Notele de jurnal ce acoperă, cu mici întreruperi, perioada 1990-1993, sunt copiate, fără nicio modificare, din trei caiete acoperite parțial de cerneala neagră pe care o foloseam în exclusivitate în acei ani. Am considerat că ele se cuvin păstrate așa cum au fost puse, rapid, pe hârtie, în momentele scurte de răgaz pe care mi le îngăduiau activitățile administrative cerute de funcția de director al Centrului Cultural Român din Paris, înființat odată cu detașarea mea provizorie de la Universitatea din Cluj pe acest post „diplomatic”. Am pus între ghilimele, încă din titlu, atributul „diplomatic”, fiindcă nu m-am putut niciodată acomoda cu statutul unui diplomat propriu-zis, chiar dacă misiunea mea culturală, limitată în timp, era, în fond, una de dialog și negocieri felurite, încadrabile, în linii mari, sub această etichetă. N-am cerut, de altfel, și nici n-am beneficiat în toți acești ani de un pașaport diplomatic, cu facilități decurgând din acest statut, și pentru că nu voiam să mă simt supus fără rezerve nici factorului politic de care depindea această detașare a mea dinspre Universitatea clujeană spre mediul parizian, și nici îndatorat forurilor administrative care mi-ar fi acordat un asemenea avantaj. M-am simțit mereu și înainte de orice altceva, dascăl universitar și scriitor trimis doar pentru o vreme să facă ceva pentru cultura română într-o epocă de schimbări radicale, în consecința Revoluției din Decembrie 1989, care deschideau, în sfârșit, calea spre o comunicare liberă cu Occidentul  intelectual de care România era profund legată prin toată istoria ei modernă.

De altminteri, propunerea făcută în aprilie 1990 de fostul atașat cultural al Ambasadei române de la Paris, Stelian Oancea, mai nou secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, a fost motivată tot de un stagiu al meu academic, din anii 1973-1976, ca asistent asociat la Université de la Sorbonne Nouvelle-Paris 3, – post abia înființat în cadrul a ceea ce se numea atunci UER d’Italien et de Roumain, adică Unitate de studii și de cercetare centrată pe cele două limbi sau, mai simplu spus, Facultate de Italiană și Română. Or, în acei ani, când a trebuit să recurg frecvent la serviciile culturale ale Ambasadei, unde găseam presă și carte românească și, nu în ultimul rând, filme documentare de care aveam nevoie pentru cursurile mele de limbă, literatură și civilizație, am avut ocazia să-l cunosc și pe Stelian Oancea, tânăr de aleasă ținută intelectuală, spirit deschis și constructiv, apropiat și de lumea scriitorilor – era el însuși poet –, cu care am comunicat foarte bine. Poate că și prestația mea de asistent la amintita universitate, dar mai ales – cred – faptul că în timpul stagiului amintit am realizat numeroase dialoguri cu mari personalități ale literaturii și culturii franceze, publicate în presa din țară, apoi în volum, l-a îndemnat să-mi propună responsabilitatea conducerii, ca director, a instituției ce urma să se înființeze la Paris, în ideea că aș putea contribui, în noile condiții postdecembriste, pornind de la aceste relații, la amplificarea legăturilor spirituale dintre cele două țări.

Ambasadorul nostru în capitala Franței era atunci Alexandru Paleologu, care a aprobat fără rezerve această idee, astfel că în perioada imediat următoare am și fost detașat de la Universitatea clujeană unde lucram ca lector, pe o perioadă de patru ani prevăzută de mandatul meu „diplomatic”. Numai că, înainte de a lua drumul spre noua mea misiune, prestigiosul intelectual Al. Paleologu a fost destituit în urma unor declarații ale sale în opoziție cu regimul Ion Iliescu, declarându-se „ambasador al golanilor” (cum fuseseră calificați de președintele FSN-ist protestatarii anticomuniști din Piața Universității); și chiar în momentul când mă aflam la București, în 13 iunie 1990, ca să-mi rezolv documentele birocratice necesare noii investituri, erau așteptați minerii chemați să facă ordine muncitorească în spațiul ce fusese ocupat, nu-i așa, de „golani”…

