Eminescu este receptat de epocile pe care le străbate pe măsura înțelegerii și intereselor lor. Autor doar al primei părți din „Împărat și proletar” și a poemului „Viața” sau autor doar al debutului cu „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, glasul său a răsunat magic chiar dacă era ciuntit după legile încăperii din care era ascultat și fiecare din epocile prin care a trecut l-au recunoscut al lor și l-au luat cu autoritate în stăpânire. Noi i-am așezat pe umeri greutatea culturii naționale. Ne-am obișnuit să ne gândim la Eminescu ca la ceva ce ne aparține, când de fapt noi îi aparținem lui.

Suntem cu toții conștienți că, dacă n-ar fi fost el, am vorbi și am iubi în alt fel, ne-am revolta și ne-am resemna altcum, nu am fi cei care suntem, ci alte ființe pe care nici nu putem să ni le imaginăm acum și pe care dacă le-am întâlni ni s-ar părea străine. Fără oricare dintre domnitorii săi, fără Mircea cel Bătrân sau fără Ștefan cel Mare, fără oricare dintre răsculații săi, fără Horia sau fără Tudor, poporul român ar fi avut astăzi o cută de durere în plus, dar n-ar fi fost atât de schimbat ca fără Eminescu. Fără Eminescu am fi fost un alt popor, cu un suflet diferit, vorbind o altă limbă, abia asemănătoare. și totuși, sau poate tocmai de aceea, îl cunoaștem atât de puțin. Cuprins de ideal ca de o lumină care înlăcrimează ochii, el ne face să vedem, nelăsându-se văzut. După atâtea biografii, și amintiri, și descrieri, abia dacă ni-l putem imagina cu adevărat, așa cum a fost, dincolo de icoana poetului romantic; e mai ușor să ți-l închipui cu aripi de arhanghel, decât cu o halbă în față la berăria din strada Academiei, colț cu strada Doamnei… Tot ceea ce-l atinge se îmbracă într-o ceața luminoasă care moaie contururile și le topește în simbol. În asemenea nori umblau zeii antichității pe pământ, dar cât de greu de moștenit este norul care se numește Eminescu!

Dacă Eminescu ar fi fost mai puțin imaculat, cred că posterității sale i-ar fi fost mai ușor. Dacă ar fi existat în viața lui de dincolo de pagină bănuiala misterioasă a unei crime, ca la Villon, sau, cel puțin, o vinovată iubire, ca la Shakespeare, sau, și mai puțin, sfidarea și neliniștea paradisurilor artificiale, ca la Baudelaire, sau, cel mai puțin, înecul în valuri de alcool, ca la Poe, dacă ar fi existat în viața lui pe pământ o singură vină, un singur lucru care să i se poată reproșa și care să-i poată fi cu mărinimie iertat, posteritatea sa ar fi fost mai ușor de purtat. Dacă el, cel mai mare, ar fi mințit, cât de simplu ar fi fost să spunem, „și el a mințit”; dacă el, cel mai mare, ar fi furat, cât de simplu ar fi fost să spunem, „și el a furat”; dacă el, cel mai mare, ar fi împroșcat cu noroi, cât de simplu ar fi să spunem, „și el a împroșcat cu noroi”. Dar din tot ce-și poate îngădui un om, el nu și-a îngăduit decât boala și demnitatea, interzicând astfel, cu propriul său trup prăbușit și cu propria sa minte întunecată, intrarea umbrei în parnasul românesc. Odată cu el și definitiv, pentru un întreg popor, noțiunea de poet a rămas legată de aceea de imaculare. Această necruțătoare lege, mai blândă poate la alte popoare, ne dictează fără milă admirațiile și ne stabilește implacabilă idolii, neîngăduindu-ne nici o clipă să nu fim demni de a privi statura lui fără egal și ochiul lui mare, deschis, fără somn asupra eternității. În fața lui, mai ușor îi este unui poet maculat să înceteze de a se mai numi poet, decât unui ticălos să încerce a pătrunde dincolo de pragul sfințit al poeziei.

