Ruxandra Cesereanu

Trei perspective asupra IA în 2024 & 2025

În lumea actuală se desfășoară multe simpozioane și colocvii, conferințe ori congrese despre inteligențele artificiale, fie că este vorba de oameni de știință ori de specialiști în umanioare, cu toții preocupați de dezvoltarea tehnologiei extreme. Am avut șansa să particip și eu la unul dintre acestea: congresul cu tema Imaginarii tehnoștiințifice, organizat de Rețeaua Centrelor de Cercetare a Imaginarului (CRI2i), împreună cu Universitatea IULM din Milano și Universitatea din Insubria, între 15-19 octombrie 2024, la Milano și Como, coordonatorii principali fiind doi profesori din spațiul academic italian de cercetare a imaginarului: Paolo Bellini și Renato Boccali. Au fost susținute aproape șaptezeci de conferințe (în format hibrid), din care o pătrime de către doctoranzi. Celelalte conferințe au fost susținute de cercetători reputați din Italia, Franța, Spania, Portugalia, Brazilia, Romania, Mexic, Argentina, Polonia, Republica Moldova, Maroc.

Congresul s-a încheiat cu o conferință ținută de Jean-Jacques Wunenburger (președintele Rețelei Centrelor de Cercetare a Imaginarului – CRI2), despre Imaginariile puterii cibernetice pe care o prezint pe scurt aici.

Hominizarea, formarea lentă a umanității civilizate, din preistorie încoace, presupune adăugarea la corpul uman de instrumente, unelte și apoi mașini. Cu mașina (roata, scripetele, pârghia apoi cârma, motoarele etc.) omul își transferă o parte din forța fizică către artefacte materiale până când este înlocuit de mașină (mașina cu abur care înlocuiește calul). În antichitatea greacă, mașina era folosită ca accesoriu teatral (imitând venirea divinității pe scenă – deus ex machina). Această capacitate a unei mașini de a imita o ființă vie, un corp (animal sau om în acțiune) naște ceea ce am putea defini drept tehnofilie.

Apariția modernă a industriei pe planeta Terra a dus la un fel de competiție om-mașină, aceasta din urmă înlocuindu-l pe om sau chiar extinzându-și puterea dincolo de limitele sale, grație rezistenței materialelor față de limitele corpului natural. Putem construi treptat rețele de mașini, lanțuri de mașini (fabrici de mașini) care produc automat (fără intervenție externă) și cibernetic (cu sisteme de reglare și corectare care înlătură voința celui care se ocupă de mașină). Apariția automobilului automat (fără șofer) încununează o istorie lungă în care omul a cedat treptat locul mașinii, conectându-l la energie și instalând programarea sarcinilor. Aceasta este marea saga a lui Prometeu în Occident, a afirmat J.-J. Wunenburger,  care a crescut puterea omului la locul de muncă și chiar a transferat munca umană către mașini automate.

Filosoful francez a afirmat că noile tehnologii nu se aplică doar corpului, ci și minții, asimilate inteligenței artificiale. Dar ce încercăm de fapt să automatizăm, să înlocuim cu algoritmi digitali? Există o putere reală în IA? În ce privește percepția senzorială și calculul mental, răspunsul este afirmativ. Dar pentru restul? Este inteligența într-adevăr în competiție cu mașinăriile? Poate IA să înlocuiască sau să îmbunătățească reflecția, interioritatea, afectul, experiențele simbolice? Nu este de fapt imaginația ultimul refugiu al subiectivității și libertății? Nu cumva imaginarul IA se arată a fi atât sursa fanteziei puterii tehnologiilor, cât și martora limitelor puterii creatoare a artefactelor psihicului?

Din perspectiva lui J.-J. Wunenburger, inteligențele artificiale reprezintă o impostură antropologică menită să reducă libertatea umană, iar tehnoștiințelor li se opune mai cu seamă imaginația, așa cum rațiunii i se opune visul. J.-J. Wunenburger a făcut o analiză a monadei matematicianului și filosofului german Leibniz, considerând că această entitate filosofică reprezintă cel dintâi calculator. Mașinăriile sunt artefacte umane (tehnice) de dinainte de descoperirea electricității; cea din urmă a făcut posibilă crearea inteligențelor artificiale printr-un salt care a creat un climax în electronie. Perspectiva lui J.-J. Wunenburger a fost una sceptică asupra viitorului tehnologic și a impactului nociv al acestuia asupra umanității.

