Sursa: https://litera9.com/

*

Senida POENARIU                                                     

Autobiografie sub dosar: memorialistica postcomunistă și arhiva Securității

În ultimele decenii, „memory studies”¹ s-au consolidat ca un domeniu de interes al cercetării umaniste. Articulat la intersecția dintre sociologia memoriei, antropologie, istoria culturală și studiile literare, s-a construit progresiv un cadru de cercetare, pornind de la fundamentele puse de Maurice Halbwachs asupra „memoriei colective”² și continuând cu dezvoltările teoretice propuse de Aleida și Jan Assmann privind memoria culturală³, de Marianne Hirsch asupra „postmemoriei”⁴ și de Michael Rothberg asupra memoriei „multidirecționale”⁵. În această arhitectonică teoretică largă, care poate fi plasată sub umbrela primitoare a studiilor culturale, literatura este recunoscută drept un spațiu privilegiat al negocierii memoriei colective, capabilă să asimileze, articuleze și confrunte traume istorice, mecanisme de transmisie intergenerațională și forme concurente de reprezentare a trecutului. În contextul postcomunist românesc, această perspectivă a favorizat nu doar proliferarea analizelor consacrate reprezentărilor comunismului, ci și o reevaluare sistematică a formelor narative prin care memoria este configurată în romanul contemporan, inclusiv prin reconsiderarea statutului generic al romanului memoriei și a dinamicilor sale interne⁶.

Mihai Iovănel, pornind de observațiile Anei Blandiana despre „Locul ficțiunii” (1990), deschide secvența dedicată evoluției ficțiunii din Istoria literaturii române contemporane (1990-2020) prin afirmarea concurenței nonficțiunii și a erodării statutului ficțiunii prin presiunea pe care a exercitat-o asupra acesteia gazetăria și nonficțiunea autobiografică⁷. Oferta este bogată: „literatură a zilei” (Cristian Tudor Popescu), „literatură testimonială”, jurnale, „literatură de sertar”, „memorialistică de închisoare” (N. Steinhardt; Ion Ioanid; Lena Constante ș.a.), memorialistică și jurnale care vizau interbelicul (Jeni Acterian; Grigore Gafencu;  Alice Voinescu;  Ion Negoițescu, Mihail Sebastian ș.a.) și/ sau comunismul (I.D. Sârbu; Mircea Zaciu; Matei Călinescu; Ion Vianu ș.a.),  „literatura personală” sau „explorarea de sine în regim autoreferențial” (Gabriel Liiceanu)⁸. Interesant este că Iovănel chiar identifică „tentative de emulație din partea autorilor de ficțiune”, stimulați de succesul la public și critică al nonficțiunii (Lucian Dan Teodorovici – Matei Brunul; Norman Manea – Întoarcerea huliganului)⁹.

În Romanele memoriei: noi subgenuri pentru literatura română contemporană¹⁰, A. Mironescu, C. Borza,  M. Iovănel și A. Stan argumentează că memoriile constituie genul proxim al romanului testimonial, iar granița dintre roman și memorialistică este structural instabilă în literatura postcomunistă română. Această instabilitate ar proveni dintr-o ambiguitate constitutivă dintre ficțional și nonficțional, care nu ar ține exclusiv de trăsături textuale, fiind de asemenea influențată de factori contextuali, instituționali și de piață, menționat în acest sens fiind tot romanul Întoarcerea huliganului de Norman Manea (2004) – în SUA a fost prezentat ca memoir, în România¹¹ ca roman.

Tema memoriei este rediscutată în numărul special al revistei „Transilvania” – Gestionarea memoriei. Patrimoniu și problematizare (10/ 2025)¹² –  coordonat de  Doris Mironescu și Bogdan Crețu. Din textul introductiv înțelegem că studiul memoriei în România nu ar avea nevoie urgentă  doar de sincronizarea cu paradigmele globale, ci, mai ales, de analiza critică a modului în care memoria a fost gestionată instituțional și cultural după 1989, pornind de la valul memorialistic al anilor ’90, angajând de asemenea „concepte și metodologii din sfera studiilor despre memorie, geocriticii, studiilor de gen, studiilor culturale și studiilor literare în general”¹³.

 Producția de memorialistică din România, afirmă autorii, a funcționat simultan ca mecanism de recuperare a trecutului traumatic și ca sursă de distorsiuni ideologice, ilustrând riscurile suprapunerii necritice dintre memorie individuală, literatură testimonială și discurs istoric în România postcomunistă. Departe de a considera memorialistica un tezaur pasiv al trecutului, Mironescu & Crețu militează asupra receptării acesteia sub forma unui câmp dinamic în care literatura, memoria și politica se intersectează, cerând o cercetare critică ce depășește estetismul și naționalismul metodologic pentru a-i valorifica relevanța publică și epistemică în prezent.

Contribuțiile reunite în numărul special al revistei Transilvania oferă o cartografiere solidă și diversificată a memorialisticii românești contemporane¹⁴, pe care nu îmi propun să o rediscut în textul de față. De asemenea, studiile semnate de Simona Mitroiu, Camelia Grădinaru și Andreea Mironescu¹⁵ sunt relevante pentru înțelegerea raporturilor dintre mărturia individuală, discursul public al memoriei și dosarele Securității fie din perspectiva arhivei autobiografice – ca articulare a narațiunilor eroizării și victimizării, fie din perspectiva memorabilității disidenței, unde arhivele represive sunt traduse  prin medieri artistice, precum teatrul documentar și filmul, care reiau și problematizează biografiile fabricate de Securitate. Cu toate acestea, nu am găsit abordată o problematică distinctă și anume modul prin care arhivele Securității sunt prezente în construcția memoriilor postcomuniste, generând forme hibride de (re)scriere a sinelui.

Mai precis, îmi propun în continuare, fără nicio pretenție de exhaustivitate, limitându-mă momentan la un studiu de caz pe care îl consider reprezentativ, examinarea unui corpus distinct:  rescrieri ale biografiei pornind direct de la fișele de informare ale Securității, care integrează arhiva în structura narațiunii de sine. Mă refer, în primul rând la Viața noastră cea de toate zilele (2009/ 2023, Sanda Galopenția, în traducere 2019, Surveillance and Memory: Our Daily Lives).  Ar mai intra la aceeași categorie și Eu, fiul lor. Dosar de securitate¹⁶(2010, Dorin Tudoran) sau chiar În căutarea României. O aventură personală din ’65 până azi (Dennis Deletant, 2022 în engleză, 2023/2025 în limba română)¹⁷, My life as a spy. Investigations in a secret police file (2018, Katherine Verdery) ș.a.

Interesul pentru această categorie aparte de memorii – căreia voi încerca să-i găsesc un nume mai adecvat pe finalul acestui studiu – mi-a fost stimulat de descrierea cărții în limba engleză a cărții Sandei Galopenția, o carte care mi-a atins corzile emoționale, profund personală, deși empatia mea nu a fost nicidecum susținută de o experiență de viață/ traumă asemănătoare, de aici și insatisfacția când am citit modul în care a fost „marketată”: „Această carte cuprinde toate rapoartele redactate pe parcursul a 129 de zile, în anii 1948, 1949 și 1950, de agenții poliției secrete a Securității însărcinați cu supravegherea tatălui autoarei, sociologul Anton Golopenția, precum și toate transcrierile convorbirilor telefonice din locuința lor din acea perioadă. Volumul reunește, de asemenea, unele dintre declarațiile lui Golopenția date ulterior în timpul anchetei, când se afla în stare de detenție ca martor, și amintiri personale. Cartea oferă perspective valoroase asupra istoriei Europei de Est de după cel de-al Doilea Război Mondial, în special asupra începuturilor regimului comunist și ale represiunii politice din România, și va fi utilă cercetătorilor (istorici, psihologi, antropologi și specialiști în literatură), precum și profesorilor și studenților din universități și școli¹⁸. Încadrarea strict „științifică”, în sfera „cercetării”, este reductivă pentru că, departe de a fi doar un document istoric sau sociologic,  un „instrument” util exclusiv specialiștilor, Viața noastră cea de toate zilele impresionează prin dimensiunea sa subiectivă, emoțională și narativă. Anton Golopenția, prins în mecanismul represiv al începutului de regim comunist, a fost supravegheat, anchetat și încarcerat pe baza unei „literaturi securiste”, fabricate în mare din gesturi cotidiene, murind pe nedrept în detenție în 1951.

