Argument

În prezent, inteligența artificială joacă un rol important în destinul nostru, în cultura contemporană, în literatură și în dezbaterile actuale, scriitorii fiind interesați de posibilitatea exercitării influenței inteligenței artificiale în procesul creativ, prin imitarea capacităților umane, prin simularea și coagularea informațiilor, abilităților și percepțiilor. Sistemele informatice sunt acum cunoscute pentru capacitatea lor de a învăța, planifica și procesa informații, rezolvând probleme pe baza datelor asimilate și exploatate prin prisma comportamentelor anterioare care permit sau chiar garantează ordonarea, configurarea și construirea schemelor lingvistice, a rețelelor imaginative-situaționale sau a jocurilor simbolice cu un grad ridicat de predictibilitate. Posibilitatea de a concepe opere literare prin funcționalitățile inteligenței artificiale este destul de mare, chiar dacă mecanismele creative se bazează pe rețele complexe și arhitecturi de informații stocate în mediul online. Cu toate acestea, generarea de text are un grad semnificativ de automatism, astfel încât universul ficțional al operelor literare nu poate fi modelat de o conștiință imaginativă care nu este înzestrată cu sensibilitate, emoții, sstări afective, aşadar cu un repertoriu de sentimente care pot umaniza procesul de scriere. Pe de altă parte, este dificil să se presupună că mecanismele generative de acest tip sunt susținute de principii morale sau de o busolă axiologică care ar putea umaniza şi valoriza opera.

Ne propunem să ilustrăm, în paginile dosarului nostru tematic, modul în care percepem astăzi conceptul de inteligență artificială și impactul acesteia asupra literaturii, culturii și industriilor creative. Instrumente informatice precum ChatGPT, MidJourney sau GitHub Copilot generează texte, imagini și alte tipuri de conținut media prin modelarea unor tipare prestabilite de date, îmbunătățind eficiența în crearea de conținut, cercetare și marketing. Cu toate acestea, Inteligența Artificială nu are profunzime emoțională, discernământ moral și creativitate individualizată. Scopul dosarului revistei „Vatra” este de a situa IA în cadrul literar și filosofic, evidențiind natura sa algoritmică și fragmentată, subliniind în același timp faptul că subiectivitatea, imaginația și reflecția umană rămân de neînlocuit. Ne propunem, aşadar, să efectuăm o abordare critică a IA, pentru a echilibra beneficiile tehnologice indiscutabile şi conservarea expresiei creative umane. Le mulțumesc foarte mult tuturor colaboratorilor noștri la acest dosar tematic!

Iulian Boldea

*

Sorin Antohi

Inteligența Artificială: spre noosfera postumană

Interesul meu pentru IA (AI pentru cei care creolizează limba română din complexele de inferioritate ale tuturor periferiilor) datează de la începuturile fenomenului. De fapt, din preistoria lui, fiindcă am fost pasionat de când mă știu de convergențele, fuziunile și conflictele dintre cultura umanistă și cultura tehnică (pentru a socoti numai două culturi, precum C.P. Snow în 1959, și nu trei, ca Wolf Lepenies în 1985, când acesta plasa o a treia cultură, cu centrul în sociologie, între literatură și știință). Parcursul meu formativ enciclopedic, mai ales informal (cel formal nu prea a contat decât ca formă de socializare), a trecut prin faze în care (într-o ordine aleatorie) fizica, astronomia, teoria științei, informatica, lingvistica, științele cognitive, filozofia, istoria ideilor și teoria istoriei, istoria și teoria literaturii, teologia s-au succedat în prim plan, legându-mă permanent, cel puțin ca dilettante, de tot ce era în planul secund sau în fundal. Treptat, am observat că domeniile umaniste, cu tot decalajul civilizațional care ne separa de Occident, își pierdeau și la noi funcția de reper și lingua franca, fiind înlocuite de paradigme orientative-explicative centrate pe științele zise exacte și, tocmai fiindcă tradițiile umaniste fuseseră pierdute, uitate, trădate, de un amalgam pseudoștiințific în care tot răzbăteau obiecte mentale (idei, teorii, tropi, false concepte) hibride, aparent promițătoare (unele, redescoperiri ale unor roți), practicate o vreme cu entuziasm sectar și apoi abandonate. Așa am ajuns prima dată, în a doua jumătate a anilor 1970, în contact cu propunerile de idolatrie a limbajelor formale și a promisiunii magice, de fapt aproape mistice (ca în Cabala), de a explica fără rest și chiar de a transforma lumea pe această bază. În consecință, am dezvoltat o formă sceptică de curiozitate fără limite, în care scepticismul nu anihila deschiderea, ci o supunea mereu unui examen rațional. Așa m-a prins actuala apoteoză a IA.

