…„Unde să pleci, cher ami, la orele astea? Trivalea e bântuită de fiare cu patru și două picioare! Hodinește-te peste noapte într-o chilie, iar slujitorii domniei tale în cămările pelerinilor ce vin la hramul Schimbarea la Față al sfintei noastre mănăstiri. Slavă Domnului, tocmai a trecut, am avut la praznicul o omenire mai flămândă ca oricând!” m-a ademenit stareța Teofana, bătând galeș din genele care îi umbreau privirea albastră.

Din arhondaric auzeam foșnind pădurea întunecată în care s-au oploșit haiduci de drumul mare. Iar dulcea ospitalitate a Maicii Teofana îmi muiase sufletul. La urma urmei, trebile le făcusem, tipografia urma să vie, iar osteneala mea nu mă recomanda cu nimic la Balul de la Cercul Militar. Decât a face o figură întristată de istovire, mai ales că nu sunt un bun dănțuitor de cadril, mai bine îmi adun vigoarea aici, în tihna bisericească. Împrospătat, mâine voi regula tot ce am de făcut, inclusiv drumul la Clucerul Pavlide, încruntatul părinte al micuței Sevasta, pentru a pregăti cererea mânușiței ei dragi, m-am gândit.

 Am rămas la taifas, pe umeri cu misada de zibelină, iar în față cu paharul de vin și cu stareța învelită c-un șal de cașmir, peste rasa călugărească. Aflând de tipografia ce-o tocmisem la Râmnic, cu o noapte înainte, Maica Teofana mi-a zis că o purta gândul la niște bucoavne pentru slujitorii bisericii, dar și pentru prostime, cu rugăciuni de peste zi și cu viețile sfinților, așa cum văzuse la grecii din Transilvania, atârnați la Scaunul de la Roma.

„Să amestecăm slova chirilică cu cea latină?” am ademenit-o și eu. Mă tenta să adaug avantajele tipografiei mele, înfometată de clienți desfătării promise de zâmbetul galeș al stareței.

Mi-a răspuns, cuminte, că trebuie să-și întrebe mai-marele. Cum îl știam pe episcop încet la minte și cu slăbiciune la partea femeiască, mi-am luat de-o grijă c-aș pierde comenzile de bucoavne ale mănăstirii gospodărită de stareța pricepută în trebi cerești și lumești. Vorba moșului meu, legile nescrise ale Levantului merg și-n lumea sfinților!

J’avais passé une nuit pleine de miracles,în brațele destoinicei starețe.Dis de dimineață, une boufée d’air frais, le gazouillis des oiseaux, l’omelette au fromage et bacon croustillant, îmi curățaseră mahmureala aldămașelor băute cu proprietarul tipografiei din zilele trecute și mă pregătiseră de întâlnirea cu la bonne societe qui m’attendait în urbea dintre dealuri.

Dar nimic nu se primește pe daiboj! spune moșul meu.În timp ce-mi sorbeam cafeaua turcească, scormonind cu o linguriță de argint în chiseaua de cireși amare, cu mintea încă întârziată la dulcea desfătare a nopții trecute, stareța Teofana s-a arătat la fel de destoinică și în artele afacerești, cum se dovedise în cele ale iubirii. Părând să nu vadă cererea ochilor mei languroși, a scos din secrétaire niște pergamente îngălbenite ce-am ghicit că sunt titluri de moșteniri, acte de vânzări și donații ale unor pricini nestinse. Pricepând că totul, și plăcerea și negocierea, se petrec doar o dată -n viață, iar tihna mi se dusese pe apa sâmbetei, m-am lăsat purtat de firea mea nărăvașă:

„Rogu-vă de iertare, chère amie! Domnia ta știe că tot ce e bun pe lumea asta sfârșește iute! Drag mi-ar fi să regulăm acum hrisoavele astea, dar păcătosul de mine nu mai poate zăbovi o minută! Să trimită Sfinția Ta logofătul mănăstirii cu hârțoagele trebuincioase la Canțelaria Tribunalului, în prima zi a lunii, ca să stăm strâmb și să judecăm drept, cum ne e obiceiul!”

