Amurgea. Aerul se umbrise și se răcise brusc. Un abur pufos înghițea treptat spinările dealurilor cu vii pe care le întrezăream prin perdeaua trăsurii. Ca de fiecare dată, mi-au redeșteptat sentimentul reconfortant de acasă: sub cerul lor,în casele  moșului meu, mon cher grand-papa, spre care zoream, mi-am petrecut primii anișori și oriunde îmi va mai fi dat să pribegesc, le voi duce dorul.

Mi-am scos  din buzunărelul pantalonilor de stofă englezească, greu șifonabili, ceasul de aur al bietului meu tată, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde e! Ce mult mi-a lipsit ocrotirea și sfaturile lui înainte de  vârsta bărbăției! Deocamdată, părea să-mi fi rămas suficient răgaz s-ajung la curtea moșului meu pentru o gustare, nu neapărat  frugală, și un picuț de repaos înainte să dau  ochii cu ma bien aimee.

Draga de ea, micuța mea Sevasta, cu ce nerăbdare trebuie să mă fi așteptat  încă de azi-dimineață, tot sperând că  peste  câteva ore, la  balul de la Cercul Militar, am să dau vestea fericitei noastre logodne! Din păcate, negocierile zilelor din urmă, cu proprietarul  brașovean al tipografiei, un sas lacom și căpos, mi-au luat mai multe zile decât mă așteptasem. Ca să nu mai socotesc multele aldămașuri  care mi-au subțiat punga!

N-am mai stăruit cu gândul la dorințele micuței Sevasta, ca să nu-mi fac sânge rău, fiindcă  arăta improbabil să pot împlini la vreme  ceremonia cerută de cinul nostru și pretențioasa întâlnire cu  cârcotașul ei părinte.  Contam  pe blânda înțelepciune a dragei mele, când îi voi expune rațiunile întârzierii, și-i voi promite solemn că vom face anunțul fericit  destul de iute, la următorul bal al Cercului Militar. Frumusețile piteștene și chipeșii ofițeri din garnizoana locală trăiesc doar pentru a dănțui și flirta, iar  tombaterele, înalți dregători locali, iubesc la fel de mult sindrofiile  ca să-și alăture ișlicele pe divane, în unghere de taină și să-și  încolăcească fumul narghilelelor cu intrigi politice – care la Înalta Poartă, care la Curtea muscălească de la Petersburg, care la Curtea de la Viena. Astfel încât, înainte să cadă  primii fulgi de nea, chiar și în post de Crăciun, parcă văd că vom avea ocasiunea următorului bal!

  Am  învățat prea bine ritmurile acestui târg vechi, cu zece biserici, între ele una armenească, și o sinagogă, pe care comerțul cu țările  dunărene, cu cele levantine  și cu neguțătorii brașoveni, l-a tot  înflorit și deschis spre  desfătare și  ambițiuni dregătorești. Sunt deja doi ani trecuți de când am acceptat dregătoria de Mare Spătar, adică, înalt Polițai (cum încercam să-i obișnuiesc pe localnici să-mi zică),și apoi pe cea de  Președinte de Tribunal Comercial în urbea aceasta. Capitala am lăsat-o fiindu-mi de-ajuns aerul îndoliat de văduvie al bietei maman care domnește în casa  părintească de  pe Podul Mogoșoaiei, vis-a vis de clădirea  Vernescului.

Dar  la alegerea târgului pitit între dealuri cu vii și livezi de pruni m-a dus și pornirea  generoasă de-a fi alături de  grand-papa: după moartea părintelui și unchiului meu, sunt  singurul toiag al bătrâneților lui  însingurate. Și, firește, moștenitorul său îndrituit. O decizie înțeleaptă, care m-a așezat într-un loc de frunte între dregătorii locali:  țin în mână patru cartiere și  paisprezece mahalale, o muncă fără  răgaz! Dar și nopți  transformate în zi, la chefuri cu fetițe vesele și amoruri ușurele, potrivite pentru anii mei.

