Poezia e mereu în primejdie de a nu mai fi, dar tocmai când e primejdia mai mare apare, regulat, un salvator. În vremile de acum primejdiile au devenit mai insidioase decât oricând și suntem pe cale de a vedea poezia scrisă de aparate și programe, nu de poeți (cea scrisă de ei va fi ca și artizanatul hand made). Sperietura e mare (măcar că pentru unii ea e, de fapt, bucurie) – și cu atât mai mare, așadar, nevoia de un salvator. Salvatorii se lasă de obicei așteptați, dar vin negreșit până la urmă. Primul dintre cei de care e nevoie acum a și sosit: e Călin Vlasie, cu manifestul său post-algoritmic din Incident (Rocart, 2025). De bună seamă că toată lumea a observat că, de-o bună bucată de vreme, Călin Vlasie e într-o explozie în lanț: volume de poeme (noi și vechi, dar mai multe noi), un roman monumental și trei șantiere eseistice (deschise simultan în „Ramuri”, „Steaua” și „Vatra”) dedicate ultimelor metamorfoze poetice și îndeosebi poeziei algoritmice și post-algoritmice. Incident e, deocamdată, ultima lui apariție editorială pe zona poetică (dar e nu doar anunțată, ci și pregătită urmarea) și nu-i simplu de spus dacă e vorba de poeme care ilustrează programul promovat în eseuri ori, dimpotrivă, teoria de acolo e abstrasă din revelația poetică (una progresivă la Vlasie). Din câte zice Călin, el definitivează acum intuiții și presimțiri pe care le avea încă de la debut, sistematizându-le în doctrină. Probabil va păți ca toți poeții care și-au însoțit poeziile cu o doctrină articulată și toți comentatorii vor miza pe relația tautologică dintre teorie și practică, comentându-i poemele strict cu/prin propriile concepte. Fatal, poetul va fi victima eseistului, ca prim discipol al doctrinei.

Eu unul sunt atât de rămas în urmă față de evoluțiile și revoluțiile tehnologiei comunicării încât n-am încotro și voi trata cartea lui Călin cu o metodă absolut arhaică, ignorând deliberat posibilitatea ca el să fi fost aici doar un „orchestrator” – și nu chiar un „autor” în sensul vechi. Prejudecata mea ignoră oferta de a-i considera poemele un – simplu? sofisticat? – aranjament de texte (motive, structuri, glose, recurențe, rupturi etc.), măcar că felul în care ele sunt organizate (tramă propusă în secvențe, secvențe sub-secvenționate în fragmente, un fel de fugă a temei ș.a.) poate duce la bănuiala că a folosit premeditat un principiu fractalic. Pe scurt, chiar nu mă interesează dacă IA a fost negrul lui Vlasie și pun pe seama lui toate spusele și manevrele compoziționale.

