Sursa: https://www.fotoshooting.ro/amintiri-din-comunism/

Argument

Modalitățile de reprezentare a fenomenului totalitar în literatura română de după 1989 sunt multiple și se manifestă prin evocarea ororilor comunismului în grilă realistă sau prin recuperarea simbolică a memoriei în expresivitatea textelor memorialistice situate la limita dintre autenticitatea evocării și ficțiune. Reprezentările comunismului îmbracă diverse forme în literatura română post-comunistă, de la exercițiul exorcizării ororilor, la vocile memoriei sau la expresivitatea reconstrucției identitare. Căderea regimului totalitar în decembrie 1989 a generat o mutație fundamentală în spațiul literar românesc, trecându-se destul de repede și în spațiul literaturii de la o estetică a supraviețuirii prin aluzie și metaforă, la o estetică a recuperării adevărului istoric. Literatura postcomunistă nu a fost doar un exercițiu de libertate, ci și un instrument de procesare a traumei colective, direcțiile majore prin care comunismul a fost reevaluat literar fiind reconstituirea memorialistică a spațiului carceral, expunerea mecanismelor puterii în romanul politic, sau abordările ironice și nostalgice ale noilor generații de scriitori.

Recuperarea memoriei s-a impus mai ales prin avatarurile autobiografiei de închisoare și prin reconstituirea „obsedantul deceniu”, căci, după 1989, o prioritate a literaturii române a fost reprezentată de recuperarea unor spații albe ale istoriei, prin așa-numita literatură de sertar și prin mărturiile supraviețuitorilor din universul concentraționar românesc. Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt sau Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, ca să dau doar două exemple, au oferit modele etice și estetice de rezistență, prin credință și cultură. Să nu uităm că, în acei ani, literatura a funcționat și ca instanță morală, voci precum cele ale Anei Blandiana sau ale Doinei Cornea contribuind la „igienizarea” spiritului public, prin demascarea mecanismelor represiunii, o astfel de literatură a mărturiei stabilind fundamentele reconstituirii documentare, prin care vocea victimelor totalitarismului a căpătat legitimitate și autoritate. În privința ficționalizării totalitarismului, romanul postcomunist a demontat mecanismele psihologice ale opresorului și ale maselor manipulate și dominate ideologic, unii scriitori consacrați (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu etc.) continuând să exploreze temele puterii. Reprezentativă este proza lui Varujan Vosganian, care reușește să sintetizeze trauma colectivă într-o scriitură densă, intransigentă, vie, în care istoria personală se împletește cu istoria comunității, după cum Norman Manea, în  Întoarcerea huliganului, expune perspectiva exilatului care analizează „clownul” dictatorial și absurdul birocratic, într-o viziune kafkiană asupra comunismului românesc. O schimbare de paradigmă se produce în proza postmodernă, mai ales cea a Generației 2000 care a abordat comunismul din perspectiva cotidianului și biografismului, atenuând tragicul sau absurdul predecesorilor. Pentru douămiiști, comunismul nu mai reprezintă doar un sistem de opresiune, ci decorul copilăriei, un spațiu al obiectelor kitsch, al cozilor și al uniformizării, prelucrat cu ironie nostalgică sau cu o anume detașare melancolică. Dan Lungu, de pildă, în romanul Sunt o babă comunistă!, explorează fenomenul nostalgiei după dictatură prin ochii unui personaj obișnuit, comunismul fiind examinat prin prisma siguranței sociale și a mentalităților colective nostalgice care supraviețuiesc sistemului politic. La fel, Lucian Dan Teodorovici în Matei Brunul relevă, prin tehnici și strategii narative postmoderne, fenomenul manipulării ideologice într-o notă de farsă tragică. Perspectiva feminină asupra totalitarismului și a spațiului privat este oferită de scriitoare precum Gabriela Adameșteanu, care, în Drumul egal al fiecărei zile relevă modul în care politicul, ideologia, teroarea au invadat spațiul intimității, universul familial, comunismul fiind resimțit prin degradarea relațiilor umane, prin frică dominatoare, sau prin rezistența discretă a femeii în fața unui sistem patriarhal-autoritar. Relevante sunt vocile critice care au abordat această problematică, de la Eugen Negrici (Literatura română sub comunism), la Ruxandra Cesereanu (Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească), Liliana Corobca (Controlul cărții. Cenzura editorială în România comunistă), Mihai Iovănel (Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020), Alex Goldiș (Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului) și, desigur, mulți alții. Așadar, se poate spune că literatura postcomunistă despre comunism a parcurs un drum lung, de la exorcizare, la examinare etică, estetică și ironică, literatura ultimilor ani concentrându-se asupra schimbărilor psihologice-comportamentale dictate de sistemul totalitar și asupra analizei mentalităților, comunismul rămânând și azi o temă de reflecție, un subiect, un „trecut care nu mai trece” desemnând dificultatea societății românești de a se desprinde de moștenirea comunistă și de mentalitățile totalitare care au supraviețuit după 1989. Această formulă este un concept-cheie în studiile despre memorie (Memory Studies), ea desemnând traumele colective care nu au fost încă pe deplin procesate psihic sau „vindecate”. Le mulțumesc tuturor autorilor care au contribuit la acest dosar care, departe de a fi exhaustiv, deschide, mai degrabă o temă de dezbatere, un șantier al investigației literare.