Pe 9 Mai 2025 am inaugurat festiv Academia Europaea Bucharest Hub, un proiect pe care l-am inițiat în 2019 și l-am împlinit cu ajutorul multor oameni (din România, cei mai importanți au fost trei congeneri din conducerea Academiei Române: Ioan-Aurel Pop, Marius Andruh și, de la început, Mircea Dumitru, acum Director Academic al Hub-ului; eu sunt Directorul Executiv). Cu acel prilej am organizat, împreună cu alții, două conferințe internaționale, pe două teme majore: AI and Humanity (8-9 mai) și Synchronism: Overtaking History, Shaping Temporality (10-11 mai). Programele și filmele ambelor evenimente se găsesc pe/prin pagina Hub-ului, http://www.acadeurobucharest.eu. Prima întâlnire continua o alta, deja plasată sub egida celor două academii menționate, The Challenge of AI (11-12 iunie 2024) și marca o direcție pe care noul Hub (unul din cele șase din sistemul Academia Europaea, AE) o va continua în colaborare cu alte instituții, organizații, companii, rețele academice.

Discuția despre Inteligența Artificială (IA) este un curent central al discuțiilor academice și publice din ultimul deceniu, accelerat și extins (oarecum patafizic, dar fără autoironia intrinsecă a acelei paradigme programatic subversive) în toate direcțiile, ajuns astăzi mantra absolută a oricărei forme de comunicare, din aule în cafenele și, mai ales, pe așa-zisele rețele sociale (eu le consider de- sau chiar anti-sociale, fiindcă, socializând superficial și pentru o clipă lipsită de memorie o lume debusolată, narcisică și exhibiționistă, o de-socializează și alienează profund). Partea mai luminoasă a acestui tablou este că foarte multe foruri academice de înalt nivel (nu le mai socotesc pe cele dedicate politicilor publice, strategiilor de dezvoltare, proiectelor geopolitice etc.) sunt angajate într-o reflecție serioasă și deschisă, dincolo de ideologii și angoase, asupra IA, așa cum am putut constata personal la ultimele două conferințe anuale ale AE (Wrocław, 2024 și Barcelona, 2025 – când clasici în viață ai IA, ca Shalom Lappin și Mark Steedman, au ținut prelegeri plenare, iar diversele clase și secții au integrat problematica IA în mai multe sesiuni specializate).

Fără a putea intra într-o analiză extinsă aici, propun acum doar sintagma de la care cred că ar trebui pornită o evaluare de ansamblu a acestei noi Gnoze (în care reapar și elemente de New Age etc.), la care voi reveni cu un prilej mai potrivit: noosfera postumană. Teilhard de Chardin (în primul rând, mai ales prin invenția conceptului ca sinteză a unor încercări eterogene de vechimi diferite și nu întotdeauna teologice/ spiritualiste/ mistice/ ezoterice, dintre care aș aminti pe cele datorate geologului Eduard Suess și biogeochimistului Vladimir Vernadski) propunea acum aproape un secol noțiunea de noosferă, marcată puternic de creștinismul său cosmic (diferit de cel teoretizat de Eliade, fiindcă nu este al țăranilor balcanici și al altora asemenea lor, ci se bazează – până la erezie – pe doctrina Bisericii Catolice).

