Marele merit al cărții recente, de aproape 1000 de pagini, a lui Cristian Preda, Ideologii și ideologi în România contemporană (Humanitas, 2025) este că se citește foarte repede. Se citește repede pentru că, de fapt, nu prea ai ce citi. Pornit în lectura cărții, nu poți decât să patinezi de la o pagină la alta, țopăind pe suprafața textului fără posibilitatea de a zăbovi în vreo profunzime sau măcar discuție mai așezată. Cartea nu poate fi decât răsfoită, în primul rând pentru că a fost scrisă și asamblată prin simpla răsfoire, fugitivă, semi-absentă, și adesea răuvoitoare, a surselor sale primare.

E aici ceva din factura însăși a acestui gen de demers – un demers asumat grandios, titanic, după cum reiese din, ca să zic așa, fenomenalitatea imediată, fizică, a cărții: ce alte pretenții ar putea avea o sinteză de o mie de pagini a câteva sute de ideologi și ideologii? Or, principalul avantaj – pentru autor, în primul rând, dar, după cum se vede, ulterior și pentru cititori – este că acest gen de cărți se scriu – și apoi se citesc – foarte repede. Deși ai zice că e arhi-suficient spațiu (1000 de pagini), autorul n-are de fapt nicicând timp să scrie cu adevărat – să discute și să analizeze – autorii și ideile despre care pretinde că tratează. Sunt mereu alte câteva sute de texte și autori care așteaptă la rând, astfel încât orice întârziere, orice atenție mai lungă de câteva fraze riscă să deraieze principiul de construcție și capacitățile de conținere ale cotorului și coperților.

Dar pe lângă aceste caracteristici structurale ale genului, în această mare operă de fușereală titanică, Preda adaugă și de la sine. În fond, două operațiuni elementare trebuia să realizeze autorul acestei cărți, dictate de chiar misiunea asumată: să rezume niște texte, identificând ideile principale și, eventual, dacă există, specificul fiecărui text și autor discutat, și apoi să clasifice textele și autorii pe câteva căprării, pe mari blocuri ideologice.

Hélas, din păcate Preda nu e în stare să facă nici una, nici alta. În primul rând, nu știe – sau cel puțin nu reușește – să rezume un text. Pentru Preda, a rezuma o carte înseamnă a selecta aleatoriu și alătura două-trei citate de la paginile cele mai îndepărtate (ca să dea impresia de lectură integrală a textului), pe subiectele cele mai diverse, pentru a se mira apoi că citatele nu se leagă – și să conchidă că deci lucrarea, și implicit autorul, nu face sens. Comentariile la aceste „rezumate” sunt și ele ready-made: dacă întâlnește vreo critică a democrației liberale sau civilizației euro-atlantice, asta îi evocă imediat lui Preda discursurile staliniste din anii 50. Alternativ, Preda să mulțumește să observe că ideile și argumentele respective sunt neconvingătoare – și să treacă mai departe. În capitolul despre Ovidiu Țichindeleanu, de pildă, Preda trece în revistă – i.e. selectează citate din – un articol despre Caritas, un text din volumul Iluzia anticomunismului care critică condamnarea comunismului de către intelectuali ca Pleșu și Patapievici – desființat rapid de Preda cu remarca „mod de argumentare deloc convingător” (p. 52) –, un articol de pe CriticAtac despre Viorica Dăncilă și un articol, de pe aceeași platformă, despre războiul din Ucraina – care, în măsura în care emite critici la adresa capitalismului, îi evocă desigur lui Preda „ziarele din anii 50 ai secolului trecut” (p. 53). Și atât – nimic despre cartea lui Țichindeleanu, care, tocmai în condițiile în care adună laolaltă texte din diverse perioade, ai fi zis că trebuia să fie piesa principală în această așa-zisă fișă de autor. În capitolul despre Cornel Ban, de exemplu, aflăm că e autorul unui volum „despre decalaje economice și tranziția românească (…) adresat unui public larg, nu celui universitar” (169) – ca și cum Ruling Ideas și puzderia de articole științifice ale lui Ban nu ar exista. Din Dependență și dezvoltare Preda reține doar că Ban îl ia în serios pe Văcăroiu și îl critică pe Petre Roman, ceea ce pentru Preda e inadmisibil. Din alte câteva citate, mai deducem că „Ban insistă să-și prezinte reflecțiile printr-o serie de negații” și că „tezele lui sunt însă ideologice” (idem) – și ele se reduc la „o critică implicită a contaminării PSD cu virusul neoliberal”, care e „un fel e nouă trădare a unor pretinși generoși” (171). Și așa mai departe. La lectura unor asemenea „rezumate”, te încearcă un fel de nostalgie pentru viitor (sau prezentul posibil): cât de infinit mai bună – chit că la fel de irelevantă, sau cu aceeași relevanță intelectuală a unei agende cu numere de telefon, și alea aproximative – ar fi fost cartea lui Preda dacă ar fi renunțat la superbia acestui efort titanic și ar fi rugat ChatGPT să-i facă rezumatele. 