Călin, pornit în misiune programatică asumată, nu mai folosește tradiționala ars poetica (decât ca prolog), ci elaborează o adevărată saga (lăuntrică) a poiesis-ului, o dramă alegorică a acestuia, desfășurată pe un fond de epos și teatralizată în episoade. Soarta poemului e tratată biografic, de la declicul inaugural la sublimarea (și consecința) finală, transformând toate elementele interne ale acestuia în instituții (intenționat incongruente, de unde derivă drama poiesis-ului) și punându-l în tensiune cu agresiunile externe (așteptările, pretențiile, interpretările, tentativele de manipulare și de instrumentalizare). Tot felul de instituții parazitează și amenință existența poemului, desfășurată într-o atmosferă conspiraționistă. Interioritatea acestuia devine astfel o scenă socială pe care se joacă și incomunicabilitatea și fascinația, și falimentul creativ și entuziasmul, și nonsensul și căutarea/construcția sensului, ca răspuns la criza ontologică preavizată: „Ce vine cînd nu mai e nimeni care să-ți spună cine ești?” (Ce vine). Un fel de fundamentalism existențial susține toată parada acestei poetici în care „oamenii nu mai merg la muncă. Merg la rost” și-n care fiecare trebuie să participe cu autenticitatea lui. Pledoaria e în favoarea existenței „reale”, nu a celei determinate și înregistrate, ci a celei indeterminate, dar concrete, „vie”. Nici poezia nu mai e agresivă, nu se abate – cu voie, fără voie – asupra cititorilor, ci le lasă opțiunea genuină, „dictată” de hazard: „Poetul nu mai scrie manifeste. Scrie mesaje către nimeni./ Și le lasă în cutii goale, pe străzi, să-și găsească singure cititorul” (Secvența 1: Lumea fără centru). E înrămată și o schiță de filogenie, căci lumea e surprinsă într-un pasaj de transgresiune spre inocența pură, originară: ea se îndreaptă „spre o comunitate care nu mai vrea sens, ci prezență”. (Secvența 5: Apariția lui Incident). Poemul, pe urme avangardiste, refuză tot ce ține de administrația umanului și vrea să prindă (a câta oară??) concretul vieții în direct: „Nu vrem să fim traduși în claritate./ Nu vrem fraze care se închid perfect./ Nu vrem simetrie afectivă, nici pace fără fisură./ Vrem să fim lăsați neterminați./…/ Ne dorim haosul care șoptește: încă ești viu.” (Secvența 14: Poemul care nu vrea să convingă). Haosul de la Vlasie n-are nimic cu anarhismul avangardist, ci e doar climatul în care emerge o imperioasă nevoie de comunicare pe care n-o mai afectează nimic alienant. Efectele stârnite de poem trebuie să fie din categoria vitalului, nu a intelectivului: „Nu înțeleg poemul. Dar mi-a făcut inima să mi se miște mai tare”. Într-un vers, așadar, „pe de o parte, poezie vie – nedisciplinată, tremurătoare, nealiniată/ pe de altă parte, siguranță afectivă – liniște, echilibru, vocabular neted ca o mască” (Secvența 15: Poemul care scapă de sub control). Poemul post-algoritmic reia, deci, ethosul neliniștirii avangardiste și gramatica non-verbală a comunicării, directețea gestului comunicativ, fără intermedieri: „Oamenii își trasează pe braț gîndurile./ Nu le rostesc. Nu le notează. Le transmit atingînd” (Secvența 19: Cuvinte care scapă). Adică în vocabularul dansului corporal, al gestului de care zicea Socrate că a premers vorbirea articulată. Treaba adevărată a poetului e să ajungă acolo „unde cuvintele se topesc în existență” – și rămân acolo, în muțenia originară a existenței, ca fond genezic (Secvența 21: Contra-versul, tălmăcirea forțată și scufundarea în profunzimi). Firește că la Vlasie de „vorbirea” post-verbală e vorba, de nu de cea pre-verbală, de limba în care „poezia devine vibrație” și în care „nu mai e nevoie de limbaj./ Nu mai e nevoie de autor./ Nu mai e nevoie de poet”, unde „nu mai e poveste, ci pulsație” (Secvența 24: Dispariția poemului, apariția prezenței). Bios pur. E lumea în care inocența, candoarea („copilul”) vor „rescrie totul” „cu o atingere”, „fără nici un cuvînt”. „Doar atingi. Acolo e poemul”, în atingere (se declamă în Poem post-algoritmic IX – despre gestul-poem). Atingerea e poemul – adică o faptă erotică în regimul bios­­-ului în sine, ca pre-creație. Finele e, așadar, erotica, ea e cea care consacră poemul. Acesta nu mai e o contemplare a lumii, ci o contopire erotică (sau, peste un pas, mistică). Așa se strecoară romantismul hard pe fereastra nu doar a post-modernismului, ci și a post-algoritmicii. Avea dreptate Schlegel când zicea că orice poezie este – sau trebuie să fie – romantică. Nici măcar post-algoritmica nu pune în primejdie romantica (poate o face însă algoritmica din cleștele căreia ne propune Vlasie ieșirea).    

Fractalii frecventați azi (inclusiv de Vlasie) introduc multe scenarii de criză și de ruptură în poezie. Cu ultimele zise ale lui Rilke, adevăratele rupturi vin însă din cu totul altă parte, mult mai umană ca rană: „durerea și apropierea morții rup în bucățele eul și limbajul”. Chiar acesta e însă locul pentru proba eliminatorie a poeților; celelalte sunt doar probe parțiale (de nu simple parascovenii). Ce-i drept, angoasa conceptuală din vremea noastră, în care toate sunt post-ceva (post-istorie, post-modernism, post-apocaliptic, post-uman etc., acum și post-algoritmic), pare mai gravă decât angoasa existențială a celor din anul 1000 și induce aprioric un dramatism premeditat în evanescența pe care o parcurgem. Măcar că și-a croit conceptul central pe același calapod catastrofic, ieșirea din determinări propusă de Vlasie vine ca o extază nu atât a libertății de spirit, cât a nostalgiei după empatie. Deși n-o spune fățiș, și cartea lui e o mână întinsă.                                                                         

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 34-35]