Poezia mea din volumul Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Manifest (publicată în 2018; plus o ediție adăugită, în 2019) s-a născut spontan, datorită mișcărilor din stradă, a protestelor din România, între 2017-2018, împotriva corupției și a politicienilor veroși. Nu mi-am închipuit niciodată că voi scrie un manifest civico-poetic, dar așa s-a întâmplat și a fost să fie. Această carte de poezie e specială în lirica mea, însă dimensiunea ei flower-power e înrudită cu aceea din cartea anterioară, California (pe Someș).

Așa cum romanul din 2013, Un singur cer deasupra lor, este o frescă narativă despre comunismul românesc, la fel poemul-manifest Scrisoare către un prieten și înapoi către țară este o frescă lirică despre Romania, mai ales despre România în postcomunism. Cele două cărți se completează și asamblează într-un diptic, chiar dacă am lucrat la roman vreme de zece ani, iar poemul-manifest l-am scris în trei luni. Dacă manualele de istorie nu au cum să cuprindă și să conțină toată istoria recentă a României (acesta e unul din lucrurile de care se plâng autorii de manuale de istorie!), lucrul acesta îl poate asuma un poem manifest de tip mozaic sau puzzle, care folosește, parțial, procedeul colajului și metoda jam session. Cu istoria României nu te joci, mai ales cu latura ei dramatică ori tragică, dar poți construi un poem flower-power, cu inserturi de grafitti, cântece stradale, sloganuri, toate calchiate pe o pânză (de fond) liturgică.

În timp, această carte de poezie a ajuns să facă parte dintr-un triptic românesc, întrucât în 2024 am publicat o frescă narativă despre postcomunismul românesc – Regii gunoaielor. Pereche bună, ca o mănușă, face însă mai ales cu jurnalul meu De la Golania la # rezist. Jurnal civic 2017-2019.

Poemul-manifest a fost mai întâi o carte electronică pe care am trimis-o prietenilor mei scriitori în principal, neștiind că îl voi tipări. Reacțiile la acest text electronic s-au dovedit a fi multe și intense, toți cei care mi-au scris și comentat poemul au insistat să îl tipăresc, să fac din el o carte, fiindcă e necesară, ca protest scris, în vremurile românești din 2017-2018. Cred că în noi toți, autor și confrați (poeți, prozatori, eseiști) a funcționat și simbolismul anului în care ne aflam, acela al Centenarului Unirii. Probabil că poemul-manifest a fost perceput și ca un lamento (sau panegiric) despre România din 2018, dar și ca un îndemn la răzvrătire, exact așa cum și era, de fapt. Eu, în mod cert, ca autor și făptură umană, am asumat atât o dimensiune melancolică legată de lipsa de noroc a țării în care trăiam, cât și o dimensiune de credință (și nădejde) în ce ar putea fi țara mea cândva. Într-un fel sau altul, mereu ne mișcăm (individual și colectiv) între antiutopie și utopie, asta a fost, pare-se, România dintotdeauna!

Au fost scrisori emoționale mai lungi ori răvașe scurte, vreo treizeci de reacții de susținere, empatie și comuniune care m-au bucurat și uimit, căci nu mă așteptasem ca feedbackul să fie atât de cald și imediat. Și, fapt important, toate reacțiile insistau să public pe hârtie poemul-manifest, să nu-l las netipărit și nici să nu amân tipărirea, căci poemul avea miză acum (și are încă, după cum stau lucrurile, prost politicește, în România). După ce Cosmin Perța (de care mă leagă o prietenie poetică de îndeajuns de mulți ani) mi-a propus să publice poemul la Editura Paralela 45 (în 2018, lucra aici), tot el a sugerat să mă gândesc și la un mod de a ilustra manifestul. Inițial, ar fi vrut niște ilustrații tematice originale, dar această ipoteză de lucru a căzut, întrucât eu am avut de la început în minte ideea colajelor alcătuite din fotografii-document legate de istoria România în secolele XX și XXI. Am colectat de pe internet vreo treizeci de fotografii-document, pe care i le-am trimis graficianului Laurențiu Midvichi, indicându-i grupajele tematice pe care le doream. Așa a fost, iar cartea a ieșit, inclusiv grafic, ca un manifest despre România. Am folosit chiar graffitti pe care le fotografiasem direct, găsindu-le pe diferite ziduri ale Clujului. Pe coperta cărții am folosit astfel de grafitti: what will happen with your soul if you die today; găsisem cuvintele acestea scrijelite sub un pod din apropierea blocului meu, în cartierul Mănăștur din Cluj, pe o arteră foarte circulată.