De asemenea, relevante sunt și strategiile prin care memorii precum acestea pot activa empatie, imaginație sau introspecție, ca să nu mai amintesc de negocierile pe care autoarea le întreține cu arhivele, cu memoria personală și cu trauma colectivă.

Ar trebui spus deja că angajarea în demersul acesta recuperator al vieții tatălui, dar și a mamei, în calitatea lor de specialiști, nu este limitată doar la acest volum, după cum demonstrează Otilia Hedeșan în Sanda Golopenția. De la editarea de text la scrierea polifonică¹⁹. Aceasta observă „caracterul proteic al personalității și operei restituite”, tocmai pentru că „permite decelarea unui ansamblu de practici de textualizare care fluctuează de la reeditarea unor texte ori editarea unor variante finalizate și încă inedite, la comentarea textelor, la intercalarea lor cu alte texte, la jocul dintre perspective și voci, până la scriitura polifonică, menită să configureze mesajul la intersecția unor voci diverse și eterogene”²⁰. Alte categorii de texte pe care le-am identificat în Viața noastră cea de toate zilele, fără a le relua pe cele amintite pe site-ul editurii Cambridge, ar mai fi: scrisori (multe publicate anterior în Rapsodia epistolară²¹), declarații-portret, secvențe din alte cărți (Ultima carte²², de A. Galopenția; Fluviul Alfeu și Cartea plecării de Sanda Galopenția și din romanul memorialistic nepublicat, Amintirile unui băiat de viitor, al lui Constantin Lalu – în care apare ca personaj absent A. Galopenția, o încercare de a elucida circumstanțele morții acestuia care „dispare în moarte cum dispăruse și în viață”),  poezie și o arhivă cu lucrări elaborate de A. Galopenția pentru Comisia de Stat a Planificării. 

Dispozitivul narativ hibrid angrenează un cititor activ, forțat să navigheze între empatie, suspiciune și evaluare critică a surselor, instituind o etică a lecturii în care cititorul devine co-interpret al arhivei. Rapoartele, transcrierile și notele de supraveghere nu sunt simple inserții paratextuale. Ele declanșează intriga, tensiunea și caracterizarea difuză. Focalizarea este mobilă, perspectiva subiectivă a copilului/familiei este pusă în tensiune cu focalizarea externă, birocratică, intruzivă a Securității. Se disting în permanență, nu și în exclusivitate – mai apare uneori și vocea mamei sau a bunicii –, patru voci dominante: a Securității, a lui Anton Galopenția, a fetiței nenumite a lui A.G., prezența constantă în notele informative, și a Sandei Galopenția de azi, lingvistă, folcloristă, eseistă emigrată în 1980 în Statele Unite.

În finalul cărții, la posibila acuză din partea cititorului că citește prea serios textele anoste ale securiștilor, Sanda Galopenția răspunde: „e tot ce a rămas din viața noastră de atunci. Tata s-a dus de timpuriu, chinuit, mama a amuțit ani lungi, fără să poată vreodată uita. Mai târziu, nu am îndrăznit eu s-o întreb, m-am străduit să ghicesc, să mă uit prin hârtii, să am grijă, cum învățasem de la ea, ca hârtiile să nu moară. Volumele pe care le-am… nu atât editat, cât construit bucată cu bucată, începând din 1997, sunt cărți care găzduiesc mulțimi, în care am încercat să dau glas celor cărora el le fusese retezat – lui Anton Galopenția, Ștefaniei Cristescu și multor altora, dar poate mai cu seamă să ostoiesc apăsarea care s-a încuibat în mine în ani de demult și a tăcut îndelung, neștiind cum să iasă, sub ce formă, adresată cui. (…) Calea spre oameni a cărților e sinuoasă (…). Cum se poate ieși cu adevărat și deplin din indiferența cu care o țară sugrumă în cetățenii ei ce au frumos și puternic și tinerește încrezător? Cum putem face ca legile junglei să nu fie transformate în metabolism civic?”²³. Putem sesiza deja saltul prin cele patru tipuri de memorie propuse de Aleida Assmann²⁴: individuală, socială, culturală și politică.

Cum citește, deci, Sanda Galopenția arhivele? Responsabilitatea de a descifra ițele producerii unei identități, cea a tatălui, percutează desigur asupra propriei identități. Cine este subiectul trăitor și cine este obiectul construit? Cum se reflectă relația filială în această dinamică?

Galopenția lecturează arhivele Securității cu o atenție formată de practica etnografică, tratând notele informative cotidiene ca pe un corpus de observație „din teren”, din care extrage nu doar informație factuală, ci și stil, gestică, ritm, erori, ezitări și chiar urme de empatie involuntară. De exemplu, o interesează felul în care este produs discursul supravegherii: notația acțională și/ sau psihologică, greșelile gramaticale și grafia ca „imagine a filatorilor”, dar și momentele în care „filatorii se recunosc în A.G. pe ei înșiși, prinși în gesturi cotidiene similare” (p. 291). Apoi, nu lipsește și o analiză lingvistică. Această descifrare a codului filatorilor o conduce la înțelegerea mecanismului textual în care se construiește ceea ce ea numește implicit „literatura securistă”: „Saltul mortal de la adevăr la scenarii tendențioase ducând la închisoare și moarte a fost făcut producând literatură securistă în care se calculau posibilele intenții ascunse ale fiecărui gest, se puneau cap la cap lucruri care nu aveau cum fi adunate, se imaginau comploturi …” (p. 207)

În acest proces, subiectul trăitor și obiectul construit interferează constant: fiica încearcă să-și cunoască și înțeleagă tatăl, chiar și în cele mai mici gesturi, completând observația filajului cu ipoteza afectivă – „Acum tata cumpără poate o lămâie, gândindu-se că o să ne țină mai multe zile la ceai (deși a doua zi mai cumpără una, stând la coadă – ne plăcuse atât de mult lămâia, că o dădusem gata într-o zi, cine știe?). Sau poate că nu se dădea mai mult de o lămâie?” (p. 185)

Înțelegem mai bine cum funcționează arhiva ca mediator al memoriei din secvențe precum: „A.G. a vorbit despre plimbările acestea, făcute parcă prevăzând că ne va lăsa orfani, spunea într-o declarație. Voia să lase amintiri. Prin filatori, amintirile acestea se precizează peste ce îmi rămăsese în minte” (p. 298). În egală măsură, arhiva destabilizează amintirea, producând dezamăgiri, goluri sau revelații tardive, până la descifrarea unor enigme traumatice din copilărie: „Deci văzusem bine, nu mi se năzărise. Doar că nu fusese tata cel pe care-l zărisem, el se afla la Malmaison, scriind la nesfârșit declarații și pierzând cu fiecare zi mai mult nedăjdea și dorința reîntoarcerii printre noi. Fusese blândul Alexandru Nistor…” (p. 455) Atunci când nu își regăsește propriile amintiri confirmate în notele de filaj, autoarea ajunge să le pună sub semnul întrebării (p. 332), manifestând totodată o dezamăgire față de tăcerea arhivei exact asupra unor detalii esențiale, precum hainele purtate de tatăl său în momentul arestării.