Revista Vatra

*

Ion MANOLESCU

Copilăria și trauma comunismului. O contra-utopie grafică

În zilele noastre, prejudecata că benzile desenate reprezintă un produs cultural superficial, ușor de citit, simplu de înțeles și dedicat unor cititori fără pretenții (în general, copii), este încă activă. Cronicile de întâmpinare le ocolesc, istoriile literare le evită. Cu o excepție notabilă: Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, a lui Mihai Iovănel (2021). În capitolul intitulat Paraliteraturi, Iovănel include un subcapitol, Benzi desenate, în care prezintă și valorizează autori români de dinainte și de după 1989: Puiu Manu, Sandu Florea, Livia Rusz, Mircea Arapu, Tamba (Alex Talambă). Meritul lui Iovănel este acela de a include, în premieră, BD în rândul canonului autohton prin intermediul unui instrument academic solid (o istorie literară de 711 pagini), imposibil de ignorat. În felul acesta, ideea că, în ciuda unei circulații publice largi și a unei vandabilități solide, benzile desenate nu au ce să caute într-un sistem select de valori, rezervat produselor mainstream, este invalidată. Alăturând demersului lui Mihai Iovănel contribuțiile lui Dodo Niță (dicționare, monografii, interviuri), principalul promotor al BD românești de după 1989, dar și al relațiilor acesteia cu spațiul editorial franco-belgian, obținem imaginea unei arte care nu mai poate trece neobservată de cercetătorii din zona literaturii sau a graficii.

Un nume recent intrat în competiția canonică dintre produsele mainstream și cele paraliterare/ paraculturale este cel al lui Daniel Horia, cu romanul grafic Epoca mea de aur (I-II, București, Art, Grafic, 2021; 2025). Tipărite în condiții premium (hardcover, color, hârtie lucioasă, coperte cu lac selectiv), cele două volume s-au bucurat de o prezență generoasă a publicului cu ocazia lansărilor de la Târgul de Carte Gaudeamus. Ele tratează un subiect mereu actual, indiferent de vârsta cititorilor: perioada copilăriei în epoca Nicolae Ceaușescu, văzute prin ochii unui băiețel sensibil și lucid, dar și prin mintea adultului din prezent.

Romanul reprezintă un eveniment editorial. Unul cu atât mai semnificativ cu cât primul volum stârnește și interesul editorilor străini: Je suis né Roumain este publicat în Belgia, la editura Paquet (2023). La fel ca în varianta românească, romanul tradus în limba franceză este însoțit de un mic caiet grafic și de o serie de patru fotografii din arhiva personală a autorului care îi întăresc componenta autobiografică: personajele Oga, Aon, Tao și cei doi părinți ai naratorului apar în parcurile Herăstrău și Carol, alături de micuțul Daniel. Interesul documentar al dosarului fotografic din cele două ediții este incontestabil.

De altfel, combinația de povești familiale din perioada Stalin-Dej (întâlnirea bunicilor, educația politică sovietică, învățarea obligatorie a limbii ruse în școli, relația cu organele de represiune ale Statului, dar și frica de abandon, dublată de căderea în alcoolism, a uneia dintre bunici) și amintiri personale din perioada lui Ceaușescu (joaca în aer liber, descoperirea plantelor și a insectelor, prima ninsoare ș.a.m.d.), dau principala calitate a narațiunii grafice a lui Daniel Horia: rememorarea hibridă a copilăriei. O copilărie aparent fericită,  în realitate marcată de traume puternice, insesizabile părinților și bunicilor.

Din acest punct de vedere, Epoca mea de aur poate fi privit, păstrând proporțiile, drept corespondentul autohton, în materie de recuperare și reconfigurare a traumei copilului care crește într-un mediu totalitar, al romanului grafic Maus, al lui Art Spiegelman (1986). Sau, poate mai convingător, al filmului lui Roberto Benigni, La vita è bella (1997). Amestecul de naivitate copilărească și toxicitate adultă (oferind o perspectivă de tip ficțiunea copilului – asupra sistemului criminal nazist, la Spiegelman și Roberto Benigni; asupra sistemului dictatorial ceaușist, la Daniel Horia) constituie motorul narativ al Epocii mele de aur.

Dar cine este Daniel Horia, autorul care nu se sfiește să considere copilăria un Paradis devastat de violența părinților și de brutalitatea comunismului? Nota de prezentare din interiorul primei părți a romanului grafic vorbește de la sine: „Mi-am petrecut copilăria mâzgălind. Am continuat s-o fac, în mod oficial de data asta, la liceul de artă. Facultatea de Arhitectură n-a fost altceva decât o piedică între mine și desenat, așa că am pus diploma în cel mai întunecat sertar și am dat-o uitării pentru totdeauna. M-am reîntors cu bucurie la pasiunea mea, lucrând ca artist pentru jocuri de telefoane mobile și am continuat s-o fac în Franța și, mai apoi, în Spania, unde mă aflu în prezent. În timpul liber, îmi mâzgălesc autobiografia al cărei prim volum îl ții în mână chiar acum.” (2021, p. 2).

Din „confesiunea” lui Daniel Horia, două elemente, interconectate, se dovedesc utile în parcurgerea Epocii de aur și reconstituirea (grafică, narativă și psihologică) a traumelor copilăriei în comunism: influența (auto)biografiei și rolul formației profesionale a autorului.

Asemănările dintre fotografiile din dosar și aspectul personajelor desenate sunt izbitoare. Cel puțin în cazul tatălui, construit grafic și narativ ca un individ infidel, laș, rău-intenționat și egoist, potrivirea pare a fi de 1/1. Aspectul facial, tunsoarea, mustățile, îmbrăcămintea (cămașa cadrilată, pardesiul cu gulere largi, pantalonii călcați la dungă, pantofii informi și incolori) mută, fără vreo intervenție a AI-ului, omul real, din instantaneu, în desen, cu o similitudine frapantă. Dacă ar fi să descoperim un scop al funcției mimetice în Epoca de aur, acesta ar putea fi unul extra-estetic. Cel mai probabil, terapeutic, la fel ca în cazul neuroficțiunilor. Daniel Horia lasă loc liber interpretării psihanalitice și psihocritice a romanului său grafic, prin identificarea fiecărui personaj drept corespondent „autentic” al omologul său real, urmată de „sancțiunea” în efigie. Nu întâmplător, eroul său, copilul care suportă violența fizică și psihică a părinților și absurdul educației preșcolare și școlare comuniste, se numește Dani.

