Etichetă / postumanism
Vatra, nr. 3-4/2017
Postuman/ismul (10/10)
Marius Popa
a) Am, în genere, o anumită mefienţă conceptuală când vine vorba despre denumirile „cronologice“ ale unor paradigme. Neomodernismul, postmodernismul, poststructuralismul, douămiismul, postumanismul, iată, trădează, în esenţă, o criză a sensului/identităţii în care orizontul cultural a plonjat, mai cu seamă, de la începutul secolului al XX-lea. „Pasiunea negativă a modernităţii [şi a modernismului, prin excelenţă]“, cum o numea Matei Călinescu (vizibilă, de altfel, în predilecţia comunicării pentru ermetism, elitism, provizorat etc.), a generat o lume fără chip, iar opţiunea frecventă a cercetătorilor de a numi diferitele orientări din ultimul veac prin referire la succesiunea lor temporală (prin „post“-urile şi „neo“-urile care nu fac decât să ne ofere iluzia terminologică, anesteziantă, că avem habar în ce fel de realitate ne situăm) rămâne îndeajuns de sugestivă în acest sens. Prin urmare, „postumanismul” nu semnalează decât incapacitatea vocilor oficiale de a defini actualitatea altfel decât prin categorii negative. Ştim, cu alte cuvinte, cum nu e cultura de astăzi, mai degrabă decât cum e. În această ordine de idei, dacă umanismul a încercat să postuleze, invocându-l pe Protagoras, omul ca „măsură a tuturor lucrurilor”, putem intui că postumanismul determină, în acest sens, o mutaţie, că omul tinde să nu mai fie un asemenea etalon absolut, însă nu ştim, în fond, prin ce ar putea fi înlocuit în acest joc al „proporţiilor” axiologice. Citește în continuare →
Postuman/ismul (9/10)
Ştefan Borbély
Postumanismul – repere analitice (note despre post-antropocentrism)
Punctul de ajungere al eseului nostru, dedicat câtorva de aspecte de etiologie care vizează postumanismul, este reprezentarea divinităţii ca substanţă ubicuă (masă gelatinoasă?), pe care o găsim într-o povestire din 1967 a lui Philip K. Dick, intitulată Credinţa părinţilor noştri (Faith of Our Fathers), publicat la noi în volumul Furnica electrică (Nemira, 2006, 2012). Punctul lui de plecare îl reprezintă, însă, faimoasele consideraţii despre ţesuturile şi reţelele de putere heterotopice, din Prefaţa la Cuvintele şi lucrurile lui Michel Foucault. Aici se află mult-citata aserţiune a filosofului francez, potrivit căreia antropocentrismul reprezintă o „paranteză” epistemică în cultura occidentală, constituind, totodată, sursa rupturii axiologice dintre om şi restul naturii. „Himerele noilor umanisme”, alimentate de tezele socratismului platonic şi de cele ale „raţiunii universale” din secolul al XVIII-lea – scrie Foucault – ne-au făcut să uităm că omul este oarecum un „nou venit” pe scena istoriei, neconstituind, „fără îndoială, nimic mai mult decât o anumită ruptură în ordinea lucrurilor”1. Dincolo de această „ruptură”, şi de preeminenţa axiologică a ordinii (armoniei) pe care omul a impus-o în trăirea realului se află – scrie tot Foucault – „dezordinea care face să scânteieze fragmentele unui mare număr de ordini posibile în dimensiunea, fără lege sau geometrie, a eteroclitului”2. Citește în continuare →
Postuman/ismul (8/10)
Yigru Zeltil
a) Postumanul ţine pur şi simplu de tot ceea ce este exclus din definiţiile umanismului, ceea ce a fost şi este adeseori reprezentat ca fiind în afara umanităţii, iar postumanişti precum Neil Badmington nu fac decât să releve psihanalitic-deconstructiv această tensiune care există de la bun început între pretenţiile umanismului de a deţine un fundament categoric („raţiunea” în cazul umaniştilor clasici, mortalitatea în cazul celor contemporani) şi nevoia aceluiaşi umanism de a se apăra (uneori foarte violent, cât se poate de… inuman!) de alteritate chiar în timp ce, de fapt, aceasta contaminează umanul într-un fel sau altul. Prin urmare, nu este vorba tocmai de „moartea omului”. Operând cu aceeaşi reducţie moştenită de la Descartes, un transumanist ca Hans Moravec crede că poţi să transferi omul dintr-un corp uman într-un mediu digital. Aceasta nu este decât o perpetuare (încă modernistă) a antropocentrismului pe care postumaniştii nu îl mai pot lua de-a gata. Să