Cuvântul, parțial și conceptul noosferă (învelișul spiritual – uman! – al Pământului, peste biosferă și geosferă; etimologia e transparentă pentru umaniști), intens dezbătute în anumite cercuri interbelice, a supraviețuit contextului său de emergență, reapărând, ca atare sau ca inspirație pentru altele, în felurite noi conjuncturi. Dintre toate, poate că evoluția cea mai spectaculoasă este aceea care ce s-a petrecut în science fiction și în cultura populară din jurul acestui mediu sociocultural de mare impact în anii 1950-1970, cu prelungiri epigonice tot mai comerciale până azi, când a eșuat, dimpreună cu utopia, într-o distopie Young Adult care-i reciclează pesimismul bazat și pe spirit critic, nu doar pe un imaginar apocaliptic, transformându-l în depresie și fantasme suicidare. Din acel punct de inflexiune, pe care l-aș plasa deja la sfârșitul anilor 1960 (deși semnele se vedeau deja în anii 1950, Arthur C. Clarke le prefigura înainte de a le da expresia clasică în 1968, în roman și apoi, împreună cu cineastul Stanley Kubrik, în filmul omonim, 2001: A Space Odyssey), viziunile unor viitoruri nu doar apocaliptice (în care, o tot spun și scriu, Apocalipsa nu e urmată de Mântuire), ci de-a dreptul postumane. Clișeul mai recent, acum indispensabil paradigmei woke, este desigur Antropocenul, cu tot cu apelurile tot mai energice și ocazional isterice, combinate cu alte activisme altminteri din alte lumi, de a salva Planeta prin sinuciderea asistată a Omului. Un proiect mai radical decât cele mai ambițioase eugenisme, fiindcă exterminaționismul tradițional nu privea întreaga umanitate, ci anumite grupuri, popoare, religii, clase, rase. Oarecum paradoxal (dar poate inevitabil), profeții și activiștii acestei ere postumane care ar rezolva pe veci toate problemele umanității prin extincția speciei noastre, par să subscrie în ultimii ani la o nouă agendă, în care există un mutant element compensatoriu. Ei vor să păstreze, pe lângă animale, socotite intrinsec mai bune decât oamenii (începând chiar cu acelea care ucid, fiindcă au un esențial rol ecologic), elemente din ceea ce tradiția scrisă ori altminteri transmisă, memorializată și asumată a culturilor de pretutindeni a asociat oamenilor sau unora dintre avatarii speciei umane (chiar acelora pe care evoluția și/sau istoria i-au eliminat de-a lungul timpului; în brutala realitate a vieții sau în ficțiunile mitologice uneori și mai brutale unde, de la vechii greci la Popol Vuh etc., o instanță superioară, de regulă supremă, își elimină din mers creaturile mai mult sau mai puțin umane considerate nereușite). În cuvântul de deschidere al conferinței de pe 8-9 mai 2024 pe care am amintit-o la început, „AI and Humanity: Co-Evolution or Survival of the Fittest?”, am urmărit, pe fundalul declinului global al educației umaniste, mișcarea de la umanism la trans- și post-umanism, concomitentă cu și inseparabilă de prăbușirea instanțelor universale de autoritate bazată pe competență (în sensul vechi, de cunoaștere, nu în acela nou, de dexteritate). Dar această catastrofă, cu trecerea de la Enciclopedia veritabilă, prin Wikipedia și motoarele de căutare ca Google (am cunoscut la Stanford, în 1999-2000, multe altele, publice sau experimentale, înghițite rapid de gigantul monopolist susținut de SUA din rațiuni de securitate și din planuri de hegemonie globală), la Grokipedia și tot felul de alte inițiative IA, nu este singura. Analfabetizarea intelectuală și culturală, confuzia și impostura sunt o parte a problemei. O altă parte, și cu asta mă apropii de finalul acestui scurt eseu, ține de ceea ce menționam undeva mai sus: intrarea accelerată omenirii într-o etapă (ultima?) de anxietate și depresie. Din acest grav motiv, aproape nimeni nu mai ripostează atunci când IA nu se oprește la înlocuirea omului în posturile pentru care uneltele gânditoare pot lucra mai bine (nu neapărat mai ieftin, dar poate mai previzibil) decât uneltele vorbitoare. IA, suprasaturată cu toate descoperirile, inepțiile, erorile, adevărurile, invențiile, visele, coșmarurile, delirurile, incapabil de autocorecție (degeaba stau de veghe cei ca voluntarii de la RetractionWatch, erorile și fraudele dovedite vor fi fost deja absorbite de IA și vor fi început deja să afecteze Totul), va ajunge probabil să facă tot ceea ce HAL 900 (mi-am ilustrat dialogul cu Gheorghe Ștefan despre inteligența artificială din seria Idei în Agora, pe 12 martie 2024, tocmai cu o imagine elocventă din filmul 2001: A Space Odyssey) nu putea face, astfel că robotul trecea la eliminarea oamenilor. IA, sub controlul unor agenți umani (de la hackers la state), va putea, dacă nu apare o ripostă potrivită, permite supraviețuirea unei forme de omenire pe care nu o mai putem considera umană. Deci noosfera postumană a viitorului ar putea fi și mai tristă decât aceea din lumea în care toți oamenii vor fi dispărut. Va fi pentru umanitate ceea ce este postistoria pentru istorie.  