„Școlile de la Paris, și legătura de sânge cu familia hospodarului te îndrituiesc la  dregătorii mai acătării, în Capitală!”, îmi tot repetă însă înțeleptul grand-papa, veșnic nemulțumit de zburdălniciile mele.

Mai  nou, se arată tare grijuliu de recentele mele însoțiri, și-mi  ponegrește amicii de suflet, zicându-le bonjuriști .       

*

Muget de vite, înjurături, scârțâit de căruțe: ieșeam din Pădurea Bogdăneasca și intram în Bascov. Jinduiam s-ajung la  ciorba de potroace, dreasă de devotata Gherghina, care să-mi curețe mahmureala  chefului de az-noapte cu proprietarul tipografiei brașovene, după ce ne-am încheiat socotelile pipărate.

Ziua  asta, care  părea să nu se mai  isprăvească, touche à sa fin, mi-am spus. N-aveam însă  habar câte alte  tracasări mă mai așteptau, după acel ceas al zilei îngânată cu noaptea. Ca să-mi amăgesc foamea ce începuse să-mi roadă măruntaiele, încercam să-mi imaginez uluirea întregii noastre Frății când vor afla, fiecare la rândul său, de mașinăria achiziționată pe spezele mele. Ea  va naște, curând, prima noastră Foie pentru dreptate și izbăvire!

Îmi mai rămâneau două-trei ceasuri  până la casa patriarhală  cu doar un cat, dar  cu fundații de cetate, acareturi și grajduri, a moșului meu străjuită, de tei mai bătrâni decât el. Acolo a adus-o papa, june ofițer dornic de glorie, pe copila ce se împleticea cărând, în burta uriașă,  băiatul neastâmpărat care voi fi toată viața! Nu numai boierimea bucureșteană, ci și neguțătorii, meseriașii și târgoveții de rând fugeau  pe rupte la mănăstiri ori în sate cățărate pe vârf de munte, de teama răzbelului  ce-avea să se dea  între rușii coborând prin Moldova, și turcii ce trecuseră Dunărea pe la Giurgiu. Învingătorul, oricare din ei, avea să treacă prin foc și pară  încercata capitală, abia refăcută după cutremurul care pusese la pământ biserici, case boierești și Turnul Colței .

Și curând, într-o zi pe care uneori o slăvesc, alteori o blestem, aici, sub cerul argeșean, am scos primul meu țipăt, îngânat  de trilul melodios al unui mierloi, ce a cântat  pe o creangă înflorită de măr cât s-a zbătut maman în chinurile facerii. Când soarele a coborât dincolo de dealuri și cerul de aramă s-a încenușat, devotata Gherghina a dat-o la o parte  pe moașa nepricepută, și s-a suit cu genunchii pe  burta copilei binecrescute, care-și oprea în gât urletele, lăsînd  încăperea  plină doar de trilurile mierloiului, venite prin  fereastra deschisă.

„Mai bine țipai, domniță, împingeai și-l slobozeai mai iute! Era să se spânzure singur”, a certat-o  arătându-i băiețelul vînăt, pe mine, adică. 

   Ofițer  în Oștirea Națională a  Regulamentul Organic, unde  își consuma, ca toți fii de boieri, zburdălnicia vîrstei, papa a întârziat lângă cămara unde se chinuia  juna soție atât cît să se asigure  că are urmaș bărbătesc.  Și apoi ,după un sărut grăbit pe obrajii, plini de vinișoare pleznite, de efort, ai lehuzei cu pruncul la sân, s-a grăbit, ca mereu de-atunci încolo, la datoria  care avea să-i  umple pieptul de decorații de la Înaltul Țar și de la Împăratul Austriac, dar și să-i șubrezească sănătatea. Și, finalment, să-l răpună.

„De la el ai moștenit firea năzdrăvană și neastâmpărul”, îmi spunea maman, care a tânjit mereu după întoarcerile chipeșului militar. Mereu prea scurte reveniri pentru dorințele ei, totuși suficiente pentru ca după plecarea lui să simtă curând  grețurile altei sarcini.

