Un provocator titlu – pe care Gabriela Adameșteanu recunoaște că l-a regăsit și într-un roman polițist din anii ʼ70 – stă pe coperta celui mai recent volum de memorialistică al autoarei*. Fragmente din carte au fost publicate, din 2023 încoace, în revista „Vatra”. Meserii nerecomandate femeilor face într-un anumit sens pandant cu Anii romantici (2014), doar că acolo accentul cădea explicit pe dilemele intelectuale (și sociale, într-un sens mai larg) legate de trecerea dinspre regimul totalitar spre democrație. Notațiile, deși rămân foarte atente la contexte, sunt mai interiorizate, urmărind evoluția intelectuală a scriitoarei din prima tinerețe, cu unele episoade din copilărie, până foarte recent.

Cartea nu e, totuși, o rememorare clasică, care urmărește cronologic această evoluție, ci o colecție destul de liberă de decupaje ale memoriei, din care se desprind câteva nuclee de interes: în primul rând, Meserii nerecomandate femeilor e o reflecție asupra statutului scriitoarei în socialism (în secolul XX) de pe o poziție de militantism moderat, în stilul nuanțat al autoarei. Adameșteanu privește de la distanță feminismul recent, preferând să așeze jaloane și să distribuie accente proprii. O deranjează, pe de o parte, atitudinea condescendentă a criticilor români, care o îndeamnă de la început „să scrie ca un bărbat”, cronicile lui Nicolae Manolescu (dar nu numai) care rostogolesc clișee despre literatura „de colportaj” a femeilor și despre „răutatea” vocii narative. În același timp în care denunță aceste asimetrii  ale câmpului literar, despărțindu-se de o formă de patriarhalism internalizat („Am primit și eu complimentul că «scriu ca un bărbat» care mă salva de mediocritatea generic feminică. Împăunată cu el, aveam să declar ritos, de-a lungul anilor, că vreau «să fiu scriitor, nu scriitoare și să am personaje masculine la fel de puternice ca cele feminine»” – p. 133), Gabriela Adameșteanu recunoaște că rămâne fidelă „fantasmei scriitorului”, alimentată de faptul că „nu știam – și nu știu nici azi – prozatoare ale căror personaje să «concureze starea civilă» ca ale lui Balzac ori Tolstoi ori Dostoievski” (p. 141). E greu să nu consideri discutabilă o asemenea afirmație, dacă ne gândim că de la George Sand la, să zicem, Zadie Smith sau Florina Ilis, pot fi invocate o serie întreagă de contra-exemple. Asta dacă nu luăm în calcul faptul că „ambiția de a face concurență stării civile”, așadar de a scrie roman politic sau social care să influențeze istoria însăși, nu e un dat scriitoricesc „natural”, ci o formă de putere dependentă de roluri și distribuții de gen specifice societăților patriarhale. În plus, să fie aceasta cea mai importantă „putere” a literaturii? Discuții și probe sociologice mai aprofundate ar merita și ideea că socialismul a dat mai multe prozatoare decât perioada interbelică sau chiar cea postdecembristă. Gabriela Adameșteanu realizează un inventar generos (Dana Dumitriu, Sînziana Pop, Alexandra Târziu, Letiția Vladislav, Adina Kenereș), însă nu se întreabă de ce majoritatea scriitoarelor fie nu mai sunt citite sau măcar reținute în studii de specialitate, fie au renunțat (obligate, presate de context…?) destul de timpuriu la cariera scriitoricească. Nechestionat rămâne și motivul pentru care nu au ocupat poziții-cheie în sistemul politic sau literar.

În general, însă, notațiile din Meserii nerecomandate femeilor sunt atente la dinamicile de putere ale vieții intelectuale și chiar la forme subtile de intersecționalitate. Poziția fragilă în epocă a Gabrielei Adameșteanu e legată nu doar de faptul că e femeie, ci și de faptul că viața literară e dominată de ierarhii bine precizate, care se fac la jumătatea distanței dintre boemă (pentru care memorialista nu are organ) și prezumtivul „talent”, privilegiul cel puțini. La Madam Candrea, cârciuma-insistuție a scriitorilor români postbelici, observă Adameșteanu, „(…) Masa din colțul din stânga (…) era, din principiu, rezervată lui Eugen Jebeleanu, care stătea de obicei la ea cu Ileana Mălăncioiu, cu Geo Dumitrescu, eventual cu Marin Preda ori cu altcineva dintre „granzi” – scriitori de valoare, după sintagma timpului. Existau sisteme de valori și ierarhii duble, mese de granzi, mese de obișnuiți, mese de nou-veniți, mese de nefrecventabili, mese de conformiști și mese de nonconformiști” (p. 149). Mai mult, aceste inegalități de statut simbolic reflectate și în cel material sunt determinate și de poziția generaționistă a scriitorilor sau de schimbarea atitudinii regimului față de întregul câmp. În timp ce autorii consacrați de realismul socialist sau vedetele perioadei liberalizării sunt primii la masa privilegiilor, din anii ʼ70 regimul începe să-și retragă treptat generozitatea: „Scriitorii confirmați din generațiile anterioare – Marin Preda, Eugen Barbu, Ana Blandiana, Fănuș Neagu, D. R. Popescu, Alexandru Ivasiuc primiseră, prin Uniunea Scriitorilor, apartamente cu chirie în imobile centrale. Cei intrați mai târziu în Uniune au trebuit să le cumpere pe credit și au tot plătit ratele până în anii ʼ90, când devalorizarea leului avea să-i ajute să le achite. Ca ultimă venită în Uniune, făceam și eu parte din această categorie” (p. 156).