*

Corin Braga     

Antiutopii transumaniste

Odată cu invenția (atât imaginară, cât și tehnică) a „robotului” (de la slavul «rabota» „muncă”, de unde muncitor), industrializarea civilizației occidentale a intrat într-o nouă fază. De la mașina ca un complement al omului, ca ajutor în îndeplinirea sarcinilor care depășesc forța fizică a speciei umane, s-a ajuns, mai ales în imaginație, la mașina ca un substitut al omului. Roboți, automate, androizi, ființe cibernetice, conștiință electronică, inteligență artificială – în principiu aceste artefacte ar trebui doar să imite sau să completeze ființele umane, dacă este posibil cu capacități superioare în diverse domenii, dacă nu în toate domeniile. Or, s-ar părea că tehnologia „umanoidă” a devenit o activitate demiurgică, încercând să-l înlocuiască nimic mai puțin decât pe Adam, omul creat de biblicul Yahve. Această ambiție luciferică pare să vizeze, dacă nu înlocuirea lui Dumnezeu (care oricum este cu „mort”), cel puțin înlocuirea creaturii sale.

Or, după cum spune Keith Booker, utopia unuia se poate dovedi a fi anti-utopia altcuiva, astfel încât visul cabaliștilor științifici moderni poate deveni coșmarul „ultimilor oameni” care contemplă extincția speciei. (M. Keith Booker, The Dystopian Impulse in Modern Literature: Fiction as Social Criticism, Westport, Greenwood Press, 1994, p. 15.) Voi analiza în continuare un mic corpus de texte din secolele XX și XXI, în care sunt exprimate anxietățile stârnite de ceea ce studiile culturale au ajuns să numească transumanism și postumanism.

Înainte de a începe să populeze fanteziile lui Isaac Asimov și ale altor scriitori SF, roboții sub formă de ființe de oțel și-au făcut debutul în povestirea Utazás Faremidoba [Călătorie spre Faremido] (1916) a lui Frigyes Karinthy și în romanul R.U.R. Rossum’s Universal Robots (1920) al lui Karel Capek. În textul lui Frigyes, conceput ca o continuare a Călătoriilor lui Swift, Gulliver ajunge într-o țară unde mașinile, create inițial pentru a ajuta oamenii, s-au perfecționat până la punctul de a-și depăși creatorii. Devenite conștiente, acestea au ajuns la concluzia că viața organică este în mod necesar imperfectă și limitată, incapabilă de armonie și ordine, și că numai mașinile pot aspira la perfecțiune. Omenirea se dovedește a fi un obstacol în calea acestui progres, distrugând și parazitând marea mașină care este Pământul însuși, cu consecința logică că specia noastră trebuie să dispară pentru a face loc roboților. Morala anti-utopică trasată de un comentator, Czigányik Zsolt, este că „o lume armonioasă și non-violentă este posibilă doar fără omenire, forța distructivă și autodistructivă supremă din univers”. (Czigányik Zsolt, „From the Bright Future of the Nation to the Dark Future of Mankind: Jókai and Karinthy in Hungarian Utopian Tradition”, in Hungarian Cultural Studies, E-Journal of the American Hungarian Educators Association, Volume 8, 2015.) 

Autorul american Sidney Fowler Wright ajunge la aceeași concluzie, că omenirea va fi uzurpată de mașini, în povestirea „Automata” din colecția sa The New Gods Lead (1932). Această temă anxioasă va constitui intriga a numeroase romane și filme science-fiction, printre care franciza Terminator (1984), Terminator 2: Judgment Day (1991), Terminator 3: Rise of the Machines (2003), Terminator Salvation (2009), Terminator Genisys (2015) și Terminator: The Sarah Connor Chronicles (2008-2009 TV series), sau trilogia The Matrix (1999, The Matrix Reloaded, 2003, The Matrix Revolutions, 2003, The Matrix Resurrections, 2021). Dimensiunea apocaliptică a acestor viziuni este deja subliniată de titluri precum „Judgment Day”.