Numai că  vremurile de  răzbel, epidemia de holeră și cea de ftizie n-au lăsat-o să se bucure de următorii prunci, născuți cu tot mai puțin chin, dar tot mai slăbănogi. Am rămas unica ei alinare, și proba că Cel de Sus  nu voise  să stârpească spița noastră levantină, răsădită în Valahia  dacă e s-ascult spusele lui grand-papa.

„De  la tată-tău, fie-iertat, ai  pasiune pentru zburătoare”, îmi  spunea maman, de câte ori mă prindea urmărind, visător, fâlfâitul domol al păsărilor.  Părintele tău iubea  muzica, dar  urechea  i-o stricaseră răgnetele războiului”, mi-a șoptit în loja Operei pariziene, unde ne lăsam purtați de muzica divinului Donizetti  cu a sa Lucia din Lammermoor.

Ce zile fericite!  

*

Tușeam, de-o vreme, trag nădejde că din pricina prafului  înecăcios de pe drum, nu a ftiziei care îmi dă tîrcoale. Așa că i-am acceptat vizitiului  Stan să coboare coșul  berlinei care se zguduise și trosnise  pe drumurile  podite cu bolovani  mari de râu. Copitele cailor începeau în fine să se audă ritmic pe piatra cubică a străzii din Găvana. 

Plecasem devreme din Brașov  pe o ploaie măruntă, cu vânt ascuțit care flutura  în copaci ultimele frunze, de un galben murdar _ flamuri avertizoare ale toamnei. Dar în câteva ore, m-a întâmpinat cerul siniliu și, desenați pe el, munții pietroși, cu vârfurile  albe, învelite în nori pufoși sau  nea. Oricine ar fi ridicat, ca și mine, coșul trăsurii ca să-și sature ochii cu frumusețea peisagiului. Ei bine, lui Stan, zgribulit pe capră, deși  încotoșmănat în caftanul de catifea, i se părea  absurd să mă las în frig ca să contemplu țărmurile stâncoase și  apa vijelioasă a Oltului,clocotind pe pietriș. Bodogănea, vorbind soit disant, cu caii, ca să-l aud.

„Îi dai nas lui Ivan să se suie pe divan!” mă ceartă uneori  grand- papa.

„Mais je ne crois pas qu’ils sont des sauvages, cum spui, chiar dacă n-au în gând decât cum s-apuce ceva de la noi! Sau dacă sunt, noi i-am adus în starea să nu mai aibă în minte decât  foamea lor și-a copiilor!” îl înfrunt.

„Te iei după amicii tăi, bonjuriștii, și-o s-ajungeți la vorbele mele când au să vă mănânce de vii!” mă avertizează moșul meu.  

Însistase  să iau  poștalionul, dar m-ar fi agasat  să ne tot oprim, din post în post, cu schimbatul  cailor.

„Firea asta nărăvașă și îndărătnică o să te ducă unde l-a dus și pe tată-tău”, bodogănea grand-papa, iritat că nu-i iau în seamă sfaturile.

Însă când ne-am lovit, pe drumul strâmt, de chervanele cu blănuri siberiene, pornite de la Kiev, și de poștalioanele pline de lăzi cu pălării și pielărie de la tăbăcăriile bucureștene, mânate spre  Sibiu, mi-a stat inima-n loc în berlină și i-am dat, prea târziu, dreptate: greoi, învechit, poștalionul ar fi rezistat altfel la o izbitură, de care, însă, Slavă Domnului, n-am avut parte.