Reacție necavalerească, doar că nu mințeam. Trebuia s-ajung degrabă în urbe, și să mă anunț la Clucerul Pavlide, părintele jupâniței Sevasta. Roșind, ma bien-aimée îmi dăduse a înțelege că dacă întârzii a-i cere mâna înainte de bal, părintele său o va da celuilalt pretendent, nimeni altul decât amicul meu, Mihnea, fiul Hatmanului Cârstea. El îmi confesase sentimentele sale ascunse față de ma bien-aimée, în timp ce eu am păstrat o tăcere cavalerească asupra iubirii ce ne leagă din copilărie.

E drept că nu ajunsesem, așa cum promisesem dragei mele, la balul din ajun, unde dealtfel n-aveam ce logodnă să anunț. Cu o seară înainte, îmi rămăsese puțin drum până să ajung în urbea piteșteană dar, nepresat fiind de nimic, cedasem dulcelor ispite diavolești ale stareței Teofana, preferând alt fel de hodină la mănăstirea din pădurea Trivale. Dar o făcusem și voind s-o salvez pe sărmana Marica, am răspuns vocii severe dinlăuntrul meu, care nu pare a fi a mea, ci mai degrabă a moșului meu.

Mă consolam deci cu gândul că întârzierea mea era prea lipsită de însemnătate ca să atârne în favoarea rivalului meu, Mihnea, fiul hatmanului Cârstea, și că anunțul mariajului îl puteam face și la următorul bal, fără a-l mai lungi cu o logodnă, ceea ce desigur va conveni dragei mele. Acest gând liniștitor îmi răsărise de ieri seară în minte, în timp ce o ademeneam pe iscusita stareță în așternutul meu. I l-am spus și ei, când mă aflam deja cu un picior pe scara berlinei, ca scuză a plecării grăbite, ceea ce poate n-a dovedit mult tact.

„Negreșit, azi trebuie să dau față cu mâniosul Clucer Pavlide și să cer mânușița fiicei sale”, am șoptit, privind în albastrul ochilor, prea lucioși ca să nu fie umeziți de lacrimi, al celei care se numise cândva domnița Elina.

Dar ea, care între timp, înfrânându-și pornirile lumești, devenise înțeleapta stareță Teofana, și-a ținut cumpătul.

Și m-a asigurat că odată însănătoșită, protejata mea, Marica, va alege să rămână la mănăstire, ori dacă nu, a adăugat cu un zâmbet subțire, la casele cu felinar roșu.

*

   Feciorul a deschis la porte cochere și a tras trăsura la peronul casei moșului meu, ce aveam s-o părăsesc curând. Apoi a întins scara trăsurii. După ce am coborât, am tropăit un picuț pe loc, amorțisem. Da, voi merge curând la casa mea, dăruită ca zestre de socrul Clucer Pavlide, m-am gândit. O voi mări și eu, în timp, adăugând cămări, acareturi și grajduri, pentru viața îndestulată care așteaptă alături de ma chere Sevasta. O soție devotată și fidelă, lipsită de ascunzișuri și alunecări femeiești, ce-mi va dărui nenumărați copii drăgălași! am continuat să-mi povestesc viața viitoare. și cu ochii minții am văzut-o pe jupâneasa mea, o Sevastă mereu rotunjită, așteptându-mă, pe pragul casei trecută în foaia de zestre, înconjurată de cârdul de prunci zgomotoși.

Ciudat, la închipuirea asta, o ascuțită părere de rău mi-a străpuns inima. Lăsam deci în spate zburdălniciile vieții de holtei! Adio versuri șăgalnice proslăvind frumusețile fragede care înfloresc în fiece primăvară! Adio ochiade pofticioase furate decolteurilor strânse nemilos de corset. Voi dănțui la baluri din ce în ce mai rar dar îmi voi mări colecția de narghilele și ciubuce, îngroșând clubul tombaterelor! Dimineața am să întâlnesc în oglindă chipul mohorât al tatălui de familie, ce se strecoară în nopțile fără lună pe străduțe dosnice spre casele cu felinar roșu! și, cu timpul, la fel ca grand-papa, mă voi mulțumi cu țigăncușile ce-și pierd devreme fecioria, masându-mi tălpile bătrâne, o, nu!