Meritul central al cărții e de regăsit în echilibrul privirii, care încearcă să se înțeleagă și să înțeleagă înainte de a alcătui rechizitorii. Așa cum se întâmplă și în romane, Gabriela Adameșteanu nu scapă întreaga țesătură de motivații sau condiționări psihologice, politice, materiale care reglează comportamentele umane. De aceea, ea nu se uită înapoi cu mânie, nici nu crede în distribuția strictă a binelui și ale răului, chiar când se apleacă asupra unor epoci care au stârnit atâtea polarizări. Realitatea e întotdeauna mult mai complicată decât pare și trebuie privită în ansamblul ei, susține la tot pasul cartea Gabrielei Adameșteanu. Spre deosebire de mulți alți intelectuali supraviețuitori ai totalitarismului, ea nu pune în paranteze, ca pe o „eroare istorică”, întregul regim și nici nu-i neagă amprenta asupra propriei formări din nevoia construcției retrospective a unei imagini idilizate. De aceeea, fosta redactoare-șefă a revistei „22” mărturisește că „«Progresismul» meu, ușoara înclinație spre stânga (interes pentru defavorizații vieții, lentila economică și socială cu care privesc destinele) provin din școala comunistă a anilor ʼ50, dar mai ales de la profesoara de matematică Sanda Bădulescu, prietena părinților: un model feminin alternativ, de femeie independentă” (p. 52). Una din cărțile modelatoare ale copilăriei e tocmai Tânăra gardă a lui Fadeev, roman realist socialist, iar „sfera de influență sovietică, mărturisește autoarea, mi i-a adus pe Turgheniev, Gogol, Dostoievski cel din Crimă și pedeapsă și, înaintea lor, pe Tolstoi, preferatul meu” (p. 65). Nici măcar represiunile sau abuzurile comuniste, înregistrate întotdeauna ca atare, nu i se par singulare, de vreme ce în arhivele CNSAS descoperă că „Siguranța burgheză își urmărea țintele cu aceeași acribie ca și viitoarea Securitate și era foarte dură cu deținuții politic, roșii sau verzi, comuniști sau legionari” (p. 57).

Cea mai palpitantă – și mai încărcată afectiv, aș adăuga – dimensiune a cărții e cea legată de relația cu tatăl și urmărirea, prin aceeași capacitate de a cântări toate fațetele poveștii, destinului său la răscrucea unor epoci. Memorabile sunt cam toate episoadele în care Gabriela Adameșteanu reface frânturi din istoria familiei sale, dominate de intelectuali (bărbați) de succes, ale căror opțiuni legionare de tinerețe nu sunt ascunse niciodată sub preș, de la jurisconsultul Nicolae până la chirurgul Cornel sau faimosul arheolog Dinu Adameșteanu. Mircea, tatăl autoarei, nu face excepție de la aceste simpatii de tinerețe, deși traseul său e oarecum diferit. Profesor de istorie în primii ani la Târgu Ocna și apoi la Pitești, Mircea Adameșteanu e urmărit toată viața de această vină și, copleșit de neajunsuri materiale și de obligații familiale, încearcă să se răscumpere față de regim. Adoptă perspectiva marxist-leninistă și participă, în calitate de istoric, la studii dictate de autoritățile locale. Nu e de ajuns, însă, căci profesorul de istorie din provincie e supravegheat permanent. De altfel, aici se activează o altă dimensiune a cărții Gabrielei Adameșteanu, cea detectivistică: căci, pe măsură ce avansăm în Meserii nerecomandate femeilor, tonul nostalgic-detașat al rememorărilor unei epoci începe să fie tot mai mult acaparat de urgența soluționării propriei relații cu tatăl și a raportului acestuia cu regimul. Abia prefigurată la începutul cărții, figura lui Mircea Adameșteanu devine tutelară și acaparează, aproape simbolic, tot sensul devenirii fiicei. Prozatoarea care își construiește cu atâta minuțiozitate scenariile narative nu o scapă din mână pe memorialistă, iar Meserii nerecomandate femeilor poate fi citită și ca un remarcabil roman al redescoperirii tatălui. Pe scurt, autoarea ajunsă la senectute studiază dosarele CNSAS ale lui Mircea Adameșteanu, descoperind nu numai lucruri legate de trecutul politic al acestuia, ci și date emoționante. Prin bunăvoința ofițerilor Securității, care se hrăneau din hermeneutica vieții private a subiecților lor, aflăm că tatăl în pragul pensiei, deja atins de o boală care îl va răpune curând, își lua ore suplimentare pentru a putea achita zestrea de nuntă a fiicei.

Nu dezvălui lovitura de teatru a jurnalului-roman de investigație, lăsată nu întâmplător de autoare pentru ultimele pagini ale cărții. Mă rezum doar la a spune că în această expediție târzie în căutarea tatălui mizele afective sunt dublate de descoperiri care chestionează relația dintre regim și indivizi, dar – mai important – interpelează capacitatea celui care se uită înapoi de a reduce întreaga complexitate (existențială, afectivă, politică) a epocii la o narațiune unică sau liniară.

__________________

*Gabriela Adameșteanu, Meserii nerecomandate femeilor, Polirom, Iași, 2025, 424 p.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 36-37]