Când ajungeam la Paris, la 27 iulie 1990, momentul „istoric” nu era, așadar, deloc senin și de natură să încurajeze avânturile neoromantice, „pașoptiste”, de care mă simțeam însuflețit când acceptasem poziția administrativă propusă. Tot ce fusese expresia marelui entuziasm al întâmpinării „revoluției române” în Franța se prăbușise de la o zi la alta, luminoasele sărbători din ianuarie dedicate României eliberate de dictatură deveniseră brusc și dramatic doar amintire, iar țara de la Porțile Orientului apărea compromisă moral pentru mulți ani de-atunci înainte. A fost – se poate înțelege – și pentru mine un avertisment nefast, – îmi inauguram stagiul parizian sub cele mai neguroase auspicii.

În ciuda acestor dificultăți contextuale, Centrul și-a început totuși activitatea în octombrie 1990 și a reușit, cu dotări tehnice foarte precare și o permanentă subfinanțare, să articuleze și să pună în practică un program consistent de manifestări prin care tradițiile culturale românești ca și momente semnificative ale realității imediate să fie prezentate cât mai convingător publicului francez și, deopotrivă, numeroșilor „exilați” fugiți de dictatura comunistă. Conferințe, expoziții de artă, recitaluri de poezie, spectacole de teatru, dezbateri pe teme editoriale franco-române (fără nicio posibilitate de remunerare a conferențiarilor, expozanților etc.) au ilustrat tot acest timp, fiind susținute de personalități culturale din țară și din spațiul francez. Centrul Cultural și-a făcut remarcată prezența și în afara perimetrului parizian, prin „acțiuni” organizate în toată Franța, comunicând fertil și cu numeroasele asociații de prietenie înființate imediat după răsturnările din Decembrie 1989.

Profund tulburată de brutala și rușinoasa „mineriadă” din iunie și de cele următoare, ca și de ambiguitatea multor acte și atitudini ale noii Puteri „emanate” după Decembrie, această activitate a noastră a trebuit să suporte destule urmări neplăcute, și în primul rând relativul boicot al unei părți din emigrația românească ce aducea critici severe noului regim calificat foarte curând după instalare drept «neocomunist». Faptul că spațiul modest rezervat Centrului Cultural se afla în clădirea anexă a Ambasadei (care funcționa în luxosul palat Béhague, achiziționat de statul român înainte de Al doilea Război Mondial) a provocat această rezervă, agravată la scurtă vreme de numirea, în calitate de președinte-consilier al Centrului, a scriitorului Vigil Tănase, fost disident anticeaușist stabilit la Paris, dar și susținător pe față al regimului Ion Iliescu. Încercările noastre de a găsi un spațiu adecvat pentru Centru în afara perimetrului «oficial» atât de negativ marcat, n-au dus la niciun rezultat, în ciuda promisiunilor făcute de București și în mediul diplomatic parizian. Dar mai ales lipsa de înțelegere a câtorva funcționari cu poziții importante în Ambasada românească în Franța, dusă până la acte de ostilitate evidentă, soldate cu frecvente telegrame denigratoare trimise prin curier diplomatic în țară, au dăunat enorm activității noastre. Personal, mi-am dat seama foarte curând că fațada democratică, deschisă dezbaterii libere a temelor românești la Paris ascundea în realitate opoziția noii puteri față de aceste libertăți, în prelungirea mentalităților comuniste antioccidentale, a condamnării „exilului” românesc și, de fapt, a tuturor opiniilor critice la adresa regimului iliescian, interpretate abuziv drept denigratoare și dușmănoase la adresa întregii țări. Funcționari ai MAE păstrați în funcții, alții deplasați tactic din nomenclatura vechiului regim și a poliției politice în posturi puse doar sub etichete noi, au încercat și au reușit în bună măsură să vicieze inițiativele de reală schimbare la care se putea spera după Revoluție. Din păcate, asemenea oameni au întreținut atmosfera de suspiciune promovată de vechea Securitate, actele de delațiune, calomniile, lansate, pe de altă parte, de la un nivel intelectual și de cultură grav deficitar, ce nu le permitea înțelegerea valorii actului de cultură afirmat în serviciul real al țării. Acumulate rapid și în flux continuu, în circumstanțele politice tulburi ale acestui început de deceniu zece al secolului XX, ele au afectat grav desfășurarea echilibrată a activității Centrului Cultural Român de la Paris, soldându-se, între altele, și cu rechemarea în țară a directorului instituției, cu un an înainte de termenul fixat inițial.