Frisonul care mi-a strâns umerii nu era al regretului psihic, ci al vremii care se schimbase în decursul nenumăratelor ore cât mersesem cu doar o scurtă oprire la han, să adape calul și să-l șteargă de sudoare, până la noaptea petrecută în așternutul cuvioasei Teofana.

*

Deși poartă ișlic și ceapchen îmblănite cu samur, grand-papa nu-i o tombateră. Soarta care i-a răpit fiul cel mare în floarea vârstei, pe câmpul de luptă și pe cel de al doilea în bolnițele epidemiei de ciumă, nu i-a întunecat mintea. și-a păstrat-o întreagă și după ce soața lui, ma grande-mere, s-a stins repejor după ultima lovitură a nemiloaselor Parce, când mezina lor, tante Despina, o negricioasă cu ochi mari și strâmtă-n șale, ca tot neamul nostru levantin, măritată departe, tocma-n Cracovia, cu un leah semeț, a murit chinuindu-se să-și scoată din măruntaie o pruncă deja moartă.

Dar grand-papa, sărmanul de el, are șapte vieți în pieptu-i de aramă! și-a revărsat toată afecțiunea asupra mea, singurul său urmaș, a vândut o moșie pe Valea Argeșului și două sălașuri de țigani pentru școlile mele la Paris! El are, ca levantin, ușurință la limbile deprinse în colindări nedorite și și-a dorit cu ardoare să ajung și eu asemenea lui, deși mai degrabă mă voia inginer, ca băieții Brătienilor, cei cu case și moșii la ștefănești și Valea Mare.

Una dintre multele țigăncușe din neamul Gherghinei care roiesc în jurul moșului meu (de multe ori mă gândesc că sângele nostru s-a amestecat cu al lor, dar asta nu le scoate din robie), mi-a turnat apă cu ibricul de argint, ca să-mi răcoresc fața istovită.

Grand papa m-a așteptat răbdător să mă îndestulez cu ciorba de potroace și pilaful înecat în unt, și să-i povestesc întâmplările zilelor trecute și marea mea reușită, cumpărarea tipografiei, afacere pe care altminteri nu o privește deloc cu ochi buni.

Apoi, probabil nemaiavând răbdare cu istorisirile mele, m-a anunțat ritos că-mi va da și el novitalele urbei. I-am citit în ochi vestea proastă și am făcut semn țigăncușei cu tablaua cu cafea și baclavale să iasă mai iute, le maintien! pas du sentiment devant les domestiques!

Dar când grand-papa mi-a întins invitația trimisă de Clucerul Pavlide la nunta jupâniței mele Sevasta cu Mihnea, fiul Hatmanului Cârstea (mult mai înstărit decât mine, care, vorba moșului meu, îmi risipesc averea pe tot soiul de bazaconii), mi s-au muiat genunchii. La ce atunci stăruise perfida Sevasta să ne anunțăm ceremonios logodna la Balul Cercului Militar, în vreme ce ea își cocea viitorul la foc mic și cu amorezatul Mihnea?

M-am fript cu cafeaua prea fierbinte și, scuzându-mă printre dinți, m-am ridicat de la masă sub ochiul dezaprobator al moșului meu. M-am închis, furios, în cămara mea, și-am compus, dintr-un foc, o misivă pentru fosta mea bien-aimée:

„Tu-mi ziceai odată cum că pân-la moarte/Dragostea ta toată mie-mi vei păstra/M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate/Astfel merge lumea, nu e vina ta /Aurul și Slava îți goni amorul/și-ți văzui credința că în vânt zbură/ți-ai închis și rana, îți peri și dorul/Astfel ți-este sexul, nu e vina ta./Dar cu toate însă multa-ți necredință/Inima-mi tot bate oricând te-oi vedea/Înger ești în ochii-mi, sfântă mult ființă/Astfel e amorul, nu e vina ta.”

I-am trimis-o într-un mare coș cu lalele albe și violete, ca felicitare sui-generis pentru nunta cu Mihnea pe care deja o anunțase la balul de aseară, repede-repede, înainte să-nceapă Postul Crăciunului.