Dar există o variantă mai insidioasă a victoriei mașinii asupra omului: în loc să ia locul omului pe planetă, mașinile sunt capabile să fagociteze ființa umană din interior, refăcând, membru cu membru și organ cu organ, anatomia speciei noastre. Protezele, fie că acestea corectează sau îmbunătățesc capacitățile unui individ, reprezintă primul pas. Încă din 1930, Miles J. Breuer, în The Man with the Strange Head (Omul cu un cap ciudat), își imagina transplanturi metalice care să înlocuiască nimic mai puțin decât capul și, prin urmare, personalitatea umană. Paradise and Iron, titlul „romanului” care găzduiește aceste povestiri publicate în Amazing Stories Quarterly, este un oximoron antiutopic, denunțând paradisurile tehnologice. Atrofierea fizică și mentală a umanității ca urmare a mașinilor este, de asemenea, subiectul cărții lui Herbert W. Franke, Der Orchideenkäfig (1963), intitulată antifrastic „ein utopischer Roman”.

Totuși, deși „robotizarea” implică dezumanizarea și masificarea indivizilor, ea pare să răspundă unei aspirații umane mai profunde, aceea de a depăși condiția perisabilă și muritoare a cărnii. Înlocuirea corpului biologic cu un corp metalic mai rezistent, înlocuibil și, prin urmare, aproape indestructibil, ar face posibilă atingerea nemuririi. În Moderan, David R. Bunch (1971) oferă o demonstrație „de manual” a procesului de reducere a acestei teme la absurd, explorând consecințele inumane (sau postumane) ale dorinței de eternitate puse în practică prin intermediul tehnologiei.

Protagonistul din Bunch este un strateg militar care a supraviețuit celui de-al (treilea?) război mondial. Radiațiile și poluarea au făcut Pământul aproape imposibil de locuit, așa că guvernul central („Ruthless Central”, „elita-elită” a Capitoliului) a decis să transforme întreaga planetă, folosindu-se din plin de tehnologie. După apocalipsa atomică, acești „zei” ai viitorului creează un „pământ nou” și un „om nou”. Întreaga suprafață a planetei, otrăvită de radiații, este nivelată de mașini uriașe și apoi învelită în plastic. Oceanele sunt secate sau înghețate și, de asemenea, acoperite cu plastic. Flora și fauna sunt exterminate și înlocuite cu plante și animale artificiale metalice. Noul om, la rândul său, este transformat prin operații chirurgicale complexe într-o ființă de oțel, care păstrează doar câteva fâșii de carne și piele prinse în metal. Traumatizați de apocalipsa nucleară și amenințați cu dispariția, supraviețuitorii nu găsesc o soluție mai bună decât să se facă indestructibili într-un corp de metal.

Fiecare „stăpân” primește o fortăreață („stronghold”), cu care se asimilează fizic. Aici, el duce o viață artificială, cu petrol ca hrană, femei-robot ca amante și războaie cu vecinii ca distracție. Omul viitorului este practic o mașină: „Acum sunt făcut doar din ‚piese de schimb’ – inimă, creier, sânge, nervi, totul – totul este metal acum, totul este automat, totul este programat – splendid! Și știți ce? Nu visez niciodată noaptea. Cum aș putea visa noaptea? Sunt complet scos din priză când adorm” (p. 119).

Restul omenirii, încă în carne și oase, trăiește în cupole („bubble-domes”), fiind folosiți de stăpâni ca sclavi și ajutoare. Iar stăpânii se întreabă oricum dacă nu ar trebui să extermine toate aceste relicve ale unui trecut biologic.

Miza acestei viitoare e/in-voluții este, așa cum am spus, viața eternă. David R. Bunch prezintă o soteriologie atee prometeică, o mântuire oferită de știință și tehnologie, care transformă ființele umane nu în spirite reunite în cer, ci în automate care se bucură de perpetuitate fizică. Totuși, această promisiune materialistă, care contravine escatologiei creștine, se adresează trupului și ruinează sufletul. Prețul care trebuie plătit pentru nemurire este pierderea umanității. Dacă teama de moarte dă profunzime vieții noastre spirituale, făcându-ne umili și deschiși la pace și frumusețe, perspectiva unei vieți fără sfârșit alimentează egocentrismul și violența. „Stăpânii” cetăților trebuie să poarte războaie și să practice ura pentru a putea suporta greutatea plictiselii și a nimicniciei spirituale.