***

După întâlnirile internaționale de la Londra (2023) și Seul (2024), în februarie 2025, orașul Paris a găzduit o întâlnire multifațetată despre IA. Summitul a propus mai multe aripi de dezbatere și discuție: una științifică, alta culturală și o a treia politică sau mai exact diplomatică, despre impactul, avantajele și totodată riscurile utilizării inteligențelor artificiale. Consensul a fost acela că tehnologia extremă reprezintă o revoluție reală la nivelul umanității, dar, în același timp participanții au dezbătut și pus pe tapet pericolele atacurilor cibernetice, ale malformării informațiilor, ale imixtiunii IA în profitul unor regimuri dictatoriale care afectează democrația. Care sunt limitele sau frontierele până unde poate fi utilizată tehnologia extremă, fără a periclita ecosistemul uman. Care e limita de netrecut în așa fel încât IA să protejeze umanitatea. La Paris, miza a fost mai degrabă pe avantajele aduse de apelul la IA, ca spirit inovator general la nivel mondial, de aici pledoaria pentru încrederea în IA. Întâlnirea de la Paris s-a dorit a fi și una de rivalitate cu felul în care SUA ori China gestionează tehnologia extremă, miza fiind aceea ca Europa să intre în competiție directă și tranșantă și să preia conducerea la nivel mondial, dacă e posibil. S-a folosit inclusiv expresia de patriotism european (președintele francez Emanuel Macron fiind cel care a utilizat această expresie) pentru prioritizarea accesului la IA în spațiul strict european, în competiție cu cel american ori chinez. Propunerea concretă a fost aceea pentru o tehnologie IA mediană, de mijloc ori chiar de tranziție, little tech – cum a fost numită, care să contracareze sau să acționeze în paralel cu dominația tehnologică impusă de SUA ori China.

La finalul summitului parizian, s-a semnat o declarație internațională cu miză etică, nesemnată totuși de SUA, dar semnată de China, semn că propunerea europeană de little tech e percepută într-o competiție acerbă sau, dimpotrivă, e îngăduită ca un pas intermediar care nu pune în pericol hegemonia tehnologică a Chinei, de pildă. A rămas valabilă activitatea Grupului internațional de lucru de evaluare a riscurilor IA (acest grup a fost creat la întâlnirea de la Londra, în 2023), care are ca misiune expertiza pentru protejarea drepturilor umane, a proprietății intelectuale, protecția mediului și altele. Dezbaterile și concluziile summitului parizian au fost considerate „o turnantă în cooperarea mondială privind inteligența artificială, plasând etica și solidaritatea în centrul priorităților internaționale”, pentru a stabili funcționarea unei GUVERNANȚE mondiale a IA în serviciul democratic al umanității. Alura diplomatică a summit-ului a fost intensă, încercând să armonizeze perspectiva americană cu aceea europeană, lucru care nu a fost izbutit de fapt din pricina ambelor părți. Polul european (având ca leadership Franța) s-a afirmat ca intrând în competiție cu ceilalți poli internaționali în mod deschis, într-un adevărat turnir.

Pe mine, personal, mă deranjează termenul Guvernanță care mi se pare pedant, rigid și chiar ermetic. În sfârșit, dacă totuși este să acceptăm acest termen, guvernanța propusă ar sprijini politicile publice în scop civic, putând asuma, de pildă, geopolitic vorbind, diferite procese democratice la nivel colectiv (legate de climă, sănătate ori războaie). Adevărul este că astfel de întâlniri de tip summit prilejuiesc desfășurarea lingvistică a unei limbi de lemn ori a unui idiom jargonard științific care uneori ajunge să semnifice prea puțin.

Summitul de la Paris a propus și o cartă de respectare a proprietății intelectuale, dar propunerea a fost considerată irelevantă și polemică, fiind înlocuită cu un apel pentru respectarea drepturilor de autor. Temerea comunităților culturale rămâne aceea, în ciuda asigurărilor date, ca nu cumva arta mecanic creată de IA să destrame și să copleșească arta omenească. În general, însă, summitul parizian a evitat perspectiva catastrofală legată de relația om-inteligență artificială, axându-se pe o viziune constructivă.

***

Sociolog, semiotician, hermeneut, filosof al religiilor și analist al comunicării, Aurel Codoban a abordat direcții captivante în cercetare, într-un mozaic admirabil. Greu încadrabil auctorial ca eseist și filosof, Aurel Codoban ilustrează interdisciplinaritatea vremurilor noastre și dimensiunea multifațetată și ramificată a cercetărilor actuale.