Și, decis să nu-mi mai pierd tinerețile în târgul mucegăit dintre dealuri, în vreme ce Frăția noastră pune la cale adunarea populară a Schimbării, am trimis misivă vechilului din București să curețe degrabă casa părintească de pe Podul Mogoșoaiei, vis a vis de clădirile Vernescului.

*

Cu o lună-nainte de a părăsi urbea, mi-am împlinit promisiunea făcută Maicii Teofana după dulcea noapte petrecută împreună la mănăstire. Venise chiar ea la Tribunal spre a-și întări pricina, pornită de la vechi hrisoave:

„Și a dat jupanul Hatman Ilie Cîrstea sfintei mănăstiri din Trivale ce prăznuiește Schimbarea La Față satul Arpadea cu tot hotarul și tot venitul, pentru că acești oameni mai sus spuși au fost mai înainte cnezi. Apoi din cauza multei sărăcii și a greutății de biruri ei de a lor bunăvoie s-au vândut Hatmanului Ilie Cîrstea, ca să fie toți vecini. și a închinat jupanul Hatman Ilie Cîrstea sfintei mănăstiri din Trivale acest sat ca să fie de veșnică pomenire, lui și părinților lui.. Pentru satul Arpadea, Hatmanul Ilie Cîrstea a dat 8000 aspri turcești. și a plătit și birurile oamenilor la birari, și a mai dat sfintei mănăstiri patru jderi și 8 vulpi și un covor de Damasc. și apoi a mai dat Hatmanul Ilie Cîrstea sfintei mănăstiri 4 sălașe de țigani, Căciulă cu fiii și fiicele lui, și Iarciul, cu fiii și cu fiicele lui ..”

Actele din vechime m-au condus la a-i da dreptate mănăstirii condusă de apriga stareță Teofana, nu urmașilor Clucerului Ilie Cîrstea, care,lacomi de câștig, își cereau înapoi satul Arpadea, fiindcă prețurile reglementate prin Regulamentul Organic dat de generalul muscal Kiseleff, ar fi mult mai mari.

Ce a fost legiferat în vechime, așa rămâne! am întărit în sala de ședință, și grefierul a notat.

Dar, conducând-o la cupeu pe înțeleapta Teofana, i-am șoptit:  

„Am dat chezășie chère amie, că satul Arpadea și sălașele de țigani sunt ale sfintei mănăstiri, dar cred că pentru puțină vreme vor mai fi .Vine repede ziua când nu vom mai vinde oameni ca pe vite, și nu vor mai fi robi, și nici oameni sărăciți, puși ca vecini, cu tot neamul lor, în foi de cumpărare și de zestre..”

Privirea albastră a destoinicei starețe se răcise auzind profețiile mele, dar gura cărnoasă i-a rămas cusută.

Răspunsul aveam să-l primesc însă de la grand-papa, care, la plecare la Capitală și-a deșertat sacul cu nemulțumiri vechi și noi:

„Îți lași dregătoria fără a-ți fi pregătit alta și pleci din pricina unei muieri care a uneltit să fie dată ori ție, ori prietenului tău, care-i mai iute de mână?! Poate-o fi bine că te-ai scăpat de stârpitura lui Pavlide, cutră din fragedă pruncie, dar n-ai fi pierdut-o dacă nu umblai pe coclauri să-ți bagi partea de moștenire într-o tipografie, la ce bun?! Să scoți, ca un târgoveț de rând, foaia amicilor tăi, să zăpăcești prostimea, o să țină asta de foame plozilor tăi? Te vâri în vânzoleala bonjuristă care în loc de schimbare, va aduce turcii și rușii ce se vor împăca pe seama unor biruri și mai mari puse pe seama nefericitei Valahii! Fiindcă asta e o țară a Levantului, și nu va fi niciodată o țară ca afară! Iar tu, nepoate, dacă nu vei putrezi în vreo temniță, laolaltă, cu hoții și ucigașii, vei fi un fugar sărac, ce a irosit slava neamului nostru pe visuri deșarte. Iar de bătrânețile mele, nici tu nu te vei îngriji așa cum nu s-au îngrijit niciuna din odraslele dragi pe care le-am crescut și ținut în fală și slavă la casa mea, și nu mi-au adus decât amărăciunea fiecărei dimineți!”.

