţip, am ghiciiiit, am ghiciiiit, am câştigaaaaat, dar mi-au îngheţat buzele, tata s-a prăbuşit pe scaun, cu capul în mâini şi pentru câteva clipe am crezut că am pierdut. M-am uitat din nou în cutie, am numărat punctuleţele, doişpe la număr, şi m-am agăţat de braţul lui şi i-am chiţăit la ureche tata, tata, am câştigat. Şi tata a înviat şi-a început să dea cu pumnii în masă, v-am futut pe toţi, măăăă, şi l-a cârpit peste faţă pe Marcel, ăla s-a bălăngănit pe scaun ca un hopa-mitică şi a gemut, dar n-a zis nimic-nimic, îşi tot zgâia ochii în cutie, parcă înnebunise. Tata m-a luat în cârcă, eşti fiu-meu, băăă, sânge din sângele meu, puţă din puţa mea! Eram în culmea fericirii, râdeam, am început să zbier şi eu că i-am futut, eu şi cu tata, sânge şi puţă, tot ce strigase el. Apoi ăla rău, piticul, şi-a oprit o parte din bani şi pe restul i i-a dat lui tata. Erau muuulţi, nu mai văzusem în viaţa mea atâţia bani. Îmi venea să plâng de bucurie.

Tata mă poartă în cârcă şi fluieră şi suntem amândoi tare bucuroşi. Ne îndreptăm spre capătul celălalt al satului, habar n-am încotro mergem, dar nici nu-mi prea pasă. Eu am pupat zarurile, degetele, el a dat el şase-şase și-am câștigat mulți bani și o parte erau ai mei, așa zisese tata. Oare ce să-mi iau? În primul rând o cutie de lemn. Nou-nouţă. Dup-aia, un zmeu mai mare decât toţi zmeii din sat. Şi o tonă de ciocolată. Şi bomboane. Şi caramele. Şi suc. Şi un camion de jucărie, din ăla care merge singur. Şi o muzicuţă. Şi o bicicletă. Şi o minge de piele. Şi un teren de fotbal. Cu porţi cu plasă. Şi ciocolată. Şi bomboane. Şi caramele. Şi suc. Şi încă o cutie de lemn nou-nouţă, în caz că se supără mama şi o aruncă pe foc pe cealaltă. Şi o să-i iau ceva şi lu’ mama. Sau mai bine îmi mai iau eu un fotbal cu nasturi şi-un nu te supăra, frate, că oricum lu’ mama o să-i dea tata bani.

VI.

Tata s-a oprit din fluierat în dreptul unei case vopsite în verde, printre ultimele din sat. M-a pus jos şi a împins poarta. A intrat şi mi-a făcut semn să-l urmez. În pragul casei era o femeie tânără, mult mai tânără decât mama. Când ne-a văzut, a venit înspre noi cu braţele deschise. Ea îi Lili, a zis tata. O să-nţelegi mai încolo ce şi cum, a mai spus şi mi-a făcut cu ochiul. Apoi a ridicat-o de la pământ, a învârtit-o de câteva ori şi i-a şoptit ceva la ureche, dar n-am auzit ce pentru că Lili râdea cu gura până la urechi. M-a cuprins un fel de nelinişte. Cum a lăsat-o jos, femeia s-a aplecat spre mine. Hai, pup-o pe Lili, a zis tata. Nu prea-mi venea, n-o cunoşteam, dar l-am ascultat pe tata şi mi-am lipit buzele de obrazul ei. Avea pielea fină şi mirosea altfel decât mama.