În privința formației profesionale, tehnicile de casetaj și efectele de perspectivă utilizate de autor în cele două părți ale Epocii de aur sunt influențate decisiv de experiența sa de arhitect. Descrieri minuțioase de edificii interbelice sau comuniste (uzine, școli, hoteluri, sanatorii, vile, construcții de captare a izvoarelor termale, bulevardul bucureștean Victoria Socialismului – actual Unirii, Casa Poporului ș.a.), în care accentul cade pe volume, dar și pe forme (redate cu un realism aproape fotografic), alături de o permanentă panoramare a blocurilor comuniste (desenate din toate unghiurile: de jos sau de sus; focalizat sau în plan îndepărtat etc.) permit cititorului să pătrundă într-un univers dinamic, verosimil, familiar.

Personaj discret, dar omniprezent în roman, arhitectura devine, pentru publicul de toate vârstele, dar mai ales pentru cel care a trăit perioada, poarta de intrare vizuală într-o lume desenată a cotidianului anilor ’70 și ’80. Una în permanentă mișcare, cu o secvențialitate precisă și tăioasă, asemănătoare celei a cinematografiei neorealiste românești (Cristian Mungiu, Cristi Puiu ș.a.). Din perspectiva recuperării documentare și a reconstituirii adevărului istoric, demolările clădirilor vechi bucureștene, ordonate de Nicolae Ceaușescu, alături de ridicarea „Centrului Civic”, emblemă mixtă a arhitecturii sovietice lomonosoviste și nord-coreene de inspirație Kim-Ir-Sen, nu și-ar fi putut găsi o mai fidelă exprimare grafică.

Epoca mea de aur este romanul unei rememorări afective a dezastrelor economice, sociale și urbanistice ale comunismului românesc. În același timp, el oferă o hartă vizuală a impactului psihologic și fizic pe care disfuncționalitatea unei relații parentale marcate de certuri și amenințări îl poate avea asupra unui copil inocent. Inițial neconștientizate, apoi tratate în glumă sau ca un joc, măsurile economice antiumane (raționalizarea alimentelor, cozile la produsele de bază, întreruperea căldurii și a apei calde) dictate de Nicolae Ceaușescu se transformă, treptat, într-un modus vivendi sâcâitor. Adoptat de către părinți, ca de întreaga societate românească, de altfel, el asigură supraviețuirea familiei în condițiile în care normalitatea vieții cotidiene nu mai este un fapt de la sine înțeles, ci un privilegiu rezervat celor descurcăreți: „Lucrurile de lux, cum ar fi cafeaua, țigările și săpunul de import, erau extrem de greu de obținut. Se găseau doar la negru și erau folosite, cu precădere, ca «atenții».” (2021, p. 72).

Preluarea modelului „Descurcă-te și supraviețuiește.” este cu atât mai neplăcută, cu cât ea se vede însoțită de anxietatea severă a micuțului Dani. Izolarea în rândul „Șoimilor Patriei”, violența verbală și fizică a „tovarășei educatoare” (adeptă a îmbrâncirii noilor-veniți în organizație) și cea verbală a șefei cantinei (care îi altoiește cu o scândură pe recalcitranți), dar și conflictele interminabile ale părinților, care se acuză când de indiferență, când de infidelitate, îl transformă pe Dani, dintr-un băiețel deschis și sensibil, într-unul interiorizat și disfuncțional. Prin urmare, Epoca mea de aur nu avea cum să fie un roman grafic al copilăriei fericite.

Dacă privațiunile sistemului ceaușist pot fi percepute de imaginarul juvenil ca joc sau provocare, lipsurile afective din partea părinților nu intră în aceeași categorie. Tatăl egoist și infidel este aproape mereu opac la nevoile lui Dani. Mama, deși mai umană, clachează ca urmare a comportamentului soțului și se răzbună pe copil.

Din perspectiva recuperării traumei, scena cea mai puternică a romanului grafic se desfășoară pe 10 ½ pagini (2025, pp. 250-60) și cuprinde o bătaie violentă aplicată de mamă micuțului Dani, pornind de la un fals motiv: incapacitatea băiatului anxios de a pronunța câteva cuvinte în limba engleză. În realitate, mama face un transfer între copil și soțul pe care, din cauza repetatelor aventuri extraconjugale, nu îl mai suportă.

Pedeapsa, șocantă pentru cititorul anului 2026, este aplicată băiatului uimit și nevinovat. Ea crește în durată și intensitate pe măsură ce mama observă că Dani a intrat în modul defensiv freeze și că nu reacționează decât printr-o imobilitate dublată de țipete și plâns. Palmele, păruiala și târâtul dintr-o cameră într-alta sunt dispuse grafic printr-un casetaj violent decupat pe diagonală (cu influențe din manga), dar și prin inserții repetate de roșu și, mai ales, de negru – care ajunge să acopere întreaga pagină (cu Sin City-ul lui Frank Miller drept posibil reper naturalist și expresionist). Scena capătă proporția unei catastrofe psihologice, în momentul în care tatăl (posibil salvator, din perspectiva lui Dani), intră în sufragerie, dar, în loc să întrerupă bătaia, preferă să se plângă de zgomot. Apoi, amenințat de soție, iese pe vârfuri, închizând ușa.

