Chiar dacă provine din cu totul altă tradiție disciplinară, cea a istoriei intelectuale, studiul lui Elías José Palti, Intellectual History and the Problem of Conceptual Change¹, redeschide o problemă a teoriei literare care poate părea deja clasată, și anume impactul pe care „linguistic turn”-ul l-a avut, în a doua jumătate a secolului trecut, asupra științelor umaniste. Departe de teza „mirajului lingvistic” propusă de Toma Pavel, Elías José Palti reconstituie genealogic turnura lingvistică din a doua jumătate a secolului XX, insistând asupra modului prin care aceasta a reconfigurat istoria ideilor prin reorientarea focusului de pe „idei” pe „discursuri”/ „limbaje”, o mutație epistemică ce a făcut posibilă o nouă istorie intelectuală (New Intellectual History).

 Așa cum bine știm, Toma Pavel deconstruiește turnura lingvistică ce a marcat profund (post)structuralismul francez, insistând pe efectele sale ideologice, epistemice și totalizatoare asupra studiilor umaniste în genere, literare în particular, și care au condus la scientism fără probă empirică, jargon pseudoștiințific și autoritarism intelectual. Pentru Palti însă, chiar dacă sancționează la rândul său derapajele metodologice care au arătat limitările modelului lingvistic, turnura lingvistică a reprezentat un moment fundamental în apariția și definirea NIH².

Așadar, turnura lingvistică generează, în perspectiva acestuia, o „turnură metacritică”  („metacritical turn”) în interiorul disciplinei istoriei ideilor, tocmai pentru că întoarce focusul asupra propriilor instrumente teoretice: „plierea permanentă a criticii asupra ei însăși, pentru a-și problematiza propriile premise, nu va fi în zadar. În acest proces, am dobândit conștiința de sine a contingenței propriilor noastre presupoziții fundamentale și am câștigat distanță critică față de ele, ceea ce ne-a permis ca, după fiecare astfel de pliere, să tematizăm și să obiectivăm domenii tot mai largi ale realității fenomenologice” (trad. mea, p. 8).

Chiar dacă demersul lui Palti este non-normativ, în timp ce, în studiul său bine cunoscut (Mirajul lingvistic. Eseu asupra modernizării intelectuale, 1988/ 1993 trad.), Pavel este profund normativ, ambii militează împotriva totalizărilor, fie că este vorba despre „totalitarismul” teoretic al (post)structuralismului, sau de totalizările conceptuale din istoria intelectuală. Dacă tot am început printr-o comparație mai neașteptată, închizând cercul am putea spune că Pavel și Palti reabilitează contingența și libertatea internă a sensului împotriva sistemelor care pretind să-l explice integral.

Înainte însă de a intra mai mult în detalii legate de modul în care turnura lingvistică a impactat dezvoltarea disciplinei, se impun câteva informații introductive: NIH desemnează generația de istorici ai ideilor din anii ’60-’80, Palti conectând-o la reprezentanții Școlii de la Cambridge (Cambridge School; în principal J. G. A. Pocock și Quentin Skinner), la Istoria conceptuală germană (Begriffsgeschichte) prin Reinhart Koselleck și, prin extensie sau într-o încadrare mai laxă, laHans Blumenberg și, nu în ultimul rând, la (post)structuralismul francez, respectiv la istoria discursului reprezentată în principal de genealogia lui Michel Foucault și  Noua istorie politică (Nouvelle histoire politique; Pierre Rosanvallon).

Avem o expunere detaliată a contribuțiilor majore ale autorilor menționați și a modului în care aceștia au reformulat abordările tradiționale ale „istoriei ideilor”. Obiectivele pe care și le stabilește istoricul ar fi trei:  reconstituirea teoriilor și înțelegerea contribuțiilor lor;  identificarea inconsistențelor interne ale teoriilor, în special în privința explicației schimbării conceptuale; și, în cele din urmă, analizarea acestor teorii în cadrul unui „regim de cunoaștere” specific, printr-o „arheologie a cunoașterii” în sens foucauldian. Chiar dacă enunțarea acestor obiective conferă un aer didacticist, departe de a fi o simplă sinteză, studiul lui Elias José Palti transformă istoria intelectuală într-o arheologie a condițiilor gândirii istorice, mutând analiza de la sensurile conceptelor la crizele care le fac posibile sau le destramă. Am putea spune că avem în față o istorie intelectuală autoreflexivă, în tradiția Hayden White, Quentin Skinner șiReinhart Koselleck, o metaistorie care își interoghează propriile condiții de posibilitate. Palti nu este interesat doar de ce au spus autorii trecutului, ci și de modul în care a fost posibil ca ei să spună ceea ce au spus, adică de structurile conceptuale și orizonturile discursive care au permis formularea anumitor idei la un moment dat: „Firul conducător al acestei expuneri este problema temporalității conceptelor, modul în care fiecare dintre diferitele școli și teorii explică de ce și cum se transformă limbajele politice, precum și sursa și dinamica schimbării conceptuale” (p. xi, trad. mea).