POEZIA E ÎN STRADĂ – colajul cu acest graffitti a fost emblematic pentru manifestul meu. Poezia era în stradă la proteste, din 1990, de la Piața Universității, până în 2017 și 2018. Manifestul meu era în stradă și venea din stradă, aproape că nu îmi mai aparținea, nu era doar al meu. Unele versuri hibridează scene pe care le-am văzut eu însămi la proteste, fie în 1990 la București, când am ajuns în Piața Universității, fie în 2017-2018 la Cluj. Există și un colaj cu graffitti-ul VĂ VEDEM, emblema mișcării de protest din Sibiu, la care au participat statornic doi poeți (Radu Vancu și Teodora Coman). Am ales intenționat să existe în cartea mea un colaj cu emblema protestatară sibiană, tocmai fiindcă poezia fusese în stradă și în acest caz.

Am avut șansa să fiu, simbolic vorbind, prezentă la protestul din 10 august 2018 la București (eu mă aflam în străinătate atunci). Un clujean, care avea manifestul meu poetic, l-a purtat cu sine la protestul din 10 august, iar Scrisoare către un prieten și înapoi către țară a circulat într-un grup de manifestanți. Poezia mea a fost în stradă, acolo, iar eu am fost onorată și emoționată că niște oameni curajoși din 10 august 2018 mi-au răsfoit cartea și au avut-o cu ei în ziua aceea.

Scrisoare către un prieten și înapoi către țară a reprezentat o materializare a conștiinței mele civice și prin poezie (nu doar prin eseu ori proză). În decembrie 1989 am fost paralizată emoțional de multa doză de moarte tânără care marcase țara în care trăisem până la revoluție și în care continuam să trăiesc. În 1990 m-am trezit, încetul cu încetul am simțit și am știut că trebuie să fac ceva, să mă implic (și nu doar prin discurs). Apogeul moral și afectiv al acestei mobilizări l-a constituit participarea mea (fie și numai pentru două zile) la mitingul-maraton din Piața Universității (am ajuns acolo la începutul lunii mai 1990). Am căpătat acolo o energie de răzvrătire care m-a făcut să iau decizii importante pentru viața mea personală și publică. Iar energia aceea de răzvrătire nu s-a stins, ci a continuat să aibă combustibil. Marșurile mișcării Rezist, din 2017-2018, m-au reimplicat în viața concretă de cetățean al României, în ipostaza de răzvrătită.

Manifestul meu (deși e manifest!) nu e totuși un manual și nu oferă o rețetă anume. Cartea mea vorbește despre cum să nu fim (ori să nu ne lăsăm) lobotomizați în timpuri imorale și dificile politic. Despre cum să ne răzvrătim dacă lumea este coruptă și injustă. Despre cum să rezistăm și să o facem ajutându-i și pe alții să reziste.

Poemul acesta socio-politic mocnea în mine din 2017, fără să știu că aveam să-l scot la suprafață, să-l încarnez. A ieșit din cap și din inimă atunci când lucrurile s-au acutizat pe mai multe planuri: în România lucrurile o luaseră razna, politic și moral vorbind, iar în familia mea, mama fusese diagnosticată cu o boală fatală, așa încât mintea mea (și nu doar ea) a făcut o suprapunere între maladia (sau maladiile) României și maladia mamei. Țara și mama au devenit astfel o matrie (ca să folosesc un termen care a făcut carieră în vremurile moderne, prin hibridarea cuvintelor mamă și patrie). Dar patria are și ipostază masculină în poemul meu, nu e doar matrie. S-a mai adăugat faptul că dialogam pe chat cu un prieten, un poet (Cosmin Perța) cu care sunt prietenă de îndeajuns de mulți ani ca să putem vorbi despre chestiuni tulburate și tulburătoare, iar unul din subiectele noastre era depresia. Dialogul cu Cosmin Perța a declanșat poemul atunci când mi-am dat seama că depresia mea personală (legată de boala mamei) s-a preschimbat într-o depresie de țară, cum am numit-o în poem, o depresie colectivă, care era specifică nu doar mie, ci multor altora dintre cei care protestau în 2017-2018 în România. Așa încât manifestul meu s-a născut firesc, fără forceps, ca o scrisoare către ceilalți români, către mine însămi și către prietenul meu poet.