Mă gândesc – m-am gândit adesea în împrejurări esențiale, atunci când de răspunsul pe care mi-l dădeam depindeau faptele și uneori chiar sensurile vieții mele – cum ar fi fost poporul român fără Eminescu. Nu atât fără opera lui, genială în planul poetic si înrâuritoare la infinit, ci fără viața, fără legenda lui care ne-a fixat coordonatele idealului. Cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut viața lui Arghezi, sau cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut moartea lui Byron? Cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut cariera lui Lamartine sau longevitatea lui Hugo? Desigur, altfel, fără îndoială, altfel, sunt convinsă că nu exagerez susținând că de biografia lui Eminescu atârnă în mod miraculos, magic aproape, felul de a fi al fiecăruia dintre noi. Nu susțin că imacularea lui ne face mai curați, nici că demnitatea lui fără cusur ne împiedică să ne umilim, susțin că etalonul de platină al moralității lui a stabilit o dată pentru totdeauna valorile supreme după care știm că vom fi judecați. Iar această conștiință a raportării continue ne fixează legile imuabile ale devenirii. Trebuie să fii pământ ca să înțelegi că nu e totuna să fii comparat cu Feleacul sau cu Muntele Omul.

A discuta chestiuni de morală lângă mormântul unui mare poet poate părea nepotrivit și neesențial. Dar Eminescu nu este numai un mare poet al lumii, el este poetul nostru național. Din paginile cărților de citire el trece firesc în paginile cărților de rugăciune și din dicționarele istoriei literare, în pomelnicele cu arhangheli si martiri.

Literatura română are mulți mari poeți, dar numai Eminescu este poetul național, etalonul de platină al conștiinței colective, proiecția sa în absolut. Numai el poartă răspunderea întregii deveniri a celor pe care i-a învățat să vorbească așa cum Dumnezeu poartă răspunderea păcatelor celor pe care i-a creat. Poetul național este într-un anume sens creatorul poporului său. El este Poetul-Tatăl.

Acesta este prototipul care, oricât d greu ne-ar fi să-i semănăm, rămâne neschimbat, reușind să marcheze ca o pecete nu doar epoca lui, ci și ce a fost înaintea lui și ceea ce este și va fi după el. și pentru tot ce a marcat răspunde în eternitate, Pentru că între poetul național și istorie legăturile sunt într-o asemenea măsură determinante și reciproce încât, chiar dacă le-ar fi divergente intențiile și idealurile, destinele lor se împletesc implacabil de la începutul până la sfârșitul, mereu prorocit, al lumii. Poetul național nu poate scăpa istoriei, cum istoria nu poate scăpa poetului național. Aceasta este axioma. Iar dramaticul destin postum al lui Eminescu a fost de a fi – mai mult și mai puțin decât un mare poet – poetul nostru național.

Putem oare înțelege cât de greu îi este unui mare poet să fie poet național?

Faptul că am fixat ziua culturii naționale de ziua lui Eminescu îl obligă pe Eminescu să răspundă pentru noi, dar ne obligă și pentru noi să răspundem în fața lui Eminescu. Iar a răspunde în fața lui Eminescu astăzi înseamnă nu doar a face cultura, ci și a rezista prin ea.

Rezistența prin cultură a fost o temă polemică încă din primele zile de după decembrie ’89: Ne-am întrebat la nesfârșit a funcționat sau nu? ne-a salvat sau nu? a folosit la ceva acest tip de salvare? Răspunsul afirmativ era atacat atât dinspre cei care ar fi vrut mai mult decât o rezistență prin cultură, cât și dinspre cei pentru care rezistența nu intra în socoteli. Acum când putem compara și descoperim că tirajele cărților erau mult mai mari nu doar pentru că erau mai ieftine, ci și pentru că se citea infinit mai mult, când ne amintim cum din cărți, din filme, din spectacolele de teatru, din expoziții de artă și concerte se sorbeau ultimele molecule de libertate care ne țineau în viață, nimeni nu se mai îndoiește că rezistența prin cultură a fost chiar o supraviețuire prin cultură.