Epoca mea de aur reprezintă, prin excelență, contra-utopia copilăriei în România lui Nicolae Ceaușescu. Cititorul care, parcurgând romanul grafic al lui Daniel Horia, caută să  descopere o vârstă a inocenței candide, în genul Amintirilor lui Ion Creangă sau al seriei desenate Pif, cu Pif, Hercule, Doudou, Tonton și Tata, din Vaillant. Le Journal de Pif, cu alte cuvinte, un univers al ghidușiei eterne și lipsite de griji, își vede contrazise toate așteptările. Comunismul nu este un tărâm magic sau idilic, iar „epoca de aur” (1965-1989), marcată de probleme sistemice (printre ele: o situație economică și locativă precară, un sistem medical deficitar, o educație ideologizată politic la maximum), le refuză deopotrivă copiilor și adulților liniștea pe care și-o doresc.

În acest context, este dezumanizarea părinților lui Dani efectul politicilor sociale dezastruoase ale socialismului și comunismului, ca în prozele realist-dure ale lui Alexandru Monciu-Sudinski? Sau disfuncțiile psihologice ale tatălui și mamei, la limita patologiei, pe care le explorează Daniel Horia din perspectiva personajului copil, reprezintă un atribut general uman, ca în prozele lui Dostoievski?  Cititorii Epocii mele de aur sunt singurii în măsură să răspundă. Cu condiția să accepte că au în față un roman grafic neobișnuit: pe cât de inconfortabil psihologic, pe atât de captivant grafic și narativ.

*

Iulian BOLDEA

Recursul la trecut. Comunismul în trei ipostaze epice

Ioana Nicolaie. Instantaneele memoriei

Cartea O lume dispărută: patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (Polirom, 2004, autori Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir) cuprinde evocări, reflecții, analize despre copilăria și adolescența în comunism, într-un exercițiu de memorie a vieții cotidiene din care nu sunt absente accentele ironice sau parodice. Cartea poate fi privită și ca prelungire a volumului În căutarea comunismului pierdut (2001) a acelorași autori, despre care Ion Bogdan Lefter scrie că este „o atrăgătoare încercare de revizitare a comunismului autohton privit dinspre manifestările lui culturale.”  Textele cu caracter evocator despre copilăria în comunism au o amprentă subiectivă incontestabilă, consemnând lumea decrețeilor, absurdul planificării familiale, propaganda comunistă în familie și în școală, oferindu-ni-se fragmente de viață, microistorii cotidiene,  istorii personale în diverse tonalități și stiluri ale rememorării. Ioana Nicolaie a publicat cărți de poezie (Poză retușată, Nordul, Credința, Cenotaf, Lomografii și Autoimun), proză (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru) și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia și Vertijia). Trecerea de la poezie la proză nu a fost prea abruptă, în măsura în care proza conservă, în inflexiunile ei, o acută vibrație în fața realului, sensibilitate la detaliu, dar și reflexivitate empatică, transpuse în evenimente narative, întâmplări, personaje, tramă. În O pasăre pe sârmă, Ioana Nicolaie „caligrafiază delicat, feminin, un text al aspirațiilor juvenile”, iar din „rîndurile infuzate de lirism se ridică siluete de fum, fantasme ale unei «fete cuminți», într-o „partitură pe tema tinereții ezitante, fragile (înduioșător de fragile!” (Bianca Burța-Cernat). Pelinul negru, e o narațiune dramatică a „copiilor Cernobâlului”, în care dilemelor identitare ale Agustinei li se adaugă imagini ale frustrării, ale iluziilor destrămate și ale unui univers infernal, dominat de imagini și culori ale ororii, întunericului și fricii. Simona Sora are dreptate când scrie că, în Pelinul negru, Ioana Nicolaie „reface o lume de după o apocalipsă ținută sub obroc, un univers (deloc paralel) care glisează – din neștiință, complezență, cruzime – în oroare”. Sau, cum bine zice Tania Radu: „Și Pelinul negru (2017), și Cartea Reghinei torc din acest caier inepuizabil, cu unelte nevăzute, dar care sunt ale timpului de acum, ale acestui postmodernism proteic, generos, învățat și alunecos, în care libertatea scriitorului e mai mare ca oricând.”