Ciorogar²⁵ arată cum memorialistica funcționează ca unul dintre genurile în care instanța autorului devine structural instabilă – suprapunerea și tensiunea dintre autor empiric, autor textualizat și autor ca figură publică, ceea ce face imposibilă o lectură naiv autobiografică sau una pur documentară. Aș spune că avem un față un subgen și mai dificil de catalogat și care complică și mai tare instanța auctorială, respectiv a autoconstiturii discursive. Ca parte a unei configurații est-central-europene a sinelui produs de arhivă, autorul nu se mai construiește doar prin rememorare și discurs reflexiv, ci prin lectura și reinterpretarea unor arhive de supraveghere care au produs, anterior, o identitate impusă, falsificată și, în cele din urmă, cel puțin în cazul lui A.G., letală. Dacă ne referim la teoria autobiografiei, aceste memorii post-represive sunt bune puncte de plecare pentru a rediscuta  pactul autobiografic²⁶, întrucât identitatea autor–narator–personaj este destabilizată de existența unei alte instanțe narative, concurente: dosarul de supraveghere. Acest „dublu” al sinelui produs de o arhivă nu doar că intră în competiție cu versiunea autobiografică, dar o obligă să se constituie ca proces de lectură, reinterpretare și rescriere. Autobiografia nu mai funcționează, astfel, ca relatare unificatoare a sinelui, ci ca negociere permanentă între versiuni concurente ale identității, dintre care una este trăită, iar cealaltă a fost deja arhivată, interpretată și instrumentalizată înainte ca subiectul să-și poată spune propria poveste.

Această dinamică este radicalizată în My Life as a Spy de Katherine Verdery, unde arhiva nu mai funcționează doar ca un dispozitiv de fixare retrospectivă a unei identități falsificate, ci ca o veritabilă mașină de producere a unor versiuni multiple, concurente și speculative ale sinelui. În cazul Verdery, după cum voi discuta mai pe larg într-o analiză viitoare, Securitatea nu construiește o singură biografie coerentă, ci proliferează dubluri identitare, scenarii alternative și intenționalități imaginare, transformând subiectul supravegheat într-un ansamblu de posibile alternative ale unui sine care, față în față cu notele de informare, va trebui să le împace, să le dea un sens și o coerență.

Deși ar necesita o serie de nuanțări pe care nu le pot dezvolta în cadrul studiului de față, această încercare – inevitabil grăbită – de a numi și diferenția o categorie distinctă de memorii poate apela, ca punct de sprijin conceptual, la noțiunea de ego-arhivă formulată de Patrice Marcilloux²⁷, în măsura în care aceste texte își construiesc subiectivitatea printr-un raport direct, reflexiv și conflictual cu documente de arhivă care au contribuit anterior la producerea identității autorului. Cu toate acestea, rămâne însă certitudinea că  memorialistica elaborată în dialog explicit cu dosarele Securității, aceste texte profund hibride, care articulează autobiografia, documentul de arhivă, comentariul istoric și reflecția identitară într-o configurație narativă specifică unei etape târzii a postcomunismului, merită cu siguranță mai multă atenție. 

Note

¹ V. și Mironescu, Doris, Bogdan Crețu, „Introducere: Gestionarea memoriei. Patrimoniu și problematizare”. Transilvania, no. 10 (2025): 1-7.

² Halbwachs, Maurice, Memoria colectivă. Iași: Institutul European, 2007.

³ Assmann, Jan. „Communicative and Cultural Memory” în A Companion to Cultural Memory Studies. Astrid Erll, Ansgar Nünning,  Sara B. Young (eds.), 109–118. Berlin: De Gruyter, 2008; Assmann, Aleida Memory, „Individual and Collective” în Robert E. Goodin & Charles Tilly, The Oxford handbook of contextual political analysis. Oxford & New York: Oxford University Press (2006): pp. 210-24.

⁴ Hirsch, Marianne. The Generation of Postmemory: Writing and Visual Culture after the Holocaust.

New York: Columbia University Press, 2012.

⁵ Rothberg, Michael. Multidirectional Memory: Remembering the Holocaust in the Age of Decolonization.

Stanford: Stanford University Press, 2009.

⁶ Terian, Andrei. „Big Numbers. A Quantitative Analysis of the Development of the Novel in Romania”, în Transylvanian Review, no. 1 (2019): 55–71;  Mironescu, Andreea & Doris Mironescu. „The Novel of Memory as World Genre. Exploring the Romanian Case” în Dacoromania litteraria, no. 7 (2020): 97–115; Mironescu, Andreea; Borza Cosmin; Iovănel Mihai & Adriana Stan. „The Novels of Memory: New Subgenres for Contemporary Romanian Literature” în Transilvania, no. 8 (2024): 1-19; Iovănel, Mihai. „Ideologiile memoriei în comunism și postcomunism” în Transilvania, no. 11-12 (2024): 1-8; Borza, Cosmin; Alex Goldiș & Adrian Tudurachi. „Subgenurile romanului românesc. Laboratorul unei tipologii” în Dacoromania litteraria, no. 7 (2020): 205–220

⁷ Iovănel, Mihai. Istoria literaturii române contemporane, 1990-2020. Iași: Polirom, 2021.

⁸ Ibidem, pp. 348-350.

⁹ Ibidem, p. 349

¹⁰ Mironescu, Andreea; Borza Cosmin; Iovănel Mihai & Adriana Stan. „The Novels of Memory: New Subgenres for Contemporary Romanian Literature” în Transilvania, no. 8 (2024): 11

¹¹ Demersul își are punctul de plecare în proiectul Enciclopedia Scrierilor Memorialistice Românești, aflat în curs de realizare la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Academiei Române, filiala Iași.

¹² Mironescu, Doris & Bogdan Crețu. „Introducere: Gestionarea memoriei. Patrimoniu și problematizare” în  Transilvania, no. 10 (2025): 6.

¹³ https://revistatransilvania.ro/10-2025/

¹⁴ Mitroiu, S., & Gradinaru, C. „The autobiographical archive in post-communist Romania: ‘True’ heroes and collective victimization” în Memory Studies, 17(2), (2022): 317-331. https://doi.org/10.1177/17506980221126605; Mitroiu, S., & Mironescu, A. „Memorability of Romanian dissidence: Ordinary people, secret files and artistic remediations” în Journal of European Studies, 54(2), (2024): 195-219. https://doi.org/10.1177/00472441241246947(Original work published 2024)

¹⁵ Despre care am mai discutat în altă ocazie, v. Senida Poenariu, The Case of Dorin Tudoran. The Poetry of Exile and the Exile of Poetry, în „Synthesis”, 1-2, XLI-XLII, (2022-2023): 61-71.

¹⁶ Cu mențiunea că Deletant, spre deosebire de celelalte cărți listate, nu își construiește discursul pornind direct de la arhive/ fișe de urmările etc., deși volumul ia naștere după, și în urma, studierii propriului dosar de Securitate din 2007.

¹⁷ Trad. mea. Atunci când nu este menționată altă sursă, toate traducerile din acest studiu îmi aparțin.

¹⁸ Hedeșan, Otilia. „De la editarea de text la scrierea polifonică” în Philologica Jassyensia, an XVI, nr. 1 (31), 2020: 221–227

¹⁹ Ibidem, p. 226

²⁰ Anton Galopenția. Rapsodia epistolară. vol. I. București: Albatros. 2004.