Dar ceea ce ne-a putut salva ieri de spaimă, de teroare, de degradare, de ură și de nebunie nu ne poate, oare, salva azi de ură și prostie, de singurătate și indiferență, de analfabetismul funcțional, de vidul rămas în locul credinței, de înlocuirea artei prin divertisment, de violență și vulgaritate, de nebunie, de excesul de consum, de deficitul de spiritualitate? În mod evident rezistența prin cultură este cel puțin la fel de necesară azi ca și ieri, doar că, iată, cultura care a fost în stare să ne salveze ieri este astăzi ea însăși marginalizată și pentru a ne putea apăra, are nevoie ea însăși să fie apărată. A rezista prin cultură într-o lume a rețelelor sociale furibunde și agramate și a serialelor cultivându-și vulgaritatea ca pe o formă de autenticitate și de populism, este nu doar singura soluție de salvare a noastră și a culturii în același timp, ci și datoria de a împiedica roata istoriei, atât de greu întoarsă spre vest, să se rostogolească înapoi fără speranță. Iar această soluție și această datorie sunt cea mai clară dovadă că suprapunerea zilei culturii cu ziua lui Eminescu nu este o formă fără fond, ci un simbol viu. Căci, zidindu-l în istoria literară pentru ca pereții ei fragili și urmăriți de blestem să nu se surpe, timpul nu reușește să-l smulgă pe Eminescu din actualitate. O actualitate care se schimbă mereu aiuritor, dar care, oricât ar părea de ciudat, rămâne în liniile ei esențiale aceeași. și de la corupție la amenințarea rusească, de la viermuiala vieții politice la întrebarea ce va spune Europa despre noi, temele gazetarului Eminescu sunt aceleași cu temele ziariștilor de azi. E firesc, deci, ca el să revină obsesiv, punct de reper și continuă comparație, oglindă în care se privește cu uimire un întreg popor.

A răspunde în fața lui Eminescu înseamnă să acceptăm că cine înțelege mai mult, este responsabil pentru mai mult, să acceptăm să răspundem nu numai pentru ceea ce am făcut noi, ci și pentru toate eșecurile, pentru toate greșelile din jurul nostru pe care le-am înțeles și nu am încercat să le împiedicăm explicându-le jumătății de țară care nu le înțelege. Rezistența prin cultură este împotrivirea la răul care macină nu doar țara, ci lumea, o lume care s-a schimbat renunțând nu doar la principii ci și la logică, nu doar la buna-credință, ci și la bunul simț. De exemplu, faptul că în școlile noastre nu se mai învață pe dinafară versuri și deci, programatic, Eminescu nu mai e știut pe de rost are legătură, oricât ar părea de ciudat cu scăderea sensibilității nu numai artistice a copiilor, scăderea care la rândul ei favorizează creșterea violenței și așa mai departe. Iată ceva ce ar fi putut și ar putea încă depinde de noi, chiar de noi cei din această sală.

Ziua lui Eminescu, devenită ziua culturii funcționează an de an ca un moment de reculegere colectivă. An de an mixerul vieții cotidiene, care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se apropie de explozie, se oprește, și ne lasă să ne gândim la ramurile care bat în geam și la orașul furnicar, la poeziile pe care le spuneam în copilărie și la cărțile pe care le citeam în adolescență. Îl analizăm pe Eminescu sau ne analizăm pe noi în această oglindă ideală? Destinul lui postum triumfător și fără apărare ca al oricărui geniu ne exorcizează pentru câteva clipe, mutându-ne din istorie în cultură, limpezindu-ne sufletul mereu curgător.

Îi ducem flori la îndurerata statuie din fața Ateneului și, așezându-le lângă picioarele lui goale, ascultăm murmurul mulțimii trecând pe bulevarde în cunoscuta cadență iambică. O simțim fiecare în vene, ne-am născut odată cu ea. Din asfalt si din fâșâitul roților, versurile lui cresc și se aud ca din foșnirea codrilor țării de Sus. Ascultăm și știm că pe soclul de bronz nu e statuia poetului născut în urmă cu atâția și atâția ani, ci, neuitat nici o clipă și neînfrânt de nimic, salvându-ne în timp din generație în generație, este însuși sufletul nostru eminescian.

_________________

* Text rostit in Aula Academiei Române de Ziua Culturii Naționale -15 ianuarie 2026

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 2-3]