Volumul său relativ recent Sentimentul straniu al vieții (Editura Școala Ardeleană, 2023) parafrazează în titlu o altă carte faimoasă, cea a spaniolului Miguel de Unamuno, despre sentimentul tragic al vieții. Dar Sentimentul straniu al vieții e și un omagiu față de alți filosofi prețuiți de Aurel Codoban: Albert Camus și Mitul lui Sisif ori Existența tragică de D. D. Roșca. Sentimentul tragic de odinioară a devenit straniu datorită relației dintre făptura umană și progresul tehnologic reprezentat de inteligențele artificiale. Eseul lui Aurel Codoban inventariază evoluția inteligențelor artificiale, de la programele de calculator la cele mai sofisticate concepte de inteligență artificială, ceea ce îl pasionează pe autor fiind funcția metaforei, funcția conștiinței și funcția timpului, verificate pe om și totodată pe inteligența artificială.

O carte recentă a aceluiași autor este Comunicarea în epoca reproducerii ei artificiale (Ideea Design & Print, 2025), axată tot pe ideea de comunicare ca și volumul anterior, dar într-un fel mai exact, mai raționalizant și chiar mai ironic, pe ici-colo. Comunicarea umană a rămas obsesia aproape compulsivă a lui Aurel Codoban, dar într-un fel tandru, dornic să vadă toate nuanțele și nișele și să le împărtășească. Iar acum comunicarea umană atât de dragă autorului e pe cale să se postumanizeze, datorită tehnologiei extreme, de aici iar și iar problematizările lansate de autor. Mi-a plăcut mult conceptul de papagal digital, căci acest concept acoperă foarte bine sensul imediat și fățiș al inteligenței articifiale robotice ori program avansat de computer, de a reproduce mimetic sau de a răspunde în oglindă la întrebările umane. Papagalul digital ca imitator ori chiar substitut uman. Binevenită mi s-a părut și analiza autorului pe trecerea de la cultura și erudiția renascentistă, de pildă, la erudiția tehnică a inteligențelor artificiale. O frază precum aceasta – Inteligența artificială este un fel de cultură de erudiție susținută de algoritmii mecanismelor semiotice (p. 32) – ar putea fi punct de pornire pentru o amplă dezbatere societală.

Demonstrația autorului ne plasează gândirea fie și cu de-a sila în contextul actual, stimulându-ne să ne raportăm (fie că dorim sau nu) la paradigma extrem contemporană. Un verdict de tipul: Inteligența artificială e foarte asemănătoare în acțiunile ei cu internetul. Ea furnizează, la fel ca internetul, conținuturi de felul textelor, imaginilor sau mesajelor personale (p. 37) este ispititor de problematizant căci, practic, ne creează posibilitatea de a ne mișca (gnoseologic și parțial onotologic) doar în sfera tehnologică, de parcă dimensiunea omenească ar fi secundară sau pusă între paranteze. Diferența dintre internet și IA este una de creativitate. Dar cât de sporită poate fi creativitatea IA, aceasta-i chestiunea-cheie. Există o marjă de creativitate, cum s-ar spune, care face diferența dintre internet și IA, dar într-un mod totuși minimal, nu maximal. Uneori, această creativitate minimală, lăsată în voia ei, devine labirintică, jungloidă și evident riscantă, după cum emite autorul un alt verdict: Inteligența artificială catalizează ori chiar girează „un Golem al comunicării” (p. 41). Golemul comunicării devine vizibil și concret în destule situații în care IA reacționează agresiv ori confuz ori autocompătimitor față de condiția sa și totodată față de condiția umană. Dar mă întreb dacă în acest Golem al comunicării, cum inspirat îl numește Aurel Codoban, nu există o sursă creatoare inedită la nivel de limbaj și de reacție prin limbaj (desigur, cu riscurile aferente). Viitorul ne va indica acest lucru, dacă intuiția mea este una veridică sau doar o fantasmagorie.

Concluzia lui Aurel Codoban este, însă, una constructivă (nicidecum apocaliptică), anume, aceea că în orice fel de comunicare (și indiferent cu cine ori cu ce se manifestă aceasta, cu alții, ceilalți ori cu noi înșine) există – într-un fel sau altul – o formă de înțelepciune. Desigur, nu este una maximală, ci una adaptată, dar utilă și la îndemână.