²¹ Idem. Ultima carte. Editura Enciclopedică. 2001.

²² Sanda Galopenția. Viața noastră cea de toate zilele. București: Spandugio, 2023. pp. 472-473.

²³ A. Assmann, op.cit.

²⁴ Ciorogar, Alex. „Auctorialitatea în memorialistică”. în Transilvania, no. 10 (2025): 28-38.

²⁵ Philippe Lejeune, Le Pacte autobiographique. Paris: Éditions du Seuil. 1975.

²⁶ Patrice Marcilloux, Les ego-archives. Traces documentaires et recherche de soi, Rennes: Pur, 2013.

*

Mihaela APOSTOL

Scriitorii postdecembriști și fețele memoriei

Literatura română de după 1989 trece printr-un complicat proces de adaptare la noile realități ale epocii; cu toate că se crezuse că această tranziție se va realiza imediat și fără convulsii, literatura suferă traume severe ale redefinirii, recuperării și regăsirii de sine, deoarece se constatase că scriitorii erau în mare măsură adaptați sistemului totalitar, ce presupunea o  negociere între politic și literar: „Regimul crease o privilighenție care a dispărut deodată (onorarii foarte generoase; poziții avantajoase, adesea onorifice, în domeniul cultural, în redacții, edituri, structuri ale Uniunii Scriitorilor; tiraje de masă, uneori imense; acces la Fondul literar. Sigur, prețul plătit pentru aceste avantaje era o atitudine, dacă nu complice, măcar neagresivă față de regim.”¹ Dispariția acestui context aduce cu sine o stare de criză: pe de o parte, vorbim, înainte de 1989, de o literatură aservită politic, iar pe de altă parte, de o literatură ce își crease anumite strategii discursive deghizate, fără a deveni angajată. Lăsată în libertate, literatura română a acestei perioade, imediat după Revoluția din 1989, pare pierdută, confuză, dezorientată. Se constată foarte bine că „o dată cu cenzura politică, a dispărut și cenzura estetică.”² Bogdan Crețu, în articolul din volumul coordonat de Liliana Corobca, Panorama postcomunismului în România (2022), subliniază faptul că „literatura română a suferit, ca întreaga societate, imediat după Revoluția din decembrie, un șoc al libertății.”³ Perioada e caracterizată de confuzii, polemici, dispute, acuzații reciproce și, de o atmosferă tensionată în lumea scriitorilor. Literatura română pășește într-o nouă etapă. După 1989, marea descoperire a scriitorilor este libertatea de expresie. Termeni precum libertate, democrație, drepturi, adevăr sunt privilegiați de scriitorii acestei generații. Deoarece politicul le fusese interzis anterior, majoritatea scriitorilor sunt atrași de acest subiect, la vremea respectivă declanșându-se diverse polemici corectitudinea etică și estetică, sau despre modul în care scriitorul trebuie sau, dimpotrivă, nu trebuie să se implice în viața politică. În același articol este adus în un text din revista România literară, unde sunt puse față în față două atitudini contradictorii. O polemică demnă de interes este cea între Nicolae Manolescu și Octavian Paler. Nicolae Manolescu susține întoarcerea la normalitate, aceasta însemnând „revenirea la meserie, cu alte cuvinte, reluarea temelor și problemelor literare care să depășească în totalitate contextul politic”⁴. Dimpotrivă, Octavian Paler pretinde scriitorilor postdecembriști să realizeze, prin textele lor, „o evaluare critică a trecutului recent”, fiind chiar „o datorie a intelectualului să se implice în politică.”⁵ Este evident că literatura acestei perioade se orientează în jurul a trei coordonate fundamentale: esteticul, eticul și politicul. Două direcții i-au marcat pe intelectualii români: „implicarea intelectualului în politică versus neutralitatea și judecarea morală, etică a literaturii”⁶ și în special a scriitorilor dinainte de 1989. Bogdan Crețu subliniază că aceste poziții nu prea au găsit o cale de conciliere și că între apolitici (Eugen Simion, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Augustin Buzura, Valeriu Cristea) și cei implicați în plan politic (Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu) s-a creat o ruptură evidentă. În lupta aceasta pentru implicarea sau neimplicarea în politică se pierde din vedere tocmai scriitorul, al cărui rol devine oarecum secundar: „Din figură centrală în timpul comunismului, el a devenit una marginală, iar literatura suferă de un deficit de atenție dramatic.”⁷

Un alt aspect important se referă la rediscutarea operelor literare scrise sub comunism, identificarea celor atinse de morbul sistemului totalitar, a celor angajate politic și sancționarea lor, excluderea din perimetrul canonului estetic. Acest demers a implicat o dispută ideologică între criticii literari ai vremii. Indiferent de pozițiile asumate (Gheorghe Grigurcu, lovinescian, este de acord cu revizuirea literaturii din perspectiva canonului estetic, în timp ce Sorin Alexandrescu aduce în discuție desființarea supremației canonului estetic.) În articolul Iluziile revizionismului est-etic, publicat în anul 2010 în revista „Observator cultural”, Paul Cernat analizează cele două tendințe: „Atât poziția moral-națională a lui E. Lovinescu din timpul Primului Război Mondial, cât și cea est-etică a Monicăi Lovinescu din timpul Războiului Rece au avut la bază două principii directoare: ordinea priorităților contextuale, respectiv suprapunerea deliberată între noțiunea de scriitor și cea de intelectual public, de instanță civico-morală.”⁸ Autorul atrage atenția asupra faptului că disputa revizuirilor estetico-morale, ce subliniază diferența între scriitorii angajați politic, subordonați și cei apolitici, nu a adus beneficii literaturii, nici criticii literare în perioada anilor ’90: „Cel mai regretabil aspect al revizionismului cu pricina a fost compromiterea unor restanțe obligatorii ale criticii și istoriei literare (devoalarea și analiza critică a colaboraționismului intelectual, a propagandei anexioniste, a canonizărilor partinice, a falselor valori și a compromisurilor maculante ale scriitorilor, cu incidențe în biografie și operă, recuperarea unor aspecte tabuizate sau a unor valori marginalizate politic etc.), prin stigmatizarea la grămadă a creațiilor valide.”⁹ În încheierea articolului, dincolo de toate dezbateri și de teorii vehiculate, autorul conchide că ar trebui să fie acreditate, acceptate, valorificate toate operele literare valide, indiferent dacă acestea sunt scrise de cei afiliați politic sau nu. De asemenea, în mod similar, Eugen Negrici atrage atenția, în Literatura română sub comunism, asupra faptului că această etapă a revizuirilor a făcut mai mult rău decât bine, în sensul că scriitorii se risipesc în dispute sterile, chiar rolul criticii literare fiind inversat, diminuat, angajat în dezbateri secundare. Analiza a ceea ce s-a întâmplat în anii comunismului, sub aspect literar, este cuprinzătoare și tranșantă: „Toate au avut o eficacitate nebănuită. Nu sunt puține conștiințele nobile și scriitorii de bună-credință care nu au putut să ocolească asemenea curse.”¹⁰