Pe drumul spre Trivale, livezi peste livezi, cu pomi dezgoliți de foi, în care atârnau  merele târzii, roșii și rotunde, ca  niște globuri de Crăciun, vânate de  graurii  lacomi. Recunoșteam  soiul  ăsta de măr aproape pădureț, copil, îl văzusem la noi, la moșie, înainte  să-i ia locul americanul Jonathan și Golden Delicious, ambele aduse ca mare noutate  de oncle Șerban fratele mai mic și mai gospodar al tatei, înainte de a fi răpus, bietul de el, de ciuma lui Caragea. Vântul făcea să sune  mormanele de  frunze scorojite, căzute în zbor lin la rădăcinile pomilor, bătuți de vânt. Se-auzea doar toaca mănăstirii din Trivale când, deodată, caii au început să fornăie, nevoind cu niciun chip să înainteze, oricât îi biciuia Stan. Dând perdelele la o parte, zărisem un ghemotoc de întuneric, deasupra căruia se roteau corbii. Caii, mai omenoși  decât omul, nu voiau să calce peste el.

„Încetează să-i lovești, nemernicule! Mai bine coborâți amândoi  și vedeți ce i-a apucat, de ce nu vor să mai meargă,” le-am strigat.

„O femeie moartă, conașule!” mi-a răspuns, gâtuit, de jos, feciorul.

„Ba nu, Conașule, mișcă!” mi-a strigat vizitiul Stan, care binevoise să coboare și el de pe capră.

Ce era de făcut? Să întorc și să merg la Marele Spătar al orașului, să trimită jandarmi? Precis acesta dănțuia cu foc la Cercul Militar! Să las hoitul să-l sfâșie sălbăticiunile pînă când se va trezi un suflet milos să-i alunge? Și cine să se îndemne pe aici la lăsatul nopții? Cu toată împotrivirea  lor, i-am pus să aburce trupul femeii în berlină, ceea ce pe loc am regretat. Mirosea atât de urât, biata de ea! Sărăcia miroase urât și, noi, cu lăcomia noastră i-am adus așa pe dezmoșteniții soartei! mi-am repetat fraza obișnuită. Doar că nu era o formulă miraculoasă care să  îndepărteze duhoarea de nesuportat.

„Ridică mai repede coșul trăsurii! i-am strigat lui Stan, presându-mi la nas batista parfumată a dragei mele.

„Acuși, conașule!” mi-a răspuns. 

Am avut impresia că nu s-a grăbit s-o facă. „Măria ta ai vrut-o, acum, înghite-o, dacă aduni stârvuri de curve de pe drumuri!”, trebuie să-și fi spus Stan în mintea lui.

Mă știe de mic, și trebuie să fie convins crede că vârsta lui îi dă atuul înțelepciunii. Deși, de fapt, nu este vârsta, ci l’esprit pratique, mintea rece a omului simplu, atuul prostimii, de care îmi amintește mereu grand-papa.

*

În ce alt loc puteam duce o femeie căzută în nesimțire, cu veșmintele în neorânduială, decât lângă  surorile ei cucernice care se împart între rugile ridicate spre Cer și milostenia față de cei  bătuți de soartă? Știam că-i în apropiere o mănăstire de maici, așezământul lui Matei Basarab închinat unui străvechi sihastru din pădurea Trivale. După alte spuse, la începuturile mănăstirii ar fi fost un mic schit, înălțat de creștini fugiți din Levant, poate chiar neamuri ale noastre. Oricine ar fi clădit-o,  calea până la ea, trebuind să îndur  frigul și duhoarea din berlină, mi s-a părut tare lungă! Când am trecut de zidurile fortificate și feciorul mi-a pus scara și-am coborât cu picioarele tremurânde, am fost cât p-aci  să  pângăresc cu borâtura mea curtea, bine orânduită, a sfântului lăcaș!

Mi-am revenit însă în fire, am cerut  servitorilor mei ca, înainte de-a  merge la trapeză  unde novicele urmau să-i omenească, să o care pe nefericită  la bolnița mănăstirii, apoi să curețe trăsura.