Dacă așa arată partea de rezumare și identificare a principalelor sute de ideologi și ideologii, lucrurile nu stau deloc mai bine nici în ce privește a doua operațiune elementară prin care e construit volumul: compararea și clasificarea acestora pe categorii. În această privință, Preda pornea de la bun început de la niște principii de lucru contradictorii: în identificarea ideologiei autorilor discutați, ne anunță el, în primă instanță ar fi prevalat, acolo unde există, asumarea ideologică explicită a fiecărui autor. Dar „până la urmă” (o urmă nu foarte îndepărtată, doar 5 rânduri mai jos, chit că e în contradicție directă cu prima instanță) „au prevalat, în cvasitotalitatea cazurilor, conținuturile așternute pe hârtie”. (22) Deci auto-identificarea autorului sau identificarea lui Preda, pe baza lecturilor sale din autori – care am văzut deja cum arată? E mai degrabă când-cum. La unii autori, autoidentificarea ideologică nu contează deloc – de ex., David Schwartz și Mihaela Michailov, deși citați de Preda cu declarații de simpatii comuniste, sunt plasați în capitolul „stânga radicală”. Alteori, nici măcar identificările ideologice pe care le face Preda însuși nu par să conteze: a doua generație de „neocomuniști” (autorii din jurul platformei CriticAtac), deși ar fi „abandonat doliul leninist pentru a se topi în stânga radicală europeană”, sunt plasați în capitolul despre „neocomuniști”, nicidecum „stânga radicală”. Iar alteori nu contează nici asta, ci primează criteriul suprem al episodului definitoriu – cum e cazul lui Mugur Isărescu, plasat de Preda tot în categoria „neocomuniștilor”, chiar dacă „angajamentul său în favoarea economiei de piață este exemplar”¹, și cu simpla justificare că „e neocomunist doar în sensul în care e cineva care-și datorează parcursul de carieră lui Ion Iliescu” (p. 95). Din această perspectivă, capitolul despre neocomuniști e fără doar și poate cel mai pestriț. Aflăm, din primele rânduri, că neocomunismul este „cea mai influentă” „doctrină a tranziției”, că a fost „făcut posibil de armată” (p. 56), că neocomuniștii „n-au iubit libertatea presei și (…) au cumpărat-o” și că „au confiscat puterile statului” (p. 57) – și că aceste aspecte îi adună laolaltă sub aceeași pălărie ideologică pe oamenii din anturajul lui Iliescu (de la Gelu Voican Voiculescu și Victor Atanasie Stănculescu la Virgil Măgureanu, Sergiu Nicolaescu, Silviu Brucan, Bârlădeanu și Văcăroiu, Adrian Năstase și deja menționatul Isărescu), pe diverși intelectuali cu cariere de șefi (Augustin Buzura, Eugen Simion, Paul Everac, Răzvan Theodorescu), dar și pe mai tânăra generație de stângiști nu de partid și instituții, ci de platforme, precum Enikö Vincze, Costi Rogozanu, Florin Poenaru, Cornel Ban, Dan Ungureanu, Andrei State, subsemnatul și alții. Dacă știam că nu numai presa, ci inclusiv armata și toate puterile statului îmi stau și ne stau la degetul mic, altfel mă recunoșteam în oglindă.