Romanul Cartea Reghinei (Editura Humanitas, 2019) e cronica unui fel de „Iov feminin” mamă a doisprezece copii, o carte în care palierele cronologice și ontologice se întretaie, configurând un destin desenat în tușe apăsate sau tandre, într-o narațiune abundentă, ce consemnează momentele și întâmplările vieții Reghinei, amplasate într-un spațiu transilvan unde fantasmele, demonii și concretul cotidian se întrepătrund. Sunt consemnate cu acuratețe evenimente paradigmatice ale vieții (pețit, nuntă, șezătoare), dar și etape ale propriei vieți (dragostea, frica, umilirile, nașterea copiilor etc.). O alchimie a gesturilor cvasirituale restaurează o lume cu înfățișări proteice, vulnerabilă și consubstanțială cu marile ritmuri ale universului. Aici răsună suferințele Reghinei, mamă a doisprezece copii, șase fete și șase băieți, personaj construit cu naturalețe, pregnanță și fermitate caracterologică.  Durerile și necazurile Reghinei sunt înregistrate cu acuitate. Jocul amintirilor și al iluziilor se desfășoară frecvent pe parcursul romanului, de la imaginea soțului, Damian, cel neiertat pentru vina de a o fi bătut și de a fi ucis copilașul lor nenăscut („Iar când o să-l ierți pe Damian, dă-mi de știre și mie, ca să-mi pot lua și eu rămas bun”), la fantasma flăcăului care o iubea, dar era sărac („Ce-ți dorești tu, oare, Reghină? se întreabă singură. – Să mă sui din nou în car, lângă Valer, și să plec cu el spre soarele care nu apune vreodată”). Modalitate compensatorie, visul intervine în destinul Reghinei ca o voluptate a unei trăiri subterane, de acută intensitate cromatică („Ca un copil visez! Mult și numai culoare”). Tensiune, traumă și lirism, iertare și vină – acestea sunt cuvintele ce rezumă cel mai bine construcția narativă a Ioanei Nicolaie, iar un fragment din finalul romanului redă cu precizie atmosfera, ritmul și spațiul narațiunii („Am ajuns, dragii mei! a zis la sfârșit Reghina. De-acum vom fi mereu, laolaltă, în vara de trei ani. Și i-a scos pe toți afară, în grădina care se umpluse de soare care n-avea să mai apună niciodată”). Episoadele cărții, cu pendularea între prezent și trecut, între vină și iertare, sunt ritmate de tonul clar și liniștit al marilor adevăruri rostite pe îndelete, dar și de un fremătător fundal moral, pe care se proiectează gesturi, momente, ritualuri, întâmplări și virtualități.  Prozatoarea reușește să delimiteze limita dintre libertate și destin, exprimând, în cele 28 de capitole, relațiile dintre oameni, valori sau ierarhii ale unei comunități, relații fundamentate pe un cod al tradiției, onoarei, valorilor perene, căci Reghina este, în cele din urmă, captiva acestor legi nescrise, care o împovărează și care îi ritmează propria existență, alcătuită din suferințe, frustrări și sacrificiu de sine de fiecare zi. Sunt suferințe și sacrificii îndurate în tăcere, cu îndârjire și cu speranța unei mântuiri viitoare, suferințe pe care le regăsim încă de la primele propoziții ale romanului, scrise scrâșnit, eliptic, cu o expresivitate a contragerii emoțiilor și enunțurilor.

Romanul Ioanei Nicolaie se derulează și ca un provocator joc al conștiinței narative cu propriile ei resurse: autenticitate, sinceritate a dicțiunii, exprimare a emoției nude, trăire împinsă până la limitele ei cele mai vagi, printr-o alternanță a descrierii alerte și a dialogului tensionat. Să faci vizibilă suferința interioară prin rețelele de cuvinte, enunțuri și fraze ce alcătuiesc mecanismul narativității, să aduci la suprafață trăiri instinctuale și impulsuri obscure, să faci ascultat glasul sugrumat de durere al feminității: acestea sunt atuurile cărții Ioanei Nicolaie, o carte despre vină, iertare și revoltă, dar deopotrivă o cronică a curajului și a sacrificiului cotidian într-o lume apăsătoare și nepăsătoare.

Radu Pavel Gheo și lecția lui Bulgakov

Radu Pavel Gheo a publicat până acum cărți bine receptate de critică (Valea Cerului Senin, 1997, Despre science fiction, 2001, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, 2003, Românii e deștepți. Clișee mioritice, 2004, Fairia – o lume îndepărtată, 2004, DEX-ul și sexul, 2005, Numele mierlei, 2008, Noapte bună, copii!, 2010, Disco Titanic, 2016). Inclus în mai multe antologii de proză și reviste de cultură din țară și străinătate, autor al unei piese de teatru (Hold-UP Akbar sau Toți în America), Radu Pavel Gheo a obținut premii pentru proză și traducere. Adriana Bittel punea, la un moment dat, în lumină câteva dintre atuurile creației lui Gheo: „Cu lecția lui Bulgakov, a marilor prozatori americani și a cineaștilor ruși, cehi și polonezi din anii ’70-’80 bine asimilată, Radu Pavel Gheo e un romancier de mîna întîi”. Știința compoziției epice, darul narațiunii suple și inventive, expresivitatea cu care este articulat universul ficțional sunt câteva dintre calitățile prozei lui Radu Pavel Gheo, în care detaliul revelator și tensionat contribuie la configurarea unui tablou veridic al narațiunii, expunând o intercondiționare subtilă între real și imaginar. Personajele au contururi nete, un limbaj adesea contondent și impulsuri radicale. Narațiunile lui Radu Pavel Gheo tematizează, în spirit postmodern, unele probleme acute ale lumii contemporane: responsabilitatea morală, vina tragică, cataclismele istorice colective, violența, răzbunarea, absența comunicării și a dialogului autentic, relația sincopată dintre identitate și alteritate, solitudinea ca mărturie a înstrăinării individului de valorile interiorității și de exigențele comunității istorice etc. Noapte bună, copii! e un roman cu desfășurare lentă, graduală, în care naratorul selectează, prezintă și proiectează pe ecranul unei ficționalități extrovertite scene, gesturi, întâmplări și episoade diverse, cu personaje ce se regăsesc în ipostaze temporale și spațiale distincte. Regăsim în această carte o poetică a fragmentarității, a nucleelor și scenelor care se întretaie, se distanțează și se întâlnesc apoi cu vervă a reprezentării, din care e dificil să se desprindă un sens unitar sau o idee coerentă. Derutante pentru o percepție realist-veridică sunt salturile în imaginar sau glisările în teritoriul insinuant și amăgitor al fantasticului, precum în confruntarea binelui și răului dintr-o scenă cu inflexiuni bulgakoviene.