reiau un exemplu din Callus şi Herbrechter, cel al lecturii filmului Terminator 2: Judgment Day pe care o face Tom Cohen în Anti-Mimesis (1994). Maşina Arnold (în care supravieţuieşte forma umană recognoscibilă) este folosită de către (pseudo-)umanismul hollywoodian (mimesis-ul ca bun de consum) pentru a contracara anti-mimeticul T2000, cel care poate lua orice formă animată sau inanimată. Analiza lui Cohen subliniază anxietatea acestei relaţionări cu alteritatea, care ignoră dorinţa „oarbă”, ce altminteri ar putea da naştere unor încrucişări cyborgice. Cyborg-ul nu mai este o proiecţie SF, devine curând o realitate socială – a se vedea cazul primului cyborg recunoscut legal, Neil Harbisson – împotriva căreia deja se prefigurează un val de „rasism uman”. Citește în continuare →
Postuman/ismul (7/10)
Ana-Maria Deliu
Nuclee teoretice în postumanism. Trei momente
În cultura populară, postumanismul s-a fixat ca acel –ism extaziat în fața tehnologiei capabile să transforme omul în postuman, „post-” cu semnificație dublă de „după” omul natural, urmând omului, și de „dincolo” de capacitățile omului natural, surclasându-l. Cyborgi, inteligență artificială corporală sau noncorporală, realitate virtuală și hyperrealitate – toate fac parte din lexicul deja accesibil asociat acestui postumanism și sunt integrate în imaginarul popular, în filme, muzică, artă (în special, dar nu exclusiv digitală) și cărți.
-
Postuman-ism
Deși se susține în primul rând pe imagini culturale, acest –ism eminamente estetic își găsește echivalentul teoretic în postumanismul lui N. Katherine Hayles (1999). Curiozitatea ei este orientată către limitele umanului: cât se poate interveni tehnologic pentru a îmbunătăți omul (290), dar și cum să coexistăm cu forme de viață biologice și artificiale cu care împărțim planeta și pe noi înșine (291). Ea pornește de la om ca ființă corporală – noile materialisme circulau deja, de exemplu, teoria lui Elisabeth Grosz (1993) – și denunță „punctul orb” din visul lui Moravec de a transfera conștiința umană într-un computer, pentru că acesta pornește de la prezumția că această corporalitate nu este mai mult decât o carcasă. Hayles o spune printre primii: faptul de a fi într-un corp este un mod de articulare a conștiinței umane, nu doar un recipient al acesteia, însă argumentul ei se rezumă la un determinism biologic (283-4). Citește în continuare →
Postuman/ismul (6/10)
Florina Ilis
a) Am întâlnit pentru prima oară conceptul de postuman încă din 1999, când am început să lucrez la teza de doctorat cu titlul Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficţiunea cyberpunk. În acel an apărea şi studiul lui Katherine N. Hayles, How We Became Posthuman. Virtual Bodies in Cybernetics, Literature and Information, studiu care mi-a prilejuit înţelegerea conceptului de postuman, un termen, totuşi, destul de nou la vremea aceea. În termeni comuni, postumanul poate fi înţeles ca o uniune sau ca o asociere a umanului cu maşinile inteligente, în care maşina nu mai apare ca un mecanism subordonat omului, aşa cum se prezenta în zorii cibernetizării societăţii, ci, în procesul schimbului de informaţii, ca o parte componentă a subiectului uman şi, prin tehnologiile implanturilor de organe „inteligente”, chiar ca o parte componentă a biologiei umane. În condiţia postumană, subliniază N. Katherine Hayles, nu există diferenţe sau demarcaţii absolute între existenţa fizică a corpului şi simularea pe computer, între mecanismul cibernetic şi organismul biologic, între tehnologia robotică şi principalele scopuri ale existenţei umane. Conceptul, provenit din zona science fiction şi, în special, dinspre ficţiunea cyberpunk, a pătruns relativ recent în discursurile despre paradigma şi poetica postmodernă. Citește în continuare →
Postuman/ismul (5/10)
Andrei Codrescu
Postumanism
M-a preocupat prima întrebare pînă într-acolo încât răspunsul asociat acesteia a devenit eseu. Din cauza interesului pe care mi l-a stîrnit, ea a rămas singura întrebare la care am răspuns. Sper că foloseşte dosarului exact aşa cum este – o cugetare, adică, pe marginea postumanului.