Și demonstrația anti-utopică continuă. Povestea „stăpânului” din Stronghold 10 este prezentată ca un manuscris descoperit și comentat de un personaj dintr-un viitor mult mai îndepărtat. Vocea acestui (pseudo)editor al textului aparține unui membru al „Essenceland Dream People”, o civilizație în care natura metalică a locuitorilor din Moderan a fost sublimată într-o natură energetică. Aici, toți indivizii sunt unde care nu mai au corpuri materiale. La fel ca naratorul-mașină, naratorul-radiație este euforic, prezentându-și condiția ca pe un ideal împlinit. Dar cititorul își dă în curând seama că, în ciuda optimismului naratorului, această condiție este nu numai supusă controlului totalitar al unui „dictator al iubirii”, ci și evanescentă, fără nicio legătură cu faptele reale și fără priză asupra realității materiale, și fragilă, deoarece depinde pur și simplu de funcționarea mașinilor care emit undele. Nemurirea oferită de știința atee și de tehnologia materială este un factor al damnării umanității.

Apocalipsa atomică (dar și chimică, biologică, ecologică sau de altă natură), atunci când nu extermină complet omenirea, provoacă mutații și transformări care manifestă declinul, involuția și eventuala extincție a speciei noastre. Exemplele abundă, după modelul celor două rase, Eloi și Morlocks, imaginați de H. G. Wells în Mașina timpului. În Gray Matters (1971) a lui William Hjortsberg, după cel de-al treilea război mondial, oamenii supraviețuiesc ca „Cerebromorfi”, creiere fără corp ținute în cuve uriașe conectate la computere. În The Winchester Trilogy (The Prince in Waiting, 1970; Beyond the Burning Lands, 1971; Sword of the Spirits, 1972) de John Christopher [Christopher Samuel Youd], într-un viitor post-dezastru, nașterile monstruoase au creat noi rase umane, „piticii” și „polimorfii”. În Natural History (2003) de Justina Robson, omenirea viitorului va crea, prin manipularea genelor animale, o nouă rasă, cei Forjați, care își vor numi creatorii „neevoluați”.

Unul dintre cele mai reprezentative romane pe tema postumanității este Half Past Human de T. J. Bass (Thomas Joseph Bassler) (1971). Într-un viitor nespecificat, omenirea va fi ajuns la 3.000 de miliarde de indivizi. Pentru a supraviețui, chiar fără catastrofe atomice sau ecologice, va trebui să își reorganizeze modul de viață și forma de civilizație. Big ES (Societatea Pământului) trăiește în clădiri uriașe, cu milioane de locuitori, izolată de lumea exterioară. Celelalte mari specii de animale vor fi dispărut aproape în totalitate, iar suprafața planetei va fi cultivată în întregime de mașini („agromecks”), care vor produce proteine pentru a hrăni această imensitate umană.

Pentru a se adapta la viața în aceste termitiere arhitecturale, omenirea va fi trecut printr-o inginerie genetică pentru a crea o rasă capabilă să susțină comunități mari. Rezultatul mutației sunt cei numiți Nebish, oameni cu patru degete și „cetățeni mulțumiți ai stupului”. În principiu, ei sunt androgini, dar pot fi „polarizați”, li se poate atribui un sex și, cu aprobare specială, pot concepe copii. Deși nu cunosc boala, trăiesc în medie doar 25-30 de ani. Competențele necesare pentru fiecare profesie sunt programate, iar familiile care ocupă un apartament sunt formate prin repartizarea indivizilor după un algoritm automat. Pentru a evita tulburările sociale, nevrozele și sinuciderile, cetățenii sunt aprovizionați cu diverse medicamente și beneficiază de consiliere psihologică. În concluzie, „homo superior” este o rasă care și-a pierdut capacitatea de adaptare la mediul natural, curiozitatea, inițiativa și spiritul de aventură, pentru a trăi într-o (pseudo)utopie de termite. Pământul mutanților „pe jumătate umani” este condamnat pentru că și-a pierdut potențialul de evoluție, în timp ce supraviețuitorii lui „homo sapiens” au șansa de a o lua de la capăt, de a migra spre o altă planetă, un Pământ al promisiunilor, o nouă grădină astrală a Edenului (p. 259).