În privința tendințelor literare dominante, trebuie menționat faptul că ceea ce ilustrează în mod adecvat literatura sub comunism este genul epic, în prim-plan situându-se specia literară a romanului. Ca romancieri importanți ai epocii se remarcă Marin Preda, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ștefan Bănulescu și D. R. Popescu. Romanul era considerat „un martor al realității, pe care nu o permitea să o dea în vileag sau să o acuze fățiș, ci doar să facă cu ochiul către cititor și să înfiltreze, prin mijloace evazive, tot felul de sugestii.”¹¹ Se dezvoltă, astfel, o „literatură esopică”, ascunsă, aluzivă, cu cărți care, desemnând diferite aspecte ale vieții românilor sub dictatura comunistă, fie trec neobservate, fie sunt ignorate de cenzură, fiind considerate inocente, nepericuloase pentru regimul comunist. În decurs de câțiva ani, imediat după anul 1990, scriitorul și opera literară trec în plan secund. Textele literare, cu precădere romanele, nu mai stârnesc interesul cititorilor, în prim-plan situându-se acum scrierile memorialistice, biografiile, dezvăluirea adevărului dramatic trăit sub comunism, ce putea fi acum afișat cu destulă tărie. Mulți scriitori par să abandoneze romanul, iar cei care, totuși, vor continua să scrie o fac într-un registru lipsit de suflu, operele nemaiavând vigoarea textelor mari scrise înainte de 1989. Cea care se remarcă, în ciuda crizei prin care trece literatura, a fost Gabriela Adameșteanu, cu precizarea că de fapt „niciun roman apărut după 1990 nu a mai avut atâta succes public precum, să spunem, Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda.”¹² Totuși, după 1990, romanul continuă să fie specia literară care devine marea provocare pentru scriitorii optzeciști, care redescoperă farmecul narativității. Dintre prozatorii optzeciști care s-au afirmat acum îi amintim pe Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Groșan, Mircea Cărtărescu, Petru Cimpoieșu. O apariție aparte, cu totul excepțională este proza lui Mircea Cărtărescu, care impresionează cu trilogia Orbitor, cu Solenoid (2015) și, de curând, cu Theodoros (2022). Alte nume de prozatori care trebuie să fie menționate sunt Cristian Teodorescu (Medgidia, orașul de apoi, 2009), Octavian Soviany (Viața lui Kostas Venetis, 2011), Petru Cimpoeșu (Simion Liftinicul, 2001), Horia Ursu (Asediul Vienei, 2008), Alexandru Vlad (Ploile amare, 2011), Matei Vișniec (Sindromul de panică în orașul Luminilor, Domnul K. eliberat, Negustorul de începuturi de roman: caleidoscop, Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă). Este evident că această generație de scriitori pare a-și fi găsit salvarea în roman. Proza scrisă în anii ’90 se îndepărtează de etic și estetic, cultivând „sonurile dure, metalice și perspectivele întunecate. Este mai multă viață într-o singură pagină din aceste romane decât în toată literatura specializată a optzeciștilor.”¹³ Dintre prozatorii Generației ’90 se remarcă Radu Aldulescu (Sonata pentru acordeon, Amantul colivăresei, Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare, Proorocii Ierusalimului), Daniel Bănulescu (Te pup în fund, conducător iubit, Cei șapte regi ai orașului București, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor), Alexandru Ecovoiu (Saludos, Sigma, Ordinea, Stațiunea), Dan Stanca (Aripile arhanghelului Mihail, Apocalips amânat, Mormintele străvezii, Ultimul om, Drumul spre piatră, A doua zi după moarte, Mut, Noaptea lui Iuda, Mare amară, Ghetsimani 51, Înainte de întuneric), Florina Ilis (Cruciada copiilor, Vieți paralele), O. Nimigean (Rădăcină de bucșău). Și scriitorii douămiiști valorifică instrumentarul epicii, tot romanul fiind specia literară privilegiată. În anul 2004, în cadrul proiectului Votează literatura tânără,Editura Polirom lansează o colecție dedicată special tinerilor scriitori. Aceștia sunt T.O. Bobe, Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Ioana Baetica, Adrian Schiop și Cosmin Mihalache. Criticul Ștefan Firică notează importanța momentului 2004 pentru dezvoltarea romanului postdecembrist, observând că în trei ani sunt publicate mai multe romane relevante pentru proza postmodernă: Pupa Russa (2004) de Gheorghe Crăciun, Imperiul marelui Graal (2004) de Sebastian A. Corn, Raiul găinilor (2004) de Dan Lungu, Venea din timpul diez (2004) de Bogdan Suceavă, Fairia. O lume îndepărtată de Radu Pavel Gheo (2004), Cum mi⁠-⁠am petrecut vacanța de vară (2004) de T.O. Bobe, Tinerețile lui Daniel Abagiu (2004) de Cezar Paul⁠-⁠Bădescu, 69 (2004) de Ionuț Chiva, Băgău (2004) de Ioana Bradea, pe bune / pe invers (2004) de Adrian Schiop, Fișă de în­registrare (2004) de Ioana Baetica, Real K (2004) de Dragoș Bucurenci, Cruciada copiilor (2005) de Florina Ilis, Trimisul nostru special (2005) de Florin Lăzărescu, Degete mici (2005) de Filip Florian, Cerul din burtă (2005) de Ioana Nicolaie, O limbă comună (2005) de Sorin Stoica, Derapaj (2006) de Ion Manolescu, Povestirile mamei bătrâne (2006) de Radu Țuculescu, Christina Domestica și vânătorii de suflete (2006) de Petru Cimpoieșu, Zogru (2006) de Doina Ruști, Teodosie cel Mic (2006) de Răzvan Rădulescu, Băiuțeii (2006) de Filip și Matei Florian, Luminița, mon amour (2006) de Cezar Paul⁠-⁠Bădescu, Născut în U.R.S.S. (2006) de Vasile Ernu, Fata din casa vagon (2006) de Ana Maria Sandu etc. Evidențiind câteva particularități ale prozei din acești ani, Ștefan Firică observă că acum „coexistă o mulțime de genuri, strategii, motoare narative – scenariu conspiraționist, metaficțiune, satiră, farsă, parabolă, realism magic, fantasy, science⁠-⁠fiction, policier, autoficțiune, blog novel, realism murdar, neorealism microsocial.”¹⁴ Provocarea editurii Polirom din 2004 se dovedește a fi un succes real, mulți scriitori tineri și valoroși făcându-se remarcați acum. Printre numele cu notorietate se numără Dan Lungu, Florin Rădulescu, Lucian Dan Teodorovici, Sorin Stoica, Filip Florian, Cezar Paul-Bădescu, Ion Manolescu, Bogdan Popescu, Radu Pavel Gheo etc. Lor li se adaugă alte nume devenite foarte cunoscute, atât pe plan național, cât și internațional, proza fiind un domeniu literar privilegiat al literaturii române contemporane, prin Ioana Pârvulescu, Ioana Nicolaie, Simona Sora, Liliana Corobca, Lavinia Braniște, Alina Nelega, Bogdan Răileanu, Tudor Ganea, Andreea Răsuceanu etc.