Clocoteam de mânie, dar mi-am oprit vorbele năvalnice, știind că măcar în ceva avea dreptate: tocmai îl abandonam, pe nu știu câtă vreme, și narghileaua căptușită cu opiu îi rămânea drept singură consolare.

*

Cât am fost fugar pe meleaguri străine, multe din prezicerile moșului meu s-au împlinit, dar n-am mai avut ocasiunea să-i dau dreptate. Așa cum a presimțit, avea să se stingă fără să aibă alături pe nimeni din neamul nostru levantin.

Când m-a ajuns vestea morții lui, tocmai o pierdusem pe pauvre maman. împlinindu-se vorba din bătrâni că nici o nenorocire nu vine singură. Măcar pe cea care mi-a dat viață am mai prins-o, venind de grabă în țară, și am putut să-i îndulcesc cu întristata mea prezență ultimele săptămâni de chin, pe care i le-a mai dăruit Cel de Sus. Cel puțin, ea așa mi-a zis.

N-am fost anunțat decât prea târziu că și mon grand-papa trăgea să moară, pregătindu-se să mă lase orfan pe această lume. și-nainte s-apuc s-ajung la căpătâiul său mi-a ajuns vestea că fusese înmormântat, repede, și fără fast.

Era o toamnă rece și posomorâtă, asemeni sufletului meu, când am ajuns în orașul nașterii mele să regulez afacerile moștenirii cu Președintele Tribunalului Comercial. Era tot cel pe care îl împinsesem în locul meu, în clipa când am părăsit precipitat târgul dintre dealuri. M-a primit cu țâfnă și răceală, temându-se că venisem să-mi iau înapoi înalta slujbă pe care el o ținuse cu dinții, cu peșcheșuri multe și grele pungi de galbeni în toate domniile următoare.

N-a părut liniștit nici când a deschis, în prezența martorilor cuveniți și a unei frumuseți coapte, în șalvari de mătasă, cepchen de catifea și paftale de aur la cingătoare, testamentul moșului meu. Dar nu de el mă sinchiseam în clipa când am aflat că la necunoscuta bine sulemenită mergeau casele bătrânești și moșia cu livezi de pruni de la Valea Mare de care știusem, de mic copil, că sunt îndrituit să le moștenesc.

„Sunt Marica, nu mă recunoașteți?” mi-a șoptit galeș, bătând din genele lucioase, unse din belșug.

Și în timp ce ea se retrăsese împreună cu Președintele Tribunalului să-și rezolve actele, gurile rele s-au grăbit să-mi spuie că grand-papa, un obișnuit al caselor cu felinar roșu, dăduse de Marica acolo, după ce aceasta, nevrând a se călugări, fusese adusă de arhondăreasa Miroslava. și de la o vreme, moșul meu nevrând să se tot ciocnească de alți obișnuiți ai stabilimentului, și-o adusese pe Marica acasă, ca să-și îndulcească bătrânețile singuratice.

Și i le îndulcise atât de bine, până l-a încălecat, m-am gândit cu necaz, în timp ce, plecând, o salutam courtois.

„Din ce au agonisit strămoșii mei mi-a rămas doar casa de pe podul Mogoșoaiei, pe care a zguduit-o din temelii ultimul cutremur, și trei sălașe de țigani, pe care fără îndoială că am să-i liberez! Iar din tot ce-am agonisit la viața mea mi-a rămas doar tipografia și Foaia pentru dreptate, plină de datorii!” m-am plâns micuței mele Sevasta care mă aștepta într-o trăsură de piață la capătul bulevardului.

Dar, pleine d’espoir, cum este ea totdeauna, strângându-se lângă mine, mi-a șoptit că după parastasul de-un an al lui Mihnea, ea, Sevasta Cîrstoaia, va fi cea mai bogată vădană a Bucureștiului! O partidă excelentă, pentru care m-a invitat invita să concurez, alături de alți pretendenți.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 7-9]