Un alt tip de hibridizare se referă la „transumanismul biologic”, în care genomul uman se deschide către biosferă. Acest tip de ficțiune anxioasă este făcut posibil de către teoriile despre „porozitatea” sferelor naturii, despre combinarea și migrația între rasa umană și specii zoologice și biologice. Imaginarul unor asemenea hibridizări nu este nou, el apare deja într-o serii de antiutopii teratologice premoderne și moderne, cum ar fi romanul anonim Călătoriile lui Hildebrand Bowman (1778), în care protagonistul întâlnește rase precum Carnovirrians (anthropophagi), Taupinierans (troglodiți ichtyophagi nyctalopi porcocephali), Olfactarians, Auditantes, Luxo-voluptarians (cu simțurile respective accentuate), sau romanul lui Rétif de la Bretonne La découverte australe par un Homme-volant, ou le Dédale Français (1781), în care Victorin, protagonistul explorator, descoperă în marile Sudului o serie de făpturi amfibii între regnul uman și cel animal: oameni-maimuță, oameni-urs, oameni-câine (cynocephali), oameni-porc (și femei-scroafă), oameni-boi (și femei-vaci), oameni-cerb, oameni-țap (satiri), oameni-cai, oameni-catâri, oameni-broască, oameni-șarpe, oameni-elefant, oameni-leu, oameni-tigru etc., cam toate îmbinările posibile, ca într-un joc combinatoriu, între speciile zoologice. Nu lipsesc nici hibridările cu regnul vegetal, cum se întâmplă în romanul lui Ludwig Holberg, Nicolaï Klimii Iter Subterraneum (1741),în care figurează, într-o lume subterană, o rasă de Potuans (arbori inteligenți, umanoizi).

În momentul în care imaginarul teratologic magic al modernității timpurii este înlocuit de imaginarul tehno-științific al modernității prometeice, știința cu pretenții demiurgice (cum este cea a lui Frankestein) ajunge, la autori precum H.G. Wells să producă în laborator clonaje între oameni și maimuțe, tigri, hiene etc. (Insula doctorului Moreau). Tema ajunge până în postmodernism, generând una dintre cele mai reușite și tulburătoare lucrări despre sfârșitul civilizației noastre și apariția unei postumanități: trilogia de romane a lui Margaret Atwood: Oryx and Krake (2003), The Year of the Flood (2009) și MaddAddam (2013). Într-un viitor nu prea îndepărtat, Pământul va intra într-un ciclu de dezastre punctat de o serie de catastrofe: supraindustrializarea, care duce la dezastru ecologic, dispariția majorității speciilor de animale (este creat un joc, Extinctathon, pentru inventarierea animalelor moarte), supraaglomerarea și dezintegrarea orașelor în cartiere de muncă și rezidențiale izolate cu sârmă ghimpată, creând zone contrastante de „pleeblands” (pentru cei defavorizați) și „compounds” (pentru cei bogați), epidemii și boli degenerative, topirea calotei polare și creșterea nivelului global al oceanelor etc.

Cele mai periculoase evoluții din trilogia lui Atwood se referă la genetică. Mai multe multinaționale, cum ar fi OrganInc, experimentează posibilitatea de a crea mutanți, cum ar fi pigoonii (pentru recoltarea de organe), găinile fără cap (pentru carne), spoat/giders (din păianjen + capră, pentru fire de mătase foarte puternice folosite la confecționarea jachetelor antiglonț), snats (din șarpe + șobolan), rakunks, wolfvogs și bobkittens. Omenirea este cuprinsă de o adevărată febră demiurgică dementă, jucându-se fără control sau responsabilitate cu posibilitățile de combinare a genomurilor. Orgoliul suprem, pe punctul de a deveni nemesisul speciei noastre, este tentația de a produce o nouă clasă de oameni. Crake, porecla unui savant genial, modifică conținutul genetic al embrionilor pentru a obține mutanți cu caracteristici superioare standardului uman. „Copiii lui Crake” se bucură de o perioadă accelerată de maturizare, își pot vindeca suferințele și bolile prin incantații colective care produc o vibrație organică, au „termostate corporale” care îi fac independenți de climă, au o digestie repetată, asemenea rumegătoarelor, care le permite să digere orice categorie de plante, își pot regla umorile și mirosurile corpului pentru a se proteja de prădători, se împerechează în mod programat, ceea ce elimină competiția și violența. Experimentul este chiar aproape de a atinge nemurirea.