O țară jupuită este o țară maltratată de politicieni imunzi și de politici nefaste. Dar e, în același timp, și o țară răzvrătită. Carnea ei vătămată va fi vindecată doar dacă fiecare român va dărui ceva sănătos din el ca să recompună corpul politic al României. Revoluția din decembrie 1989 este, cu siguranță (din păcate), pentru mulți, doar un simbol învechit sau o pagină oarecare din istoria recentă a României. Drapelul găurit de odinioară (cu stema comunistă tăiată), din decembrie 1989, poate fi perceput patetic și sentimental, astăzi. Dar el a marcat o epocă, prăbușirea regimului comunist și etapa tranziției care a fost violentă și dramatică în 1990. Anii 2017-2018 au fost și ei periculoși (politicește vorbind). Poezia mea din Scrisoare către un prieten și înapoi către țară a căpătat niște accente pe care le-am avut mai ales în eseu și, izolat, în proză. Ca și cum conștiința mea morală s-ar fi deplasat între genurile literare, de la un gen la altul, de la eseu și proză spre poezie. A fost și pentru mine o experiență inedită, manifestul liric nu a fost programat, nu am avut un plan pentru el, pur și simplu s-a născut și s-a maturizat spontan. A ieșit de parcă l-aș fi născut în câmp sau pe munte, nu la spital.

Tumora politică românească are destule nuanțe, e o maladie cu ramificații și nu e ușor operabilă ori vindecabilă. Poezia (fie ea chiar în stradă) nu are cum să tămăduiască singură (și definitiv) o țară, un popor ori pe cei care ne conduc prost sau ticălos. Poezia poate fi instrument chirurgical, catapultă lingvistică, platformă de lucru (spiritual), exorcism, ceea ce este îndeajuns de mult. Poezia poate salva individual (o știm cu toții), iar atunci când are coloratură sociopolitică și identitate de manifest poate fi terapeutică mental și sufletește inclusiv la nivel colectiv. Pe mine m-a salvat (personal) acest poem pe care l-am scris, poate că i-a salvat și pe alții. Iar dacă nu i-a salvat, măcar i-a ajutat ori le-a dat energie și putere de a se răzvrăti.

Sunt româncă (și ardeleancă, id est clujeancă). Nu am cum să fiu altceva decât ceea ce sunt. Sunt fascinată de călătorii (pe care le fac ritualic, mai ales în Elada, vara, drept care mă consider a fi grecoaică prin adopție), dar locul meu geografic-lăuntric nu este în străinătate, ci aici. În iunie 1990, după mineriada violentă când s-a strigat pe străzile Bucureștiului – „Noi muncim, nu gândim!”, destui tineri au emigrat, invocând pe bună dreptate motive politice. Mai târziu, emigrarea a avut o coloratură economică, evoluția nivelului de trai în România era atât de anevoioasă și obstrucționată încât o serie de tineri au plecat, sătui de lentorile autohtone și de efectul băștinaș numit lasă-mă să te las. Izgonirea creierelor românești a devenit obsesivă la un moment dat: țara risca să se golească tocmai de oamenii care gândeau liber și puteau să aducă o înnoire. Am meditat adesea, cu un sentiment de neputință, la această izgonire. Am știut, însă, întotdeauna că eu voi rămâne aici. Pot scrie poezie și în alte limbi (în engleză am și scris), dar poezia pe care o scriu în limba română este singura care are sens psihic și sufletesc major pentru mine. E singura care îmi dă putere interioară. E forma mea completă (și majoră) de autenticitate. Poezia e cea dintâi și suprema formă de autenticitate.

Un poet nu poate să vindece singur o țară bolnavă de corupție, politică veroasă, ipocrizie, nemernicie. Dar poate să exorcizeze prin poezie aceste vicii de țară. Poezia poate fi catapultă de asediu, atunci când o țară e în mizerie morală și riscă să se piardă pe sine din pricina politicienilor impostori ori ticăloși.