Într-un mod remarcabil, Palti aplică fiecărei teorii măsura ei proprie, respectiv instrumentele ei, verificându-i astfel limitele din interior și devoalând punctele în care autorii nu-și respectă propriile principii, unde se contrazic sau reintroduc elemente din tradițiile pe care ei înșiși le neagă sau declară că le-au depășit, cele mai fructuoase rezultate fiind obținute în cazul analizelor dedicate membrilor Școlii de la Cambridge. De exemplu, în lucrările lui Skinner există mai multe contradicții interne: acesta nu reușește să-și respecte principiile metodologice și ajunge să repete tocmai greșelile pe care le critică. Deși Skinner formulează reguli stricte împotriva anacronismului conceptual, Palti observă că el însuși produce astfel de anacronisme, ceea ce conduce la o inadecvare evidentă între abordarea teoretică și practica istorică (p. 41). În plus, Skinner cade în „ispita normativă” (p. 46), recreând „mitologia coerenței” (p. 24) pe care o respinge, revenind în practică la modurile convenționale de a face istorie intelectuală. Dificultatea de a explica apariția sensului nou doar prin analiza actelor de vorbire îl determină pe Skinner să introducă figura „autorului-providențial”, o instanță externă limbajului; iar odată introdus acest element, Palti demonstrează cum întregul său „contextualism discursiv” se destramă.

Sintetizând traseul argumentativ – care este, de altfel, mult mai complex decât poate fi redat într-o cronică literară –, menționăm principalele momente cheie identificate de Palti în evoluția istoriei intelectuale: Pocock și „revoluția istoriografică”, prin care este introdus studiul limbajelor politice ca structuri discursive autonome; Skinner dezvoltă contextualismul discursiv, prin care își propune să surprindă contextele enunțării ( p. 31), apelând la instrumente conceptuale din retorica clasică în vederea decodării modului în care contextul devine „(în)scris în text ca însăși condiția sa de posibilitate” (p. 33); Koselleck fundamentează istoria conceptuală prin lansarea principiului caracterului indefinibil al conceptelor (cu mottoul nietzschean „doar ce nu are istorie poate fi definit”, p. 98) și prin propunerea Sattelzeit-ului ca moment al resemantizării modernității (p. 103); Blumenberg, la rândul său, mută atenția spre nivelurile preconceptuale ale gândirii, prin „metaforologie” și prin „teoria nonconceptualității” (p. 119); Rosanvallon, influențat de structuralism și poststructuralism, propune o istorie conceptuală a politicului, dar oscilează între analiza aporiilor structurale și modelele ideologice; iar Foucault reformulează istoria intelectuală prin arheologia cunoașterii, analiza epistemelor și ideea discontinuităților discursive, deși nu reușește să explice schimbarea structurală din cauza reziduurilor structuraliste.

Mutația pe care o sesizează Palti și care conectează cele trei direcții pe care le analizează (anglo-saxonă, franceză și germană) este renunțarea la modelul esențialist al „marilor idei” și  de-substanțializarea conceptelor: în loc să fie văzute ca entități stabile, cu un nucleu semantic fix, conceptele devin produse istorice contingente, rezultate ale practicilor discursive și ale contextelor politice sau sociale. Tocmai pentru că, în logica turnurii lingvistice, schimbarea conceptuală nu vine dintr-un „agent exterior” (autorul genial, subiectul transcendental, contextul social), ci din fisurile interne ale limbajului, „linguistic turn”-ul este pentru autorul cărții, așa cum deja am afirmat, nu doar o simplă influență asupra NIH, ci chiar condiția sa de posibilitate.

 Apoi, Palti insistă asupra faptului – idee centrală în text –, că turnura lingvistică a transformat problema schimbării conceptuale într-o problemă a condițiilor discursivității, depășind tradiționala evoluție a ideilor și evitând astfel anacronismele conceptuale. Așadar, Skinner și Școala de la Cambridge, influențați de lingvistica anglo-saxonă (J. Austin și J. R. Searle), pun accentul pe dimensiunea pragmatică a limbajului: nu doar ce spun autorii, ci ce fac prin ceea ce spun. Koselleck, discipol al lui Gadamer – care introduce turnura lingvistică în tradiția hermeneutică a lui Dilthey, afirmând că limbajul devine „prima interpretare a lumii” și, deci, experiențele istorice sunt sedimentate în limbaj, ceea ce-l transformă în precursor direct al NIH –, rămâne în zona semantică, referențială, dar arată cum conceptele sunt istoric schimbătoare și imposibil de definit univoc. Iar Foucault, influențat de structuralism, se concentrează pe dimensiunea sintactică și pe formele discursului, adică pe modul în care ideile sunt articulate într-o anumită epocă.

Punctul central al argumentului lui Palti este că aceste transformări presupun apariția unei noi episteme la finalul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, pe care o numește „the age of forms” și prin care completează triada foucauldiană a epistemelor (Renaștere, Clasică și Modernă – cu mențiunea că de interes pentru Palti sunt doar ultimele două, respectiv tranziția de la „epistema reprezentării” (sec. XVII-XVIII) la cea a „istoriei” (sec. XVIII-XX). „Vârsta formelor” (sec. XX), pe care Foucault o ratează, ar fi apărut din prăbușirea modelului teleologic și evolutiv al Istoriei care a caracterizat Sattelzeit-ul.