Acum, în 2024, la mai bine de 30 de ani după Revoluția din 1989, comunismul continuă să mențină treaz interesul scriitorilor și al cititorilor, al omului de rând, chiar și a celui care  nu a fost contemporan cu experiența comunismului. Există încă, în funcție de experiențele trăite, o dublă abordare: una care condamnă ororile comuniste, cealaltă dominată de un fel de nostalgie, care pare să se accentueze pe măsură individul se îndepărtează de acel timp, memoria având calitatea de a estompa aspectele neplăcute, disconfortul, presiunile, favorizând în schimb amintiri din copilărie, despre membrii familiei, tovarășii de școală, prieteniile, aventurile etc. Prima categorie vizează un adevăr istoric de necontestat, atrocitățile comuniste fiind supuse sancțiunii morale, a doua e o abordare mai degrabă personală, situată dincolo de istorie, mărturii și adevăruri obiective. Mai mult, se poate spune că tinerii de azi se raportează la comunism în funcție de amintiri și relatări preluate de la părinții lor. În acest caz, nu mai putem vorbi despre o experiență personală, ci despre o preluare, de un fel de memorie împrumutată, care se transformă în prelungirea unui sentiment de revoltă sau, după cum subliniam, a unei nostalgii care eludează lipsuri, neajunsuri, nefericiri, presiuni și atrocități din comunism. În articolul Nostalgia postcomunistă. O perspectivă generală, Manuela Marin  subliniază că „rezultatele sondajelor de opinie demonstrează modul în care o asemenea perspectivă normativă asupra trecutului comunist și a acțiunilor sale reprobabile nu a reușit să se impună în societatea românească.”¹⁵ Nostalgia reprezintă un sentiment de tânjire edulcorată după vremurile trecute (oameni, obiecte, lucruri, stări etc.) care nu mai există azi. Este, în acest sens, un sentiment de apărare, de compensare față de un prezent ce deziluzionează și față de un viitor incert, imprecis, nesigur. Deziluzionat, deprimat, omul se întoarce spre trecut, rememorează fapte, evenimente, oameni. În același studiu, autoarea valorizează două concepte preluate de la antropologul belgian David Berliner, „endo-nostalgia, nostalgia după trecutul trăit, personal, și exo-nostalgia, nostalgia pentru un trecut care nu a fost trăit personal.”¹⁶ Pe de altă parte, se vorbește acum tot mai mult despre așa-numitele lieux de mémoire, care desemnează „orice entitate semnificativă, fie ea de natură materială sau imaterială, pe care voința umană sau trecerea timpului au transformat-o într-un element simbolic.”¹⁷ Conceptul este preluat de la istoricul francez Pierre Nora, care consideră aceste „locuri ale memoriei” drept refugii în trecut (locuri geografice, monumente, clădiri, obiecte de artă, embleme, simboluri, figuri istorice etc.) În ciuda opiniilor negative și a ridiculizărilor, nostalgicii și-au inventat un ritual față de aceste lieux de mémoire specifice comunismului și epocii ceaușiste (vizitarea locului nașterii lui Ceaușescu în Scornicești, comemorări, depunerea unor buchete/coroane de flori la mormântul său etc.).

În acest sens, mai ales după anul 2000, de un tot mai mare interes se bucură studierea, mai mult sau mai puțin specializată, a existenței cotidiene în comunism. Trei publicații  (Jurnalul național, Adevărul, Libertatea) au oferit, între subiectele abordate, o nouă temă, cea a vieții cotidiene în comunism. Tema pare de un real succes, deoarece oameni din toate categoriile sociale încep să relateze detalii despre cum se trăia în comunism: anii de școală, muncile agricole, jocurile din fața și din spatele blocului, serbările în cinstea conducătorului iubit, sărbătorile trăite în familie, programele de la radio și de la televizor, taberele școlare, statul la coadă pentru procurarea alimentelor de bază etc. Pe de altă parte, inclusiv industria de publicitate profită de nostalgia românilor după Epoca de Aur, promovând anumite produse configurate pe un astfel de fundal istoric, specific: mașina Dacia, înghețata Napoca, biscuiții Eugenia, ciocolata Rom.¹⁸

Note

¹ Bogdan Crețu, în Panorama postcomunismului în România,  editor Liliana Corobca, Editura Polirom, Iași, 2022, p. 729.

² Ibidem, p. 730.

³ Ibidem.

⁴ Ibidem, p. 730

⁵ Ibidem, p. 731.

⁶ Ibidem, p. 733.

⁷ Ibidem.

⁸ Paul Cernat, Iluziile revizionismului est-etic (I), revista „Observator cultural”, nr. 539, 27 august 2010, disponibil la adresa https://www.observatorcultural.ro/articol/iluziile-revizionismului-est-etic-i/.

⁹ Ibidem.

¹⁰ Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundației PRO, București, 2006, pp. 12-13.

¹¹ Bogdan Crețu, în Panorama comunismului în România, editor Liliana Corobca, p. 744.

¹² Ibidem, p. 745.

¹³ Ibidem, p. 749.

¹⁴ Ștefan Firică, Cealaltă fază a prozei, revista „Ficțiunea”, nr. 61-62,  26 aprilie 2021, disponibil la adresa https://fictiunea.ro/2021/61-62/art16/.

¹⁵ Manuela Marin, în Panorama postcomunismului în România, editor Liliana Corobca, p. 311.

¹⁶ David Berliner, Antropology and nostalgya, Berghahn Books, New York, 2015, p. 21 apud Manuela Marin, în Panorama postcomunismului în România, editor Liliana Corobca, p. 312.

¹⁷ Monica Juneja, Arhitectural memory between representation and practice: Rethinking Pierre Nora „Les lieux de mémoire”, German Historical Institute London Bulletin Supplement, nr. 1, 2009, p. 13 apud Manuela Marin, în Panorama postcomunismului în România, editor Liliana Corobca, p. 312.

¹⁸ Manuela Marin, în Panorama postcomunismului în România, editor Liliana Corobca, pp. 318-319.

*

Elena Gabriela LUNG

Amintiri despre o istorie albaneză trăită

Recurența comunismului în literatura contemporană postcomunistă implică o opțiune pentru un trecut care poate contribui la influențarea prezentului, atât din punct de vedere pozitiv, cât și negativ, iar acest lucru se poate observa în mare parte în cartea scrisă de Lea Ypi și apărută la Editura Pandora M în 2024, Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei, unde povestea de viață expusă cumulează experiențele din timpul comunismului și capitalismului care i-a urmat.

 Adecvarea la istorie poate deveni un imperativ atât în cercetare, cât și în ficțiune, unde se pot recunoaște vectorii unui spațiu în care baza este oferită de criteriul timpului și al realului, laolaltă cu cel al memoriei. Mai exact, este vorba despre ceea ce Richard Kearney (On stories, Routledge, 2001/2002) amintește a fi „funcția mimetică” (Kearney, 2001/2002: 12), fundamentată pe mimesis-ul existent început cu Aristotel și până la Auerbach, concept care vizează dezvăluirea unor noi semnificații ale realității (Kearney, 2001/2002:12). În Memoria, istoria, uitarea (Amarcord, 2001), Paul Ricoeur, prezentând variațiile și relevanța aspectului istoric în cercetare, precizează: „Istoria contemporanului, numită de asemenea istorie a timpului prezent, reprezintă un observator remarcabil pentru a măsura dificultățile ce apar în interpretarea și căutarea adevărului în istorie. Aceste dificultăți nu țin în principal de poziția temporală între momentul evenimentului și cel al povestirii care îl redă. În cazul istoriei contemporane, munca în arhivă se confruntă cu mărturia celor vii care sînt adesea ei înșiși supraviețuitori ai evenimentului cercetat” (Ricoeur, 2001, p. 412). Cu alte cuvinte, provocarea la care este supus scriitorul contemporan este o provocare a trecutului inclus în prezent, ale cărui dovezi sunt palpabile și vii, ceea ce întărește ideea de autenticitate și de verosimilitate a evenimentelor narate. Mai mult decât atât, între polii trecut-prezent, se distinge și nevoia unei expuneri a faptelor trăite, tot mai vizibilă printr-un proces de rememorare. Pentru Richard Kearney (Routledge, 2001/2002), acest sistem poartă numele de „storytelling” și este propriu naturii umane, care are o predispoziție pentru crearea de povești (Kearney, 2001/2002, p. 154). Mențiunea pe care o adaugă cercetătorul este că imparțialitatea nu este o trăsătură a storytelling-ului (Kearney, 2001/2002, p. 155), storyteller-ul fiind, adesea, în ipostaza de a influența narațiunea (Kearney, 2001/2002, pp. 155-156). Cu toate acestea, așa cum demonstrează Andi Haxhiu (Haxhiu, 2022), volumul scris de Lea Ypi nu își propune să afecteze în vreun fel realitatea istorică, pentru că este vorba despre un adevăr personal, bazat pe fapte trăite singular, în interioritatea propriului eu.