Nu sunt singura poetă care a scris texte civice lirice. Petre Stoica (1931-2009) a reinventat poezia cu miză civică în postcomunism, în 1991, atunci când a publicat volumul Piața Tien An Men II, o carte care sintetiza fenomenul Piața Universității 1990 și mineriada din 13-15 iunie 1990. Cartea sa a circulat aproape clandestin în anii aceia ai tranziției în care fesenismul era feroce și autoritar inclusiv în plan cultural. Manifestul meu Scrisoare către un prieten și înapoi către țară îl omagiază discret pe Petre Stoica și această carte a sa (Piața Tien An Men II), într-o secvență. Mai sunt omagiați încă doi poeți ale căror texte și acțiuni au avut inclusiv valoare civică și au însemnat mult pentru mine ca poetă. Este vorba de Ion Monoran (1953-1993), poet underground timișorean, unul din cei care (alături de prietenul său Daniel Zăgănescu), în 17 decembrie 1989, a oprit tramvaiele în Piața Maria și, practic, a produs ocuparea spațiului respectiv de către insurgenții anti-ceaușiști. Apoi este vorba despre Alexandru Mușina (1954-2013) cu teribilul său poem Budila-Express care, pentru mine nu e doar un poem-sinteză al generației 80, ci și un poem civic despre mizeria și încercarea de supraviețuire (prin poezie) în comunism. Pe toți trei i-am pomenit în câteva secvențe omagiale din Scrisoare către un prieten și înapoi către țară.

Pe Petre Stoica nu l-am întâlnit niciodată. Pe Ion Monoran l-am văzut și auzit o singură dată, recitând teribil poezie, într-o noapte a anului 1982, într-o casă de la marginea Timișoarei aparținându-i lui Milodrag (Bata) Konstantinovici. Eram studentă la Filologie la Cluj, mă aflam la Timișoara cu încă doi poeți tineri și colegi, venind din partea cenaclului Echinox. După recitalul oficial, am fost invitați în casa lui Petru Ilieșu unde a avut loc un recital neoficial de poezie, pe fondul albumului (interzis) Transsylvania (1981), al trupei Phoenix. Atunci l-am văzut pe Ion Monoran recitând inspirat, ca un personaj dostoievskian vulcanic, și mi-am zis că asta e poezia încarnată. Am scris, acum destui ani, un poem psihedelic despre acea extraordinară noapte de poezie subversivă în comunism (poemul meu se numește Nights in Black Satin). Pe Alexandru Mușina l-am cunoscut mai bine, am fost chiar apropiați în ultimii ani, deși ne întâlneam rar. Iar, în 2007, la Maratonul european de poezie de la Sibiu (organizat de Andrei Bodiu, un alt poet cu inflexiuni civice, pierit și el prematur), l-am ascultat pe Mușina recitând emoționat și emoționant Budila-Express – a fost momentul de vârf al maratonului la care au participat vreo șaptezeci de poeți (poate au fost chiar mai mulți) din toate generațiile și din toate direcțiile posibile. Alexandru Mușina a recitat atunci ca și cum i-ar fi ieșit pe gură poezia însăși.

Evident, există destui poeți contemporani cu simț civic în România (din varii generații, de la Ana Blandiana la diferiți optzeciști, nouăzeciști și douămiiști), dar cei trei menționați și omagiați de mine s-au potrivit ca stil cu gustul și direcția mea poetică și cu anumite secvențe existențiale care mi-au marcat inclusiv viața de poetă.

Manifestul Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (în ciuda nevrozei subiective a celei care l-a emis) era o scrisoare către prietenii care alcătuiesc acest popor, atâți câți vor fi fiind ei. Prietenii sunt o țară. Ca și neprietenii care-s tot o țară. Dar între unii și alții pot fi lansate cuvinte, mesaje și problematizări, nuanțe, interogații. Toți avem depresii personale, dar dincolo de ele, în vremurile României între 2017-2018, s-a născut – masiv, compulsiv, ritualic – ceea ce am numit depresia de țară. Nu voiam decât ca România să se vindece de maladiile ei. Și să fie o țară măcar relativ normală.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 32-33]