Haideţi la masă, a spus Lili. M-a ciufulit şi a luat-o înainte. M-am strâmbat. Nu pricepeam nici măcar de ce ne aflam acolo, abia aşteptam să plecăm acasă, să-i povestesc mamei cum am câştigat eu cu tata şi că mi-a dat şi mie o parte din bani pentru că l-am ajutat să dea şase-şase şi să-l bată pe Marcel şi ce-o să-mi cumpăr și câte și mai câte. Aşteptam să ne îmbrăţişăm şi să dansăm şi să chiuim de bucurie în mijlocul curţii, eu cu mama şi cu tata, şi să mâncăm acasă, nu la femeia asta din capătul satului, habar n-aveam cine e şi de ce a prins-o tata în braţe şi-a învârtit-o şi de ce m-a pus s-o pup şi de ce o pupasem şi de ce m-a ciufulit, toate babele mă ciufuleau când mă vedeau şi nu-mi plăcea şi de ce mă trăgea tata după el în casa asta străină şi de ce… Mi-am înfipt picioarele în pământ, m-am agăţat cu amândouă mâinile de mâna lui mare şi m-am opintit să-l trag îndărăt, spre poartă. Am simţit o smucitură puternică şi i-am dat drumul, altfel picam şi-mi beleam genunchii. Lili a făcut ioiii, s-a întors şi a râs iar. Tata se arcuise şi-o pişcase de fund. Apoi Lili l-a ameninţat cu degetul şi i-a spus că nu acum, Sandule, e şi copilu’. Iar tata a spus e mare, ce dracu’. Şi m-a ciufulit.

VII.

Când tata a scos banii şi i-a aruncat pe masă, Lili a făcut ochii mari şi a scăpat din mână polonicul cu care ne pusese ciorba în farfurii. Şi-a dus mâna la gură şi a rămas aşa până ce el a izbucnit în râs şi a zis, printre hohote, nu-ţi vine a crede, ai? Femeia s-a aruncat peste tata şi-a început să-i pupe mâinile, faţa, gâtul, părul, ochii, gura, vai de mine, vai de mine, atâţia bani, cum, de unde, îl tot întreba şi-l pupa iar şi iar. Sandule, e şi copilu’, o maimuţărea tata, şi-o pupa şi el şi râdea. Apoi s-a burzuluit puţin, nu mă mai lua la-ntrebări, ştii că nu-mi place. Lili a dat din cap şi s-a potolit. S-a desprins de tata şi şi-a şters lacrimile. Şi-a suflat nasul. A luat banii. Pe toţi! M-am uitat la tata cu inima strânsă. Nu eram prost! Erau banii noştri, nu ai ei! Nu m-a băgat în seamă, rupea bucăţi mari de pâine şi sorbea lacom din ciorbă. Lili s-a uitat primprejur. A deschis un sertar, l-a golit de hârtii şi a aşezat banii cu grijă înăuntru. A închis sertarul şi a dat să se pună la masă. Apoi s-a răzgândit, s-a dus la sertar şi l-a deschis din nou. A început să numere banii. Inima-mi sărea din piept. Nu eram prost! Lili era o vrăjitoare! O scorpie prefăcută! Tata plescăia cu ochii în farfurie, zeama îi curgea pe bărbie, nu mă vedea, plescăia doar. L-am tras de mânecă. Ia, mă puţă, ia şi mâncă, nu-i bună rece, a zis, cu gura plină. Lili număra în continuare. Când a terminat, a închis ochii, şi-a plecat capul şi a făcut câteva cruci. M-am uitat iar la tata. Golise farfuria, se freca pe burtă şi zâmbea satisfăcut. A râgâit de câteva ori. Nu vedea? Chiar nu vedea? Era orb? Femeia aia tânără făcuse vrăji cu casa ei verde şi cu pupăturile ei şi cu ciorba ei. Ne-a furat banii! Şi n-avea voie să-l pupe pe tata, numai mama avea! Coropişniţa, nu-i ajungeau banii, îl fura şi pe tata! Inima-mi sărea din piept, îmi bâţâiam întruna un picior, n-aveam stare, trebuia să fac ceva! Şi repede!

Sari, muşc-o, trage-o de păr, scuip-o, aruncă-i ciorba în ochi, dă-i în cap cu polonicul! Fă-o să plângă! Deschide sertarul! Ia banii şi tuleo! Hai, tati, să fugim, am luat eu banii, hai, fugi, fugi!

Muşc-o, laşule!

Acum!

Un-doi-trei-şi!

Mâncă, mă puță, ce te tot fâţâi aicea, a zis tata şi mi-a tras un bobârnac. A râs. Am simţit cum îmi ia foc nasul. M-am silit să nu plâng. Nu mi-i foame, am îngăimat înciudat şi mi-a trecut prin cap că tata ştia foarte bine ce se întâmplă.

Am fugit în curte, am prins un fluture şi i-am smuls aripile. Apoi l-am strivit sub talpă.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]