În ciuda acestor piedici, ne-am străduit și am reușit, cred, să ajungem un număr de rezultate  frumoase, în sensul sporirii și consolidării contactelor dintre culturile română și franceză, în continuarea unor tradiții apreciate de publicul nostru, la care s-au adăugat pe parcursul celor trei ani, și personalități din emigrația românească inițial ostile sau rezervate nu atât față de ceea ce făceam, ci față de presupusul patronaj politic sub care ne aflam. Acest public s-a convins pe parcurs că programele noastre ilustrau tocmai tendința de eliberare de tarele moștenite de la regimul comunist, cultivând tocmai o atmosferă de destinsă comunicare intelectuală, la nivelul aspirațiilor europene al României momentului.

Numitele însemnări „diplomatice” așternute pe hârtie în cursul mandatului meu administrativ redus intempestiv la trei ani, dau seama, chiar așa fugitive cum au putut să fie înregistrate printre frământările de fiecare zi, despre eforturile câtorva oameni de bună-credință de a construi ceva, oricât de puțin, pentru afirmarea mai evidentă a valorilor culturii noastre în spațiul francez. Nu uită, însă, nici situațiile dificile, nici chipurile încruntate și dușmănoase care au stat în calea acestor strădanii. Au lăsat, inevitabil, ecouri în acest pagini și întâmplările cotidiene, adesea revelatoare, de ordin personal, ale « diaristului » care a avut totuși șansa unei a doua întâlniri majore cu spațiul cultural din Hexagon. Micile întâmplări zilnice, personale și familiale, contactele cu instituții și oameni de cultură de înalt relief, dialogurile cu prietenii francezi ori cu cei din țară aflați în trecere prin Paris în acest timp – aducători de vești dintr-o Românie care traversa cu dificultate purgatoriul doar parțial din post-comunism, dând tot mai clare și rele semne de «restaurație» – toate aceste fapte mari și mici oferă, poate, în ansamblu, și ceva din preocupările, gândurile luminoase ori posomorâte ale unui om atunci încă tânăr, care încerca să-și mențină încrederea în faptul de cultură constructiv, edificator. Acela știa că se află într-o poziție dificilă, prins cum era «la mijloc», între voința de a face cu adevărat ceva pozitiv pentru promovarea României și a culturii sale, și acele tendințe «restauratoare» care trădau existența unor grave sechele ale comunismului prăbușit de curând. Sper că aceste însemnări vor putea clarifica, măcar în parte, aparenta ambiguitate a acestei poziții privite, chiar de către unii prieteni apropiați ai mei, cu o anumită suspiciune. În ce mă privește, cred că pot avea totuși conștiința împăcată, fiindcă – se va vedea – nu m-am lăsat târât de fapt de compromisurile grave propuse de mediul oficial-diplomatic, încercând să rămân consecvent cu câteva principii etice în care am crezut toată viața. Încheind mai repede decât prevăzusem aceste mandat „diplomatic”, a trebuit să las la mijloc de drum multe proiecte promițătoare, să amân alte planuri cu caracter personal, legate în primul rând de activitatea de scriitor. Până la urmă, cutez să cred că bilanțul acestui fragment de timp petrecut în afara țării este unul pozitiv în esență. Am făcut cât am putut să fac în condițiile date.

Îmi dau seama că aceste însemnări nu vor putea fi tipărite decât postum, din pricini pe care cititorul virtual din anii ce vin le va înțelege fără îndoială. Poate că ele vor transmite totuși ceva, fie și fragmentar, din „pulsul epocii” în care au fost scrise, cu o deplină sinceritate și, în fond, cu credința că putem spera să trăim cândva într-o țară și într-o lume mai bună.

 Cluj, decembrie 2019

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 4-5]