Unele cânturi din cele douăsprezece, câte alcătuiesc poemul Levantul, publicat de Mircea Cărtărescu în 1990, se individualizează după un criteriu formal, ilustrând un procedeu literar. Din categoria acestora sunt cânturile al nouălea și al doisprezecelea, puțin comentate de critica literară, cu toate că și unul, și celălalt sunt importante pentru aspectul postmodernist al poemului.

În cântul al nouălea, „auctorele” (care este și totodată nu este Mircea Cărtărescu) trece printr-o experiență interesantă și oarecum neobișnuită: el părăsește lumea reală, în care a trăit și a scris până acum, pentru a pătrunde în universul diegetic al poemului, devenind tovarăș al personajelor sale. Ajuns în ficțiune, își schimbă înfățișarea și comportamentul, în conformitate cu timpul în care se petrec faptele povestite (începutul secolului al XIX-lea). Hainele de epocă, îmbrăcate sub presiunea împrejurărilor, lasă o impresie hazlie, de costumație sau deghizare carnavalescă: „Manoil mă veșmântase / ’N libadea cu flori dă vișin scrise-n ape de mătase, / Iar pre dedesubt ceacșirii să perdea în iminei / Îmbumbați cu bumbi dă aur. În urechi mi-a pus cercei / Iar în brâu dă două palme un jungher cu reci prăsele / Ce-s tăiate strâmbe dântr-a elefanților măsele / Și-s săpate cu icoane: cerbi și uli și pardoși hâzi. / Pre cap fes dă sangulie ce te face ca să râzi, / Iar în degete ineluri, foc, sticliri zvârlind nainte…”

Autorul își depășește limitele ontologice, iese din cercul strâmt al realului și începe să trăiască în sfera ficțiunilor sale, participând la evenimente imaginare și având același statut ca personajele pe care tot el le-a inventat mai devreme. Existența lui, până atunci bine încadrată în lumea reală și limitată la această lume, cunoaște o prelungire, se extinde pe neașteptate în lumea ficțională.

Câteva pagini mai încolo, în cântul al doisprezecelea, faptele sunt asemănătoare, dar se petrec în sens invers. Dacă înainte „auctorele” a fost tras în trecut de către personaje, participând alături de ele la zaveră, acum personajele sunt cele care încalcă granițele ficțiunii și acced în lumea reală a Bucureștilor de azi, printre mașini, camioane și fete în blue-jeans. Ele bat la ușa apartamentului unde locuiește scriitorul și cer să fie primite în vizită, aducând daruri pentru amfitrion. Sunt conștiente că n-au decât o existență iluzorie, dar acest lucru nu le face să sufere, ci doar să-l roage pe autor să le împlinească destinul fictiv, așa cum fusese acesta prefigurat.

Puterea unui personaj literar de a depăși marginile universului diegetic pentru a trece în planul „realității” e un fapt din categoria miraculosului. El lasă, pe de altă parte, impresia de născocire amuzantă și jucăușă, dând Levantului un aspect de poem fantezist, susținut de o inventivitate prodigioasă, înscrisă în registrul humorescului.

Tehnica era cunoscută încă de la începutul secolului douăzeci, când a fost practicată de Miguel de Unamuno în romanul Negura și de Luigi Pirandello în piesa de teatru Șase personaje în căutarea unui autor. Traduse de multă vreme în limba română, aceste scrieri au constituit un model pentru Mircea Cărtărescu, determinându-l să le citeze în poemul său. Dintre români, l-ar fi putut cita pe Emil Botta, autorul nuvelei Un timp mai prielnic, publicată în 1935, nuvelă în care se povestește cum personajul unui roman încalcă frontiera, devenită labilă, dintre ficțiune și realitate, pentru a se adresa, de la același nivel narativ, celui ce l-a creat.

Vorbind despre acest procedeu, criticii au recunoscut caracterul său eminamente literar, ba chiar artificial, dar i-au recunoscut și importanța în evoluția literaturii: aceea de a zdruncina principiul omniscienței și al atotputerniciei autorului în raport cu personajele. Scriitorii voiau să sugereze astfel că în narațiunea modernistă personajele încep să aibă o viață proprie, independentă până la un punct de voința autorului și de puterea acestuia de a le ține sub controlul său. Într-o prefață la piesa de teatru amintită mai sus, Pirandello a exprimat printre primii această idee: „Creaturi ale spiritului meu, cele Șase Personaje începuseră să-și ducă viața lor proprie, independentă de mine, o viață pe care nu mai aveam căderea să le-o refuz”.

Mircea Cărtărescu reia procedeul celor doi scriitori moderniști (cel spaniol și cel italian), dar cu un scop diferit. Nu atât să șubrezească regula omniscienței, fapt deja realizat de către predecesori, îl preocupă pe autorul Levantului, cât să evidențieze un principiu nou, derivat din gândirea estetică a prezentului. Tehnica primește deci o altă orientare și o altă finalitate. Nu întâmplător în cântul al nouălea este amintit, alături de Unamuno și de Pirandello, un reprezentant american al postmodernismului actual, Ihab Hassan.