Genomul uman a fost descifrat şi se poate modifica. Genomul este un text simplu, un alfabet cu patru litere. Foarfecele genetic se cheamă CRISPR. Poţi să scrii o fiinţă-Dada cu CRISPR şi să fii surprins de ce monstru creezi. China foloseşte foarfece CRISPR să creeze o armată de milioane de soldaţi cu gene-trăgaci patriotice. La MIT (Massax=chussetts Insitute of Technology) şi UC California sunt tăiate din gene boli moştenite şi sentimente de gen nostalgie şi se insertează în locul lor logică, precizie, ecuaţii quantice. Genomii grâului şi orezului deţin texte mai complexe decât genomul uman. Diferenţa scrisă în gene (adăugate sau tăiate) este pusă în mişcare de densitatea neuronilor din creier. Neuronii sunt creaţi, recreaţi şi înmulţiţi de teste cotidiene, inclusiv exerciţii fizice şi surprize dadaiste. Aceşti neuroni sunt cititorii şi practicanţii textului genetic: ei manipulează textul ca cititorul care-şi proiectează o lume interioară. Cu cît mai diverse experienţe întâlneşte omul în textul interior cu atât mai mulţi neuroni sunt puşi să joace în exterior. În afara acestui joc în mişcare continuă trei aspecte semi-constante se pot vedea cu ochiul liber: un corp de carne, motorul autonomic şi memoria răspândită în corp care predatează maşinile. Citește în continuare →
Postuman/ismul (4/10)
Denisa Adriana Moldovan
Postumanismul: ieşirea din dualitatea utopie/distopie
Avându-şi bazele în poststructuralism şi postmodernism, postumanismul este o teorie a secolului al XXI-lea care reuşeşte să fie independent de antiumanism şi transumanism. Datorită fazei incipiente a postumanismului, există o multitudine de posibile definiţii care oferă acestei teorii fluiditatea de care are nevoie pentru a se situa concomitent atât în spaţiul umanioarelor cât şi în zona ştiinţelor exacte. Majoritatea gânditorilor care au adus contribuţii asupra postumanismului au plasat greşit această teorie pe axa distopie/utopie. Datorită încercării de ieşire din ideologia umanistă a secoului al XVII-lea, postumanismul reuşeşte să surclaseze această dualitate şi să formeze o nouă paradigmă. Pentru anumiţi gânditori, perspectiva unui viitor în care fiinţa umană este înlocuită de una postumană, devine o idee distopică. Pentru Francis Fukuyama, postumanismul aduce cu sine un viitor sumbru în care schimbarea naturii umane conduce spre „consecinţe negative asupra democraţiei liberale şi a înseşi naturii politicii”. Pentru acesta natura umană şi religia definesc „valorile noastre fundamentale” şi conferă stabilitate speciei. Fukuyama consideră că sfârşitul istoriei va veni doar odată cu sfârşitul progresului tehnologiei şi a biotehnologiei. Pentru a stopa părţile negative ale progresului tehnologic, acesta propune un control al statului asupra oricărei modificări ce implică tehnologia şi natura umană. Ideea acestuia creează o societate distopică, capitalistă, unde monopolul statului asupra tehnologiei va duce la un control totalitar. Capitalul va trata fiinţele organice şi anorganice drept un mod de a produce capital, astfel vampirizând societatea. Totodată, Fukuyama vorbeşte despre o natură a politicii, ceea ce de fapt este naturalizarea unei ideologii politice. Din perspectiva lui Rosi Braidotti, natura umană, pe care Fukuyama o invocă reprezintă doar bărbatul „alb, european, frumos şi fără dizabilităţi fizice”. Astfel, Fukuyama doreşte o stopare a postumanismului şi păstrarea naturii umane şi a politicii care sunt doar constructe de secol XVIII. Citește în continuare →
Postuman/ismul (3/10)
Radu Vancu
Post-umanul. Mic manual de întrebuinţare
revistavatra.org 