Problema principală tratată de Ypi se concentrează în jurul noțiunii de libertate, adesea pusă în legătură cu dificultatea de a alege. Printr-o serie de metafore, printre care cea mai vizibilă este aceea a drumului, protagonista creată de Lea Ypi are de-a face, încă de la o vârstă fragedă, cu dimensiunea filosofico-socială a libertății și a alegerii: „Nu mă gândisem prea mult la libertate. Nici nu era nevoie. Aveam libertate din plin. Eram atât de liberă, încât adesea resimțeam libertatea ca pe o povară și, uneori, […], ca pe o amenințare […] Eram liberă să decid. Fiecare cale ridica diferite probleme și trebuia să cântăresc argumentele pro și contra, să reflectez asupra consecințelor și să iau o decizie pe care știam că s-ar putea să ajung s-o regret” (Ypi, 2024, pp. 14-15). Mai încolo, susținerea libertății devine un adevărat etalon al naratoarei. Într-o discuție cu familia, micuța Lea își admonestează părinții pentru faptul că nu au niciun reprezentant al libertății în cadrul familiei, fie el din trecut sau prezent, cu o constatare destul de hotărâtă: „Nimănui nu i-a păsat vreodată de libertate în casa asta” (Ypi, 2024, p. 35). Cu toate acestea, tatăl Ypi observă spiritul justițiar al fetei și îi răspunde pe măsură: „­— Nu-i adevărat, […]. Avem pe cineva. Te avem pe tine. Ție-ți pasă de libertate. Ești o luptătoare pentru libertate” (Ypi, 2024, p. 35).

Întreaga carte are drept piloni fragmentele menționate anterior, în care sunt exprimate, într-o manieră directă, dubiile și riscurile privitoare la ideea de libertate. Mai târziu, naratoarea este prinsă într-un joc de păpuși care îi displace, însă ponderea de a se folosi de libertate în scop propriu contravine intereselor celeilalte persoane, în așa fel încât protagonista decide că adevărul este mai presus de orice: „Desigur, eram liberă să-i spun părerea mea despre Mirese și Bebeluși, așa cum fusesem liberă să o las să spele singură pe jos în clasă; nimeni nu mă oprea. Dar am decis că e mai bine ca Elona să audă adevărul, chiar dacă putea să o rănească, decât să o mint la infinit doar ca s-o fac fericită” (Ypi, 2024, p. 17). Astfel, metafora drumului utilizată de naratoare este relevantă din punctul de vedere al situației pe care luarea unei hotărâri o iscă: „Dacă nu o luam la stânga ca să merg spre casa Elonei, trebuia să fac la dreapta” (Ypi, 2024, p. 17). Iar în dreapta, se găseau camioanele de biscuiți, unde se înghesuiau toți copiii, prinși în „inițiativa pentru biscuiți” (Ypi, 2024, p. 18), deveniți adevărate „trofee” (Ypi, 2024, p. 19), amintire care va marca perioada tranziției de la regimul comunist la cel așa-zis democratic: „[…] exact asta îmi ceruseră părinții mei să fac în seara dinaintea zilei nefaste din decembrie 1990, lucru care explică în parte de ce alegerea drumului pe care s-o iau spre casă are legătură directă cu problema libertății” (Ypi, 2024, p. 19). În urma acestui episod, naratoarea ajunge să cunoască definiția cuvântului „RE-CI-PRO-CI-TA-TE”, adică baza socialismului, așa cum îi explică tatăl (Ypi, 2024, p. 20).

Libertatea este, în ochii fetiței, care a asistat atentă la orele predate de învățătoarea Nora privitoare la doctrina comunistă, despre binefacerile lui Stalin și Lenin, fiind asociată cu socialismul: „Aveam socialismul. Socialismul ne-a dat libertatea. Protestatarii se înșelau. Nu eram în căutarea libertății. Toată lumea era deja liberă, ca și mine, folosindu-și pur și simplu libertatea sau apărând-o sau luând decizii care trebuie că le aparțineau, legate de drumul pe care să ajungă acasă, dacă să o ia la dreapta, la stânga sau înainte” (Ypi, 2024, p. 23). Protestatarii sunt denumiți „uligani” (Ypi, 2024, p. 21), însă, notează naratoarea, acesta este un cuvânt folosit în alte țări, pentru că aceștia se găseau „în general în Vest, fiind vreo câțiva și prin Est, dar, întrucât noi nu eram nici în Est, nici în Vest, în Albania nu existaseră până de curând” (Ypi, 2024, p. 21). Numai că toate evenimentele politice precursoare căderii regimului lui Enver Hodja au un impact redus asupra familiei Ypi, astfel că „întotdeauna când venea vorba despre proteste, […] păreau reticenți să răspundă la întrebări. Deveneau bursc obosiți sau plictisiți și stingeau televizorul ori dădeau volumul atât de încet, încât nu mai auzeai știrile” (Ypi, 2024, p. 28). Mai exact, cea mai mare nemulțumire a fetei este că „nimeni nu părea să-[i] împărtășească curiozitatea” (Ypi, 2024, p. 28).

Prea multă încredere în libertate poate produce, în unele cazuri, îndoială: „Mă îndoiam de ei și, îndoindu-mă, am descoperit că imaginea mea despre mine începuse să se clatine. Îmi dau seama acum că atunci nu pricepeam limpede lucrurile; tiparele care îmi modelaseră copilăria, acele legi invizibile care dăduseră stabilitate vieții mele, percepția mea asupra oamenilor a căror judecată mă ajutase să-mi fac o idee despre lume – toate aceste lucruri s-au schimbat definitiv în decembrie 1990. […] Pentru prima dată, mi-am pus problema că libertatea și democrația s-ar putea să nu fie realitatea în care trăiam, ci o condiție viitoare misterioasă despre care știam prea puțin” (Ypi, 2024, pp. 38-39). În urma acestor evenimente, se conturează profilul unui personaj care nu mai este așa sigur pe conceptul de libertate, cel puțin nu în forma pe care o cunoscuse inițial, iar acest aspect produce și mai multe dubii și căutări: „Povestea vieții mele nu era povestea evenimentelor care se întâmplaseră într-o anumită perioadă de timp, ci povestea căutării întrebărilor potrivite, întrebări pe care nu mă gândisem să le pun” (Ypi, 2024, p. 39).

Libertatea are forme variate de recunoaștere, iar percepția ei este, ne arată Ypi, eminamente politică, cel puțin în cazul volumului Liberă: Un copil și o țară la sfârșitul istoriei. Astfel, protagonista trasează câteva distincții între capitalism și socialism/comunism: „În capitalism, oamenii pretindeau că sunt liberi și egali, dar asta doar pe hârtie, pentru că doar cei bogați puteau profita de drepturile pe care le aveau la dispoziție” (Ypi, 2024, p. 102) versus  „Noi aveam libertate pentru toată lumea, nu doar pentru exploatatori. Munceam, dar nu pentru capitaliști, ci pentru noi înșine și împărțeam între noi roadele muncii noastre. Nu cunoșteam lăcomia, nu simțeam invidie” (Ypi, 2024, p. 102). Mai mult, această distincție operează și în interiorul familiei, unde mama este adepta capitalismului, în vreme ce tatăl este adeptul unei metode apropiate de comunism: „Familia Ypi ura banii, familia Veli îi iubea; primii ridicau în slăvi codurile de onoare străvechi, cei din urmă se mândreau că le ignoră. Cei din partea tatălui meu erau profund interesați de politică, inclusiv de politica unor țări îndepărtate; pe cei din partea mamei îi interesa doar dacă îi privea în mod direct” (Ypi, 2024, p. 121). Cea mai clară opoziție politică din interiorul familiei se reduce la aceste fraze: „Dacă ajungeai să ai bani mulți, zicea mama, poate că îi meritai. Tata insista că nu aveai cum să faci bani fără să exploatezi pe cineva căruia îi lipsesc” (Ypi, 2024, p. 122). În alte rânduri, diferența dintre mamă și tată este explicitată la nivelul filosofiei: „Spre deosebire de tatăl meu, care credea că oamenii sunt buni de la natură, ea credea că sunt răi de la natură. Nu avea niciun sens să încerci să-i faci să fie buni; trebuie doar să călăuzești acel rău astfel încât să-i limitezi efectele dăunătoare. De aceea, era convinsă că socialismul nu putea funcționa niciodată, nici măcar în cele mai bune condiții. era împotriva naturii umane” (Ypi, 2024, p. 214).