Această nouă ruptură pe care o observă Palti a înlăturat credința modernă că sistemele științifice, juridice sau culturale funcționează dintr-o necesitate internă. De asemenea, această epistemă introduce o nouă concepție despre subiectivitate: nu subiectul modern autonom, autointemeiat, ci o instanță pre-conceptuală, extra-sistemică, ce condiționează sistemele, rămânând însă de neconceput din interiorul lor. În consecință, sistemele devin domeniul structurii și ordinii, în timp ce subiectivitatea devine locul rupturii și al contingenței.

Chiar dacă „the age of forms” introduce o dimensiune mai profundă a istoricității formării conceptelor, rămâne incapabilă să le explice fără a recădea pe teren metafizic și fără a reintroduce ipoteza unui agent transcendent. Cum această epistemă ar constitui presupoziția comună a teoriilor discutate aici, Palti explică prezența „autorului” în cazul lui Skinner, a „istoriei sociale” la Koselleck, a „metaforelor absolute” la Blumenberg sau a „epistemelor” lui Foucault ca agenți transcendentali, respectiv ca limite ale regimului de cunoaștere în care funcționează.

După „age of forms” Palti identifică un nou „regim de gândire” apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea, care se suprapune parțial cu postmodernismul/ poststructuralismul/ post fenomenologia și pe care promite să îl dezvolte într-un studiu viitor. Pe scurt, această nouă paradigmă ar introduce „pata contingenței din interior”, în sensul că istoricitatea și contingența conceptuală nu mai sunt concepute ca factori externi – precum intenția subiectului sau contextul social –, ci ca dimensiuni imanente formărilor conceptuale înseși. În această nouă paradigmă, conceptul de „eveniment” („singularitate”) devine central. Se produce o de-substanțializare și mai profundă a conceptelor, revelând un nucleu irațional care le perturbă logica internă și le împiedică să se constituie ca sisteme închise și coerent integrate. În același timp, această epocă privilegiază fragmentarea și respingerea marilor narațiuni sau a perspectivelor holiste, ratând însă faptul că discursurile nu trăiesc în izolare, ci interacționează constant, iar tocmai prin aceste interacțiuni își capătă formă și o anumită coerență

Cum nu putem să nu remarcăm asemănările metodologice dintre introducerea lui Palti în NIH și cea a lui Galin Tihanov în nașterea (și moartea) Teoriei din The birth and death of literary theory (2019), unde grila foucauldiană funcționează prin noțiunea de „regimuri de relevanță”, care determină felul în care literatura este investită cu funcții sociale, estetice sau terapeutice, vom încheia această cronică literară afirmând că o analiză comparativă a regimului epistemic discursiv „age of forms” cu regimul de relevanță analog³ propus de Tihanov ar putea fi extrem de productivă, finalizând cu speranța că aceasta se va materializa într-un studiu viitor.

_______

¹ Intellectual History and the Problem of Conceptual Change. New York: Cambridge University Press, 2024. 283 pp. O versiune concisă, în limba engleză, a unei cronici dedicate aceleiași cărți a fost publicată anterior în revista Critical Inquiry; textul de față reprezintă o elaborare nouă, integral rescrisă. (https://criticalinquiry.uchicago.edu/senida_poenariu_reviews_intellectual_history_and_the_problem_of_conceptual_change/?fbclid=IwY2xjawOQYo9leHRuA2FlbQIxMABicmlkETBiYmlpZ3hBQTk4VlVSY2hGc3J0YwZhcHBfaWQQMjIyMDM5MTc4ODIwMDg5MgABHjwKpmX7tktmDr9CSF6mEyOjiLAipQnm3TnAoZ-Y2j1nw_AWj0gvYmsLj2Bt_aem_FIwGhJYqTmRXKdhoi1Rmeg )

² New Intellectual History, pentru a evita repetiția am preluat acronimul folosit de autor

³ Tihanov numește „regim de relevanță” modul predominant în care literatura este apropriată într-o anumită epocă, adică felul istoric specific în care este interpretată și utilizată o constelație de parametri sociali și culturali care determină înțelegerea dominantă și funcțiile atribuite literaturii pe durata acelei configurații istorice. În această logică, teoria literară este produsul unei faze distincte din evoluția unui asemenea regim de relevanță: mai exact, ea apare ca rezultat al tranziției de la un regim care valoriza literatura pentru rolul ei social și politic la unul care o aprecia în primul rând pentru calitățile ei intrinseci, estetice. „Moartea” teoriei literare confirmă, potrivit lui Tihanov, instalarea celui de-al treilea regim de relevanță, în care literatura nu mai este apreciată nici pentru greutatea ei social-politică, nici pentru o presupusă unicitate discursivă, ci – într-un mod mult mai discreționar – pentru funcția de divertisment sau chiar de terapie individuală pe care o poate oferi.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 37-38]