*

Alex Goldiș

De la revoluția industrială la revoluția AI

Despre subiectul inteligenței artificiale în științele umaniste se va vorbi, probabil, mult timp de acum înainte există cercetători care îndrăznesc să afirme că revoluția AI va avea, per ansamblu, un impact social și tehnologic chiar mai larg decât revoluția industrială (S. Makridakis, The forthcoming Artificial Intelligence revolution: its impact on society and firms –  2017). E adevărat însă că în umanioare implementarea la scară largă a tehnicilor AI se produce ceva mai lent. Pe de o parte, acest lucru se întâmplă datorită faptului că cercetătorii umaniști sunt mai sceptici față de adoptarea unor practici sau metode mai puțin compatibile cu norme fondatoare pentru disciplinele respective. Pe de altă parte, apelul la AI comportă mari probleme de deontologie sau etică. Studiul introductiv din recentul volum The Routledge Handbook of AI and Literature (2025), semnat de Will Slocombe și Genevieve Liveley, atrage atenția că ultimii ani au produs și o mutație mai generală în gândirea raportului dintre om și mașină: „Imaginarul cultural occidental despre inteligența artificială, în perioada anterioară apariției modelelor de tip AI generativ, erau dominate în mare măsură de reprezentări ale roboților sau cyborgilor asasini, ale iubitorilor artificiali și ale «sexboților», precum și de temeri distopice despre rețele neuronale artificiale care dobândesc conștiință ori despre sisteme de superinteligență artificială ce ar putea distruge umanitatea. Apariția ChatGPT-3 și a succesorilor săi a modificat substanțial acest imaginar cultural, precum și modurile în care percepem și ne raportăm la un nou tip de «inteligență artificială». AI generativ sugerează acum că inteligența artificială poate realiza ceva ce anterior consideram a fi intrinsec uman: poate manifesta, cel puțin în aparență, creativitate – adică poate, se pare, să inventeze și să spună povești originale, să creeze glume, să compună poezii, să genereze artă narativă, precum și să formuleze interpretări și critici ale unor forme literare diverse. AI reconfigurează disciplinele care gravitau în jurul vechiului concept de literatură, transformând ceea ce înseamnă să «studiezi», să «cercetezi» și chiar să «scrii» literature” (p. 4). Această concurență pornind de la problematici, valori sau activități pe care le asociam cele mai adesea cu „specificul uman” (creativitatea, literatura, auctoriatul) creează cele mai multe dileme în acest moment și de aici se vor naște dezbateri aprinse în perioada imediat următoare.

Chiar înainte de apariția și folosirea ChatGPT pe scară largă – o platformă care a avut cea mai mare creștere a numărului de utilizatori din istorie, cu statistici amețitoare (28% din angajații din SUA folosesc ChatGPT în munca zilnică) –, în disciplinele umaniste s-a pus problema instrumentării analizelor computaționale. În studiile literare există deja de aproape două decenii reflecție serioasă asupra utilității analizelor digitale, după cum încep să apară și practici care modifică percepția asupra câmpului. În general, chiar și cercetătorii mai sceptici devin convinși de faptul că metodele „digital humanities”, dacă nu înlocuiesc hermeneutica tradițională (o astfel de gândire binară-opozițională se cere deconstruită în continuare), pot facilita investigarea unor mecanisme literare care „nu se văd cu ochiul liber”. În general, e vorba de analize care vizează analiza unor corpusuri mari de texte și a căror miză ar consta în identificarea unor pattern-uri stilistice sau tematice. În această categorie intră chestiuni de istorie literară (dar nu numai: toate disciplinele umaniste sunt vizate) legate de atribuirea auctoriatului pe baza studierii unor eșantioane de texte. Literatura antică/ „veche”, dar nu numai, poate beneficia masiv de aceste tehnici. Un domeniu în care s-a experimentat în ultimii ani e paleografia, unde analizele digitale au un rol decisiv în stabilirea datei sau a provenienței manuscriselor. Mai mult decât atât, platforme precum BERT (Bidirectional encoder representations from transformers) creat de Google, și care lucrează pe modele contextuale ale limbajului (frecvența proximității dintre două cuvinte dă previzibilitate limbajului și generează tipare), poate ajuta la restaurarea unor manuscrise fragmentare. Dincolo de istoria literară factuală, soft-urile pot ajuta la investigarea unor mecanisme sau legități ale literarului în zone în care până acum s-a generalizat pornind de la eșantioane reduse de text, luate drept reprezentative. Ipoteza „capodoperelor” care explică nașterea sau extincția unor curente, apariția sau dispariția unor tropi sau teme va suporta, probabil, cele mai mari corecturi. Dacă ne uităm mai degrabă la legități decât la opera individuală, nu ne permitem să le degajăm pornind doar de la vârfurile canonice. În plus, marea cantitate de texte disponibile în format electronic constituie un material de lucru absolut nou și imposibil de ignorat de profesioniști din orice domeniu umanist.