Romanul Disco Titanic (2016), primit la apariție cu elogii meritate, are o arhitectură epică ingenios articulată, prin care figurația alegorică și percepția acut realistă se întrepătrund, într-o viziune ficțională polimorfă, a verbalității excesive, a tiparelor, convențiilor și clișeelor abundente. Este desenată aici harta imaginară a unei Istorii convulsive, cu o memorie inerțială, incapabilă să înregistreze toate evenimentele, traumele, revelațiile și detaliile unui cotidian supus presiunii temporalității distructive. Lumea tranziției, debusolată și frustrată, e transpusă în dialoguri și monologuri înregistrate parcă în direct, în scene cu caracter dramatic sau comic, în care personajele, cu avatarurile destinului lor, par marionete lipsite de voință proprie, focalizate multiplu, din diverse unghiuri narative ce își păstrează acuitatea percepției. Tandrețea și cruzimea se întâlnesc în paginile cărții, în structura afectivă a eroilor, conturând o atmosferă epică ce reprezintă un loc de convergență a unor gesturi, întâmplări, coincidențe, inflexiuni epice, sau traume din care e alcătuită expresivitatea polimorfică a romanului, despre care s-a tot vorbit. Descrierile sunt savuroase, cu ruperi și dislocări ale ritmului și imaginilor, cu sincope și prelungiri, distorsiuni ale lexicului și trasee aluvionare ale imaginarului.

Străin în țară străină (2017), are un subtitlul revelator: Literatura română și granița identitară în proza Hertei Mȕller și a lui Andrei Codrescu. Cartea are o miză importantă, în sensul că modelul identitar devine predominant în reconfigurarea unor geografii culturale desenate prin grila strategiilor unui comparativism cultivat cu destulă ingeniozitate și tact critic. Identitarul care se refuză, la Hertha Muller, e pus în oglindă cu identitățile alterate sau alternative ale lui Andrei Codrescu. Reiese de aici un dialog comparativist ce privește cu suficientă nonșalanță reprezentările și halourile identitare în opera celor doi scriitori, eseistul percepând cu acuitate conturul tematic, reprezentările și expresivitatea unui evantai conceptual din care ideea de fluiditate a liminalității nu este deloc absentă, ci, dimpotrivă, este cât se poate de bine pusă în scenă. Cărțile lui Radu Pavel Gheo surprind, dincolo de istoriile personale, de dramele și dilemele interiorității, convulsiile Istoriei și ale Post-Istoriei, dincolo de care freamătul umanului devine redundant sau inexpresiv, însă, pe de altă parte, aceste cărți redau fluxul cotidianului în cele mai dinamice, mai halucinante și mai fruste reprezentări ale sale. 

Alina Nelega. Nostalgia ca revoltă

Alina Nelega este cunoscută ca autoare de piese de teatru (http://www.nonstop.ro, Amalia respiră adânc, Kamikaze, În trafic), însă a debutat cu proza experimentală ultim@vrăjitoare (2001). Scris în cheie autenticistă, prin grila unei memorii afective de reală sensibilitate, romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (Editura Polirom, 2019) este articulat sub spectrul unei însumări pasionante de întâmplări, scene și portrete, prin care se conturează traseul biografic al unei tinere din anii ’80. Tema privilegiată a cărții e reprezentată de avatarurile feminității în perioada dictaturii comuniste, feminitatea fiind percepută „în ipostaze diverse și sub aspecte variate, de la avânt la mutilare, cu dragostea, maternitatea și sexualitatea incluse”, într-un roman „puternic și necruțător” (Sanda Cordoș). Povestea Cristinei, elevă de liceu, apoi studentă și în cele din urmă profesoară în secuime se întretaie pe de o parte cu descrierea fundalului social-istoric (comunismul, condițiile mizere, compromisurile etice, improvizațiile sociale), dar și cu o dezbatere asupra mentalului colectiv (strania pasivitate a oamenilor, ecuația relațiilor interetnice, problema homosexualității și a libertății de gen, a cenzurii și a sancțiunilor etc.). Romanul este scris, în mare măsură, sub imperiul afectivității, al reacției subiective prin lentilele căreia se întrevăd realități, siluete umane, reprezentări și staze ale socialului. Romanul Alinei Nelega redă o imagine a epocii comunismului și a conștiințelor torturate de resemnarea de a trăi într-un mediu anihilant, în care teroarea lisei de libertate și cenzura impuneau o atmosferă insuportabilă. Narațiunea este, de fapt, și un apel la memorie și la adevăr, la codul greu de descifrat al anamnezei impregnate de afectivitate și al reprezentării cu acuratețe etică a evenimentelor și faptelor. Prietenia dintre Nana și Cristina, destinul lor paradoxal, pasiunea lor erotică, peripețiile prin care trec, scenografia întâmplărilor și a faptelor, parcursul lor existențial sinuos, toate acestea sunt trasate cu un simț sigur al narațiunii și al desenului epic, cu vervă discursivă și atenție la detalii. S-ar mai putea observa acuitatea sesizării dramatismului situațiilor-limită și al simptomelor degringoladei etice, într-o lume în care renunțarea, compromisul, pasivitatea și revolta surdă sunt figuri emblematice ale unui univers dantesc, dominat de recuzita suferinței și a coșmarului, de răni atroce și de abuzuri, de o dialectică a vinei neștiute și a traumei ascunse. Substanța romanului este densă, personajele au credibilitate și pregnanță caracterologică, fluxul narativ e adesea aglutinant, cu răsturnări de situații, cu planuri epice multiple, care se întretaie și se suprapun, în contexte referențiale trasate cu precizie. Descrierea unei călătorii e realizată ca un amalgam de detalii, expresii, dialoguri, într-o tonalitate dinamică, cu desen ferm și consistent. Ceea ce este cu adevărat o marcă a scriiturii Alinei Nelega este caracterul scenic, la care se adaugă verva dialogurilor, scenografia adecvată a narațiunii, niciodată exagerat asamblată, cu un dozaj optim al situațiilor și secvențelor epice, în ciuda unor ocoluri, digresiuni sau paranteze care, totuși, nu au rol dezarticulant, conservând tensiunea, starea de alertă a cititorului pus în fața unor întâmplări, peripeții sau stări afective dintre cele mai deconcertante. Cu un simț net al expresivității banalului cotidian, prozatoarea știe să discearnă esențialul de neesențial, să surprindă cu suficientă precizie detaliul cu adevărat revelator, într-o construcție epică multiplu stratificată, cu ramificări de episoade colaterale, cu scene de real impact, chiar dacă există, cum spuneam, destul de multe divagații, explicații diegetice de care narațiunea nu avea neapărat nevoie pentru a funcționa la parametri estetici optimi. Examinând traumele epocii comuniste, prin secționări transversale într-un timp și un spațiu declinant, Alina Nelega angajează în spațiul narațiunii fluxul unei memorii impregnate de afectivitate, într-o scriitură alertă, expresivă, cu amprentă etică, prin care sunt revelate marile, tulburătoarele teme ale comunismului românesc, ale lumii în care am trăit înainte de 1989, cu conștiințe umane torturate de contrastul dintre nevoia de libertate și mutilările pe care regimul comunist le provoca indivizilor. De aici decurge caracterul depozițional al cărții. Prin substanța epică, prin personaje, tonalitate și discurs, romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat trasează cu fidelitate imaginea unei epoci și desenul unor conștiințe ultragiate, reprezentând cu acuitate revolte, pasivități, compromisuri și traume, într-o cheie afectiv-nostalgică, livrescă și lucidă.