Intenția lui Mircea Cărtărescu este să creeze impresia că bariera ce desparte ficțiunea de realitate s-a rupt și că ficțiunea poate să treacă oricând în realitate (și invers). Trecerea este posibilă fiindcă între cele două lumi există continuitate și comunicare, nicidecum separație ontologică, cum se crede îndeobște. Ceea ce astăzi considerăm a fi real poate să devină mâine o pură iluzie. Diferența dintre realitate și ficțiune nu se face cu destulă precizie și în mod categoric. Unele influențe dinspre semantica lumilor posibile nu pot fi excluse cu totul, dacă avem în vedere că reprezentanții acesteia (David Lewis, de exemplu) oscilează între a nega posibilitatea deplasărilor transmundane și a recunoaște totuși existența unor indivizi transmundani (respinși însă din cauza ciudățeniei lor).

Mircea Cărtărescu vorbește de prezența unor „grade de realitate” diferite. Personajele au un „grad de realitate” mai redus decât autorul. Totuși ele nu sunt fixate pentru totdeauna în gradul lor de realitate. Acesta este variabil, astfel încât, în ocazii favorabile, personajele pot accede la un nivel superior, cum este cel al autorului. Sunt momente când statutul lor ontologic se schimbă: ele răzbat în lumea reală, devin asemenea nouă și se mișcă printre noi, ca niște oameni adevărați, în carne și oase.

Pentru a denumi procedeul, deseori folosit de postmoderniști, naratologii au împrumutat un cuvânt din vechile retorici: metalepsa. Adept al unui nou clasicism, cu rădăcini în scrierile lui Cicero și ale lui Vergiliu, retorul M. Fabius Quintilianus are o atitudine reprobatoare față de acest trop, prea sofisticat pentru gustul său, dar foarte apreciat de către scriitorii greci. Căutând s-o definească, ajunge la concluzia că metalepsa nu exprimă nimic prin ea însăși, dar are calitatea de-a prilejui trecerea de la un trop la altul, fapt pentru care s-a bucurat adeseori de atenția comediografilor. Tratatele de mai târziu, din secolele XVIII-XIX, scrise de Dumarsais și Pierre Fontanier, vin cu un plus de bunăvoință pentru acest trop, ilustrându-l cu mai multe citate, extrase nu doar din operele scriitorilor antici, dar și din cele ale modernilor. Esența procedeului este definită în continuare ca trecere, oarecum treptată, de la o idee la alta sau de la o semnificație la alta.

Uitat apoi multă vreme, termenul va fi readus în atenție și va face o neașteptată carieră în naratologie, unde semnifică o transgresiune de la nivelul ficțiunii la acela al narațiunii (și invers). Gérard Genette a identificat o metalepsă a autorului, când acesta frânge confiniile universului diegetic și devine partenerul de lume al personajelor sale, cum procedează și „auctorele” lui Mircea Cărtărescu în cântul al nouălea, și o metalepsă a personajului, desemnând intruziunea, cu efect comic și fantastic, a acestuia din urmă în spațiul extradiegetic, așa cum se petrece în cântul al doisprezecelea din Levantul.

În literatura română nu cunosc un alt scriitor care să fi folosit procedeul metalepsei cu atâta ingeniozitate și într-un mod atât de spectaculos ca Mircea Cărtărescu, pentru a crea impresia pluralității lumilor („lumi în lumi, telescopate”) și a trecerilor miraculoase dintr-un univers în altul.

Referințe critice

 M. Fabius Quintilianus, Arta oratorică, I-III, tr. rom., Editura Minerva, București, 1974; Dumarsais, Despre tropi, tr. rom., Editura Univers, București, 1981; Pierre Fontanier, Figurile limbajului, tr. rom., Editura Univers, București, 1977.

Gérard Genette, Figures, III, Editions du Seuil, Paris, 1972; Idem, Métalepse. De la figure à la fiction, Editions du Seuil, Paris, 2004; Idem, Nouveau Discours du récit, Editions du Seuil, Paris, 2007.

Jean-François Lyotard, Le Différend, Les Editions du Minuit, Paris, 1983; Umberto Eco, Lector in fabula, tr. rom., Editura Univers, București, 1991; Toma Pavel, Lumi ficționale, tr. rom., Editura Minerva, București, 1992; David Lewis, Despre pluralitatea lumilor, tr. rom., Editura Tehnică, București, 2006.

Henri Morier, Dictionnaire de poétique et de rhétorique, Presse Universitaire de France, Paris, 1988; Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului, tr. rom., Editura Babel, București, 1996; Gerald Prince, Dicționar de naratologie, tr. rom., Institutul European, Iași, 2004.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 71-72]