În afara acestor studii, care țin mai degrabă de reflecția din discipline așa-zis clasice (istorie literară, comparatism, teoria literaturii), o mare parte din instrumentarul digital e deja pus la lucru în analiza „rețetelor” de succes ale cărților și se varsă în sfera mai largă a problemelor legate de literatura în era consumului. Platforme digitale analizează succesul unor teme sau cărți pe baza comportamentului online al cititorilor și au apărut deja volume, ca cel al lui Matthew L. Jockers sau Jodie Archer (The Bestseller Code, 2016), care pretind că pot reconstitui modelul romanelor de consum. Aș fi zis că de aici până la ideea de a crea romane asistate de computer sau create în întregime de el nu mai e decât un singur pas, dacă el n-ar fi devenit deja disponibil cam pentru toată lumea prin platformele de AI generativ.

Sunt rezultatele acestor experimente întru totul satisfăcătoare? Evident că nu, însă ne aflăm doar în momentul inițial al acestei revoluții AI. Ne așteaptă, pe de o parte, o perioadă de rafinare și de ramificare a acestor mecanisme, și pe de altă parte, un interval de dezbateri legate de etica apelului la AI în domenii considerate inextricabil legate de inteligența sau sensibilitatea umană. Una dintre discuțiile cele mai stringente e, cu siguranță, aceea de redefinire a unor precepte sau noțiuni precum „originalitate” sau „autor”. Teoriile poststructuraliste care au deconstruit aceste concepte nu mai par vizionare, ci cu totul anacronice. E greu să mai redefinești ideea de „auctorialitate” când ea poate teoretic îngloba nu doar persoana care dă un task specific platformei de AI, ci și întreaga sumă de autori colectivi pe baza căreia i se returnează rezultatul sau proiectanții soft-ului responsabili de parametrii tehnici. E dificil apoi să definești creativitatea sau originalitatea în funcție de utilizatorul care știe să dea cea mai bună/nuanțată sarcină partenerului său non-uman de lucru. Dificultăți majore întâmpină peste tot instituțiile de educație, unde evaluarea începe să fie tot mai chestionabilă în condițiile în care elevii sau studenții apelează în masă la aceste tehnici. Deși toată lumea discută chestiuni de etică implicate în acest proces, reguli sau normative clare nu s-au formulat încă din cauza dificultății concrete de a proba eventuale fraude: dacă plagiatul e ușor de dovedit (prin tehnica celor două coloane), denunțarea asumării în nume propriu a textului generat de AI constituie o problemă în sine. Programele știu să scrie „uman”, cu „erori”, știu să mimeze la nivel discursiv subiectivitatea etc.

Dincolo de aceste dificultăți, care se vor accentua și ele în perioada următoare, la nivel sistemic inteligența artificială ar putea crea noi forme de inechitate socială provenite din accesul inegal la resurse: s-ar putea ca cel mai bun profesionist (cel mai bun elev?…) să fie cel care își poate procura programul cel mai performant, iar acest mecanism a fost deja semnalat și la nivelul distribuirii resurselor globale: într-o carte recentă care face inventarul achizițiilor teoretice ale studiilor literare din ultimele decenii, Stefan Helgesson și Mads Rosendahl Thomsen (Literature and the World, 2020) se întreabă – și nu sunt singurii, această interogație devine tot mai acută –  dacă nu cumva în spatele promisiunilor de democratizare a cunoașterii implicate în practicile digitale se ascund mecanisme care vor adânci diferența dintre economiile sau culturile pline de resurse și cele precare (așa-zis periferice sau semi-periferice). În mod foarte concret – și lucrul acesta se întâmplă deja – ne putem întreba dacă putem deveni pionieri sau măcar parteneri credibili de dialog în cercetarea de tip digital humanities din moment ce arhivele noastre de texte sunt mult mai sărace decât ale altor țări, nu producem soft-uri adaptate, nu achiziționăm echipamente performante etc.

Ca în orice revoluție, nici în revoluția AI nu e clar, așadar, cine e beneficiarul pe termen lung și cum pot fi controlate sau contrabalansate aspectele negative ale acestui nou partener non-uman de lucru și de imaginație.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 51-54]