Capitolul despre social-democrați, din care lipsește Cornel Ban – probabil singurul social-democrat bazat din tot volumul, dar exilat la neocomuniști pentru simpatiile sale față de Văcăroiu și criticile sale la adresa neoliberalismului – cuprinde în schimb o colecție de traseiști politici – de la Petre Roman și Adrian Severin la Tudor Meleșcanu și Mircea Geoană. Categoria „feministele și feminiștii” cuprinde aproape exclusiv reprezentante ale feminismului liberal (Mihaela Miroiu, Oana Băluță, Liliana Popescu), dar și autoare, sau mai curând politiciene, care nu au vreo legătură cu feminismul, decât faptul că sunt femei – precum Gabriela Firea sau Gabriela Crețu – sau neveste de politicieni, precum Mioara Roman, chiar dacă „nu se revendica de la feminism” – dar era, totuși, să înțelegem, femeie. Plus fișele a câtorva feministe non-liberale (Medeea Iancu, Denisa Duran (deși în cazul ei Preda mărturisește că „e greu de definit ce este feminist” în lucrările ei), Mihaela Drăgan și Carmen Gheorghe, fușerite în câteva rânduri expeditive. Conștient parcă de impresia de cârpeală pe care o produce acest capitol (de-ar fi doar acest capitol), Preda revine în post-scriptumul cărții pentru a „comenta” un volum feminist apărut după trimiterea manuscrisului la tipar – volumul Cum am devenit feministă (Nemira, 2024) coordonat, spune Preda, „de o filologă cu doctorat în sociologie și o poetă cu doctorat în drept european”. Comentariul lui Preda constă în a spune că volumul e plin cu „mărturisiri de tot felul, dar toate banale”, și, după ce spicuiește câteva astfel de mărturisiri și se gândește la contextul mondial de după realegerea lui Trump, conchide (ironic? victorios? amenințător?) că feminismul urmează „să devină și mai asuprit, și mai posomorât decât era” (968). Nu mai discut compoziția capitolelor despre ideologiile de dreapta – de la liberali și democrați-creștini la libertarieni și conservatori până la naționaliști – care respectă același tipar: fișe de răsfoire aleatorie, clasificări după ureche, dar cu un ton vădit schimbat, fie apreciativ, fie măcar înțelegător neutru, față de acreala din capitolele dedicate stângii. Mai semnalez doar măreața insulă de non-ideologie care se înalță în mijlocul volumului, între aripa stângă și dreaptă – și anume capitolul „intelectualii”, categorie ce transcende ideologia și în care Preda își plasează toți amicii și mentorii sau modelele (lipsește totuși Elena Udrea!): ce le este specific acestora este că, deși „au avut simpatii episodice pentru o tabără sau alta”, „toți au scris însă cu sentimentul că au o datorie publică, și anume aceea de a critica puterea” (351). Cine sunt acești eroi? The usual (and some unusual) suspects: Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihai Botez, Vladimir Tismăneanu, Dorin Tudoran, Paul Goma (sic! antisemitismul e și el supra-ideologic se pare), Emil Constantinescu (intelectual neafiliat și el, care a criticat puterea și când a deținut-o), Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea – cu toții cunoscuți pentru criticile nemiloase, trans-ideologice, la care au supus regimurile Băsescu, Iohannis, Dan.

La apariția cărții, mai multe voci din câmpul progresist și-au exprimat speranța că poate volumul marchează începuturile unei noi deschideri în cultura și spațiul public de la noi – o depășire a strategiei ignorării a tot ce e la stânga din partea establishmentului de dreapta, o posibilă punte de dialog. Nu e nimic din toate astea: nimic de văzut sau de citit aici. E aceeași ignorare cu aere de superioritate, doar că lățită în o mie de pagini, ceea ce o face să se manifeste ca o etalare nesfârșită de superioritate a ignoranței. Circulați, patinați mai departe.

_________________

¹ Deși dacă s-ar fi documentat nițel și ar fi verificat textele lui Isărescu de dinainte de 89, ar fi găsit într-adevăr poziții vehement „comuniste” – de fapt, suveraniste în spirit ceaușist. Am comentat acest parcurs intelectual și instituțional al lui Isărescu, precum și semnificațiile lui metafizico-politice în Le sujet supposé agir : assessing local agency and structural determinacy in socialist and postsocialist Europe. Journal of Contemporary Central and Eastern Europe, 33(1), 87–108. https://doi.org/10.1080/25739638.2024.2440259.  

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 39-40]