În laboratorul său de cercetare numit „Paradice”, Crake produce mutanți la fel de inocenți ca niște copii. El joacă nici mai mult nici mai puțin decât rolul lui Dumnezeu creând noii Adam și Eva în Grădina Edenului. Și dacă primii oameni au încălcat interdicția Creatorului lor, pierzând condiția de a fi puri, fără păcat sau nenorocire, dar și tinerețea și fericirea veșnică, Crake decide că și „copiii” săi trebuie să aibă propria lor șansă în istorie. Așa că vine cu soluția mizantropică supremă, de a extermina întreaga rasă umană cu un virus JUVE (Jetspeed Ultra Virus Extraordinary, p. 398) inexorabil, pentru a nimici Pământul. Prietenul lui, Jimmy, este „ultimul om rămas în picioare”, un supraviețuitor al apocalipsei virale, însărcinat cu educarea noii umanități. Antiutopia lui Margaret Atwood demonstrează prin reductio ad absurdum că pretenția luciferică de a îmbunătăți natura umană prin manipulare genetică nu va duce la înflorirea speciei noastre, ci la dispariția acesteia și înlocuirea ei cu o postumanitate.

Pe măsură ce ne apropiem de ultimele decenii ale secolului al XX-lea, în special după 1989 și sfârșitul Războiului Rece, presiunea anxietăților escatologice pare să scadă, iar majoritatea anti-utopiilor apocaliptice devin „critice”, adică încep să întrezărească căi de ieșire din coșmar. De exemplu, în The Memoirs of a Survivor (1974) de Doris Lessing, protagonista, adolescenta Emily, și animalul ei de companie Hugo, o încrucișare între un câine și o pisică, par să aibă puține șanse de supraviețuire într-o Mare Britanie distrusă de dezastru, unde supraviețuitorii trăiesc în bande care cutreieră orașele. Dar ea a dobândit, probabil prin mutație, ciudata putere de a traversa spațiul și timpul meditând în fața unui perete din apartamentul ei, astfel încât, în cele din urmă, poate evada prin perete către o lume mai bună.

Morala este că, aflată în pragul abisului, redusă la limita resurselor sale și amenințată cu dispariția, omenirea va fi nevoită să găsească mijloacele de a evita apocalipsa. Din păcate, primele decenii ale mileniului 3 au adus noi spaime, legate de catastrofa climatică, de extincția multispecii, dar și de Inteligența artificială.

Corpus

Margaret Atwood, Oryx and Krake, London, Bloomsbury, 2003

–, The Year of the Flood,New York, Doubleday, 2009

–, MaddAddam,New York, Nan A. Talese / Doubleday, 2013

T. J. Bass, Half Past Human, New York, Ballantine Books, 1971

Miles J. Breuer, Paradise and Iron (Complete Novel), in Amazing Stories Quaterly, Summer 1930. In The Man with the Strange Head and Other Early Science Fiction Stories,edited and with an introduction by Michael R. Page, Lincoln, University of Nebraska Press, 2008.

David Bunch, Moderan, New York, Avon Books, 1971

Karel Čapek, R.U.R. Rossum’s Universal Robots, Ot. Štorch-Marien, Praze, 1920. Trad. fr.: Rossum’s universal robots : drame collectif en un prologue de comédie en trois actes, Traduit du tchèque par Jan Rubeš; Préfacé par Brigitte Munier, Paris, La Différence, 2011

John Christopher [Christopher Samuel Youd], The Winchester Trilogy (The Prince in Waiting, 1970; Beyond the Burning Lands, 1971; Sword of the Spirits, 1972), London, Hamish Hamilton

Herbert W. Franke, Der Orchideenkäfig: ein utopischer Roman,München, Goldmann, 1963

William Hjortsberg, Gray Matters,New York, Simon & Schuster, 1971

Frigyes Karinthy, Utazás Faremidóba: Gulliver ötödik útja [A Voyage to Faremido: Gulliver’s Fifth Voyage], Budapest, Athenaeum, 1916

Doris Lessing, The Memoirs of a Survivor, London, Octagon Press, 1974

Justina Robson, Natural History, New York, Bantam Spectra Books, 2003

Dănuț Ungureanu, Așteptând în Ghermana, București, Nemira, 2013

Sidney Fowler Wright, The New Gods Lead,London, Jarrolds Publishers 1932

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 43-47]