În ăst timp, în arhondaric, mă aștepta, curioasă, Stareța Teofana, femeie de lume, încă jună. Avusesem ocazii să ne mai întâlnim, când  judecasem cazuri ale mănăstirii, iar gurile slobode ale târgului mă puseseră  la curent cu tragedia ei de mireană, când numele îi fusese Elina, și era fiica  Stolnicului Vintilă. Promisul ei, un boiernaș de rangul doi, își pierduse viața în duelul cu un ofițer rus care, după spusele răuvoitorilor, ar  fi necinstit-o cu voia ei.

Cum erau puține șanse ca, după o asemenea daraveră, să-i  mai  ceară un altul mâna, juna Elina, victima zvonurilor veninoase și a înfruntării cavalerești, intrase la  mănăstire. Dar nu ca soră  în ascultare ori călugăriță de rând, ci ca stareță, întrucât  era fiică de boier, învățată cu guvernantă, limbi străine  și  cum să țină o  gospodărie, iar  stolnicul Vintilă, făcuse  o danie generoasă locașului.

Trecuseră niște ani de atunci, dar frumusețea i se mai păstra sub coafa și voalul  călugăresc, iar  sub rasa întunecată i-am  întrezărit  boiul  mlădios. Întremat după cina în chilia cu covoare de Șiraz și pat de lemn de mahon al Maicii Teofana, cu bucate  gătite  după străvechi  rețete călugărești, stropite cu vinul sângeriu, gros din viile de la Valea Mare, unde-și are și grand-papa moșie, m-am lăsat  apoi condus de o soră în ascultare  în bolnița unde zăcea nefericita ce-o lepădasem aici, pe numele ei Marica.

N-aș fi recunoscut-o, curățită, îmbujorată de febră, cu părul negru revărsat pe perinele mari, învălită în cearșafuri și pături groase mirosind a levănțică, dacă nu mi-ar fi rostit mulțumiri , cu jumătate de glas. Presupun că era învățătura arhondăresei Miroslava, mâna dreaptă a Stareței Teofana, fiindcă Marica singură nu mi-a lămurit  cum de ajunsese s-o culegem, jumătate moartă, din drum.

Mă privea fără sfială, bătând din pleoape.

„Elle est belle comme un jour! Voulez-vous qu’on amene un medecin?” am întrebat-o în arhondaric pe stareță.     

„Voyons, quelle betise!”

Gurița cărnoasă a Maicii Teofana s-a încrețit de nemulțumire, semn că n-ajunsese încă să-și înfrâneze pornirile de invidii femeiești. Și pe loc mi-a adăugat că nu poate fi vorba decât de o  aprindere la plămâni, iar arhondăreasa Miroslava, doftoroaie și spițereasă învățată, are leacuri potrivite. 

„Pari a nu ști, arhon Președinte, istoria protejatei Domniei tale”, a adăugat, privindu-mă  șăgalnic cu ochii albaștri, umbriți de gene lungi.

A bătut din palme și pe dată a apărut  maica ce avea în grijă negoțurile și drumurile  mănăstirii. Mi-a istorisit că această Marică fusese prinsă cu ibovnicul tânăr de bărbatul mai vârstnic, dar înstărit, ales de părinți, care o gonise de acasă, aplicându-i  pedeapsa stabilită de datină.  Văzusem, nu odată, cu strângere de inimă, astfel de femei duse prin satele din împrejurimi, desculțe și-n  starea în care fuseseră prinse, cu lăutarii după ele, care le cântau „Curvă ai fost/, curvă vei fi/ la mine să nu mai vii.”

Presupun că la un moment dat, lăutarii își văzuseră de treaba lor și sărmana Marica își ispășise păcatele rătăcind prin pădurea Trivale, desculță, dezbrăcată și lipsită de cele trebuințe.

Crezusem, până atunci, că zvonurile veninoase și patimile  lumii dezlănțuite se opreau  în pragul  lăcașurilor sfinte, unde călugărițele se roagă pentru salvarea sufletelor  noastre  păcătoase. Dar ele păreau să știe treburile păcătoșilor, mai bine decât mine ca fost Mare Spătar, adică Prim Polițai  al târgului.

Cât trăiești, înveți, spune moșul meu.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 2-4]