Bibliografie critică selectivă

Boldea Iulian, Rătăcind printre ficțiuni: secvențe de literatură română contemporană, Editura Eikon, București, 2024; Cesereanu, Ruxandra, Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998; Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, București, 2005; Cordoș, Sanda, Lumi din cuvinte: reprezentări și identități în literatura română, Editura Cartea  Românească, București, 2012; Corobca, Liliana, Controlul cărții: cenzura editorială în regimul comunist, Editura Cartea Românească, București, 2014; Goldiș, Alex, Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Editura Cartea Românească, București, 2011; Grigurcu, Gheorghe, A doua viață, Editura Polirom, Iași, 2000; Iovănel, Mihai, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017; Iovănel, Mihai, Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020, Editura Polirom, Iași, 2021; Lefter, Ion Bogdan, O oglindă purtată de-a lungul unui drum: fotograme din postmodernitatea românească, Editura Paralela 45, Pitești, 2010; Manolescu Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2019; Mihalache, Ștefania, Copilăria. Reconstituiri literare după 1989, Editura Paralela 45, Pitești, 2019; Mihăilescu, Dan C., Literatura română în postceaușism, II. Proza. Prezentul ca dezumanizare, Editura Polirom, Iași, 2006; Mușat, Carmen, Strategiile subversiunii – Incursiuni în proza postmodernă, Editura Cartea Românească, București, 2008; Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundației Pro, București, 2002; Petraș, Irina, Oglinda și drumul. Prozatori contemporani, Editura Cartea Românească, București, 2013; Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. IV, Editura Cartea Românească, București, 1990; Sora, Simona, Regăsirea intimității: corpul în proza românească interbelică și postdecembristă, Editura Cartea Românească, București, 2008; Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Humanitas, București, 2014.