Decodificarea care a urmat evenimentelor din 1990, cădere a comunismului care a permis, firește, devoalarea adevărului despre biografiile indivizilor, a sporit sentimentul de confuzie în rândul copiilor care cunoscuseră o realitate protejată: „Nu puteam să-mi dau seama dacă familia mea era regula sau excepția, dacă ceea ce descoperisem despre mine avea să mă facă să semăn mai mult cu ceilalți copii sau o să mă facă să mă simt și mai marginalizată […] Într-o societate în care politica și educația erau infiltrate în toate aspectele vieții, eu eram atât produsul familiei, cât și al țării mele. Când conflictul între cele două mi-a fost pus în fața ochilor, am fost pierdută. Nu știam unde să mă uite, pe cine să cred” (Ypi, 2024, p. 148). Acest conflict a produs schimbări la nivelul vocabularului social și politic, astfel că, așa cum observă tânăra Ypi, „[…] prima victimă a acestei confruntări, semnul cel mai clar al victoriei, avea să fie chiar dispariția acelor termeni: dictatură, proletariat, burghezie” (Ypi, 2024, p. 151). Trecerea de la socialism la liberalism este marcată și de înlocuirea termenilor, după cum notează Ypi: „«liberalizarea» […] a înlocuit «centralizarea democratică», «privatizarea» […] a înlocuit «colectivizarea», «transparența» […] a înlocuit «autocritica» (Ypi, 2024, p. 234), iar singurul termen rămas în comun între cele două sisteme a fost „tranziția”, numai că direcția era dinspre socialism înspre liberalism, nu cea către comunism, așa cum era obișnuința oamenilor (Ypi, 2024, p. 234). În fond, se poate remarca o permutare a conceptului de „libertate”, care nu mai este „colectivă”, ci a „individului” (Ypi, 2024, p. 234). Ca atare, „[Comunismul] Dispăruse nu doar ca ideal, nu doar ca sistem de guvernare, dar până și în calitatea lui de categorie de gândire. Numai un singur cuvânt rămăsese: libertate. […] Când libertatea a venit în cele din urmă, a fost ca un preparat servit congelat încă” (Ypi, 2024, p. 151). Neobișnuiți cu această schimbare de mentalitate și paradigmă, oamenii de rând au rămas cu tendința de a compara permanent două lumi care nu păreau să aibă nimic în comun: „Acum, având alegeri libere și corecte, totul era diferit. Nu trebuia să ne trezim devreme. Nu avea să fie nicio coadă. Nimănui nu-i păsa dacă votam sau nu. Aveam la dispoziție întreaga zi să votăm și, dacă nu aveam chef, puteam alege să nu votăm deloc” (Ypi, 2024, p. 163).

Toate aceste reiterări personale în miezul transformărilor politico-sociale denotă o atare preocupare pentru ceea ce înseamnă parcursul umanității. Pentru Lea Ypi, atât naratoarea, cât și scriitoarea, precum și pentru familia ei, Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei devine o carte-document, care adună toate frământările celor două epoci opuse, dar care se influențează și se construiesc una pe cealaltă: capitalismul vine ca o reacție la comunism, iar consecințele acestuia sunt resimțite individual. Cu alte cuvinte, volumul scris de Lea Ypi propune mai multe paradigme, percepții, viziuni asupra lumii politice afectate sau, dimpotrivă, încurajate de noile modificări.

Bibliografie

Haxhiu, A. 23 mai 2022. Book review: ”Free: coming of age at the end of history by Lea Ypi”. LSE Review of Books. Disponibil la: https://blogs.lse.ac.uk/lsereviewofbooks/2022/05/23/book-review-free-coming-of-age-at-the-end-of-history-by-lea-ypi/. Accesat la 14 ianuarie 2026.

Kearney, R. (2001/2002). On stories. New York/Londra: Routledge.

Kearney, R. (2020). Despre povești. București: Tracus Arte. Traducere Carmen Mușat.

Ricoeur, P. (2001).  Memoria, istoria, uitarea. Timișoara: Amarcord.

Ypi, L. (2024). Liberă: Un copil și o țară la sfârșitul istoriei. București: Pandora M.

Ahmeti, K. & Kamberi, D. (2023). FREE: COMING OF AGE AT THE END OF HISTORY

INSIGHTFUL REVIEW OF „FREE” BY LEA YPI. Journal of Transcultural Communication. 4. pp. 13-20. Disponibil la: http://eprints.unite.edu.mk/id/eprint/1592. Accesat la 14 ianuarie 2026.

Miller, A. (2022). Review of Lea Ypi, Free: a child and a country at the end of history. Disponibil la: https://www.academia.edu/81046116/Review_of_Lea_Ypi_Free_a_child_and_a_country_at_the_end_of_history?sm=b. Accesat la 14 ianuarie 2026.

Moreso, J. J. 23 decembrie 2021. La laboriosa libertad de Lea Ypi. Revista de Libros. Disponibil la: https://www.revistadelibros.com/la-laboriosa-libertad-de-lea-ypi/. Accesat la 14 ianuarie 2026.

Oldweiler, C. 18 aprilie 2022. Cultivated illusions: On Lea Ypi’s ”Free: A Child and a Country at the End of History”. An engrossing memoir about coming of age in the ruins of post-Soviet Albania. Los Angeles Review of Books. Disponibil la: https://lareviewofbooks.org/article/cultivated-illusions-on-lea-ypis-free-a-child-and-a-country-at-the-end-of-history/. Accesat la 14 ianuarie 2026.

Pinkham, S. 1 februarie 2022. Searching for Freedom after the Cold War. Lea Ypi’s memoir recounts Albania’s troubled transition to democracy. The New Republic. Disponibil la: https://newrepublic.com/article/165227/lea-ypi-memoir-searching-freedom-cold-war. Accesat la 14 ianuarie 2026.

Sánchez Piñeiro, D. (2023). Lea Ypi, Free, Coming of Age at the End of History. Allen Lane, 2021, 320 págs. Eikasía Revista De Filosofía, (112), pp. 269–274. Disponibil la: https://www.revistadefilosofia.org/index.php/ERF/article/view/436. Accesat la 14 ianuarie 2026.

Voß, C. (2023). Lea Ypi: Free: Coming of Age at the End of History / Margo Rejmer:Mud Sweeter than Honey. Voices of Communist Albania. Comparative Southeast European Studies. 71. pp. 134-137. 10.1515/soeu-2022-0029. Disponibil la: https://www.degruyterbrill.com/document/doi/10.1515/soeu-2022-0029/html. Accesat la 14 ianuarie 2026.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 70-78]