*

Mircea POPA    

Literatura ca formă de rezistență

S-a vorbit mult în ultimii ani despre literatura de sertar și despre rezistența prin cultură în socialism. Unul dintre aceste cazuri, și cel mai frapant, mi se pare a fi acela al octogenarului de la Săliștea Sibiului, Nicolae Stan Petruțiu (n. 1921), intelectual cu destinul frânt de închisorile comuniste, căruia puterea comunistă i-a luat șapte ani din viață, șapte ani în care a fost un fugar și un dezrădăcinat, ca în cele din urmă să urce Golgota închisorilor comuniste, trecând într-un singur an prin închisorile comuniste de la Brașov,  Gherla, Aiud și Oradea, după ce, în 1949, a fost condamnat în lipsă la 7 ani de închisoare pentru „uneltire contra statului și a ordinii sociale”. Student la Cluj, în anul universitar  46-’47, tânărul Nicolae Stan Petruțiu s-a refugiat la părinții săi din Săliște și, cu ajutorul unor rude și prieteni, a stat ascuns șapte ani, până în 16 februarie 1955, când a fost capturat, anchetat de zbirii Securității și destinat unui regim de exterminare în închisorile amintite. Noroc că în 1955 începuse să bată un oarecare vânt de dezgheț, și inculpatul a fost eliberat, nu fără a fi trimis la reeducare și la munca de jos, lucrând pe diferite șantiere, ca instalator de gaz sau sobe de teracotă în Valea Jiului, Sîntimbru – Alba, Sebeș, Deva etc. și cunoscând din plin munca epuizantă și traiul în barăcile șantierelor  socialiste.  Sibiu, Orăștie, Alba-Iulia, Deva sunt alte localități prin care l-a  purtat destinul și din care n-au lipsit niciodată controlul periodic al Securității, presiunile  morale, încercările de racolare, : amenințările de tot felul. Abia din decembrie 1989, Nicolae Stan  Petruțiu și-a dobândit statutul de cetățean liber al țării,  statut  care i-a dat posibilitatea să scrie și să se mărturisească, atât liric cât și epic. În calitate de membru al Asociației Deținuților Politici din Filiala Alba, el a participat la redactarea volumului de documente și mărturii intitulat Noi n-am avut tinerețe (2005), apoi a început să-și publice o parte din multele poezii scrise în acești ani, pe care le-a ținut timp de 50 de ani ascunse, spre a nu da motiv Securității să fie din nou condamnat, dintre care unele au fost scrise chiar în temniță. În momentul de față deține cca. 900 de poezii, din care a văzut lumina tiparului doar o mică parte, adunate în volumele Luminișuri și beznă, cu subtitlul Stihuri scrise pe întuneric, cu mîinile în cătușe (Alba-Iulia, 2005) și Jurnal liric (Sibiu, 2008), prin care se declară „un modest stihuitor” decât un poet în adevăratul înțeles al cuvântului. Poeziile, foarte diferite ca valoare, ca modalități de abordare poetică și ca stil liric, se impun în unele cazuri prin forța sincerității lor brutale și neconvenționale, menite să înscrie o pagină proprie la poezia închisorilor, a gulagului românesc și a universului concentraționar, ca o formă disperată de comunicare umană, ca în această pagină sordidă, intitulată O zi la Aiud: „Iarăși mi-e frig./ Sună toaca,/ O aud./ Sînt în cloaca/ De la Aiud,/ La cinci dimineața sculat,/ Cu visul destrămat./ Pe secție urlă caraliul./ Începe pustiul, începe pustiul! / «Deșteptarea, bandiților! / Dușmanilor, / Cuceririlor poporului!»/ …/ Credința nu se lasă învinsă… / Să trăiți domnule prim!/ În camera 35 numai trei mai trăim./ Pe noi cînd ne-ați planificat să murim?”. Poeziile sale trebuie luate mai degrabă ca un document de necontestat al  formei de rezistență prin cultură, precum la Radu Gyr. Frica este cuvântul de ordine încrustat în viețile oamenilor. căci până și  Acasă, în lumea de odinioară a copilăriei, atmosfera devine apăsătoare, crispată: „În casa bătrână pereții șoptesc/ Colindele și ocinașele bunicii/ Prin colțuri, din icoane clipesc/ Și sfinții și dracii și hoiturile fricii (…) În cojocul moșului, aruncat în pridvor,/ Dorm vise, se zbat năzuințe,/ Vredniciile-s treze, niciodată nu mor,/ încolțesc în inimi, în gânduri, încremenesc în sentințe” (Acasă). Oierul din Săliște simte datoria să-și evoce satul și obiceiurile lui într-o copleșitoare mărturisire lirică: „La Săliște, pe uliți, în curți,/ Călătorule! când treci să te desculți!/ Ca un pelerin, cu picioarele goale./ Aici vei da veșniciei târcoale/ Și-ți va țâșni printre dește./ Pământ românesc frământat în picioare” (La Săliște). Poezia aceasta de o deznădejde copleșitoare pălește totuși în fața memorialisticii sale din volumul Neamul meu sub vremuri (Sibiu, 2007), o biografie și o istorie a unui sat care stă dovada unei adevărate înzestrări narative. într-o evocare literară, plină de irizări și de elemente poetice, cu o memorie a faptelor și a evenimentelor timpului cu totul ieșită din comun, Nicolae Stan Petruțiu reușește să imortalizeze viața și tradițiile ciobănești ale Săliștei Sibiului, să surprindă chipuri și icoane dragi, pline de culoare și lumină. Oamenii satului, de la învățători și preoți, la vecini și rude, devin personajele pitorești ale unei lumi dominate de ritualuri și obiceiuri străvechi, cu practica transhumanței și a vieții de la munte, din care se strecoară aroma tare a   toponimelor neaoșe și a locurilor ce vestesc o civilizație coborâtă parcă din cărțile lui Sadoveanu. Locuri ca Valea lui Cărată, Guga Mare, Poiana lui Mușe, Galeș, muntele Sorții, moara lui Mănig; Gruiul Bisericii, Moara Podului sau cea a lui Bârloancea  etc. vorbesc de o comunitate autohtonă de o autentică spiță, care trăiește prin oameni muncitori, veseli, respectuoși, de o vitalitate cuceritoare, pe care nu-i doboară greutățile vieții. Familii ca Mosora sau Lupeș (Lupaș), Tolu și altele trăiesc înfrățite cu poienile și pădurile lor, într-o armonie cosmică deplină. Oamenii mor și trăiesc în șa, se bucură de horele și vinul brumăriu, de fânul și vitele hărăzite, cu o lumină adâncă a înțelegerii și rosturilor firii. Naratorul se oprește asupra unor fapte și întâmplări de după Primul Război Mondial, le trece prin atmosfera alegerilor și prin efortul obștesc pentru chivernisire, ducându-le până la năvala rușilor și la grotescul întâlnirii cu armata lui Stalin, care transformă satul într-o cazarmă sui-generis, obligându-i pe locuitorii lui să-și părăsească vetrele. Momentele războiului și ale „sovietizării”, ale bolșevizării țării și a instaurării regimului de jaf, teroare și vânătoare de oameni, cu torționarii și eroii locului, transformă cartea lui Nicolae Stan Petruțiu (unchiul său, D-tru Stan Petruțiu, de la BCU, a fost un apropiat al lui – Blaga) într-o carte-document, pe care generații și generații viitoare o vor consulta spre a afla cum se trăia și se muncea în trecut, cum se petrecea și cum se murea sub regimul comunist, care a stricat datinile venite din vechime, a învrăjbit oamenii și le-a adus multă suferință și durere. Cartea lui N. S. Petruțiu este o asemenea carte a durerii și suferinței întregului neam românesc, dar și o carte a reînvierii, căci autorul nu s-a lăsat nicio clipă doborât de vreme, ci a știut să iasă biruitor la lumină.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 49-56]