Etichetă / Elena Gabriela Lung

de VATRA

Comunismul în literatura post-comunistă (IV)

Sursa: https://litera9.com/

*

Senida POENARIU                                                     

Autobiografie sub dosar: memorialistica postcomunistă și arhiva Securității

În ultimele decenii, „memory studies”1 s-au consolidat ca un domeniu de interes al cercetării umaniste. Articulat la intersecția dintre sociologia memoriei, antropologie, istoria culturală și studiile literare, s-a construit progresiv un cadru de cercetare, pornind de la fundamentele puse de Maurice Halbwachs asupra „memoriei colective”2 și continuând cu dezvoltările teoretice propuse de Aleida și Jan Assmann privind memoria culturală3, de Marianne Hirsch asupra „postmemoriei”4 și de Michael Rothberg asupra memoriei „multidirecționale”5. În această arhitectonică teoretică largă, care poate fi plasată sub umbrela primitoare a studiilor culturale, literatura este recunoscută drept un spațiu privilegiat al negocierii memoriei colective, capabilă să asimileze, articuleze și confrunte traume istorice, mecanisme de transmisie intergenerațională și forme concurente de reprezentare a trecutului. În contextul postcomunist românesc, această perspectivă a favorizat nu doar proliferarea analizelor consacrate reprezentărilor comunismului, ci și o reevaluare sistematică a formelor narative prin care memoria este configurată în romanul contemporan, inclusiv prin reconsiderarea statutului generic al romanului memoriei și a dinamicilor sale interne6.

Citește în continuare →
de VATRA

Corp și corporalitate în artă și literatură (IV)

III. Corpuri în modernism și în literatura contemporană

Alina Silvana Felea

Corpul și „însușirea” lui pulsională, în Omul fără însușiri

Timp de douăzeci de ani, ultimii ai vieții sale și până chiar în ultima lui zi, Robert Musil s-a aflat pe imensul șantier pe care l-a reprezentat romanul Omul fără însușiri. Soția lui a mai publicat, ordonând, atât cât s-a putut, din manuscrisul postum. Însă este lesne de imaginat că și dacă i-ar fi fost dăruiți încă mulți ani lui Musil, „romanul” n-ar fi căpătat o încheiere. Și opera capitală, în mai multe volume, a lui Musil se numește „roman”. Însă poate doar dintr-o obișnuință genealogică sau pentru că romanul este un gen atât de lax, atât de permisiv cu încadrarea în categoria sa a unor creații ce au prea puțini numitori comuni între ele, în afara prezenței fabulației și a dimensiunilor, a numărului de pagini. Dar dominanta în creația lui Musil este cea eseistică, mai mult decât cea imaginativ-fabulatorie. Adevărata „acțiune”, conflictele se joacă la nivel conceptual între un plan al rațiunii analitice, critice pe de-o parte, și creativitate, dimensiune spirituală, pe de altă parte. Iar gândirea lui Musil este prolixă, fără zăgaz, autogenerându-se, cu o dinamică fluvială și a afluenților, inundând intriga tradițională, cea în care actorii erau, clasic și previzibil, personajele.

Citește în continuare →
de VATRA

Violența în literatură (III)

Ruxandra Ivăncescu

Violența ca spectacol

Violența în literatură este prezentă încă de la originile acesteia. Însă, deocamdată, vom lua ca reper romanul realist românesc, unde prezența explicită a violenței este justificată de „reflectarea” unor imagini din viață. Așadar literatura este violentă pentru că viața stă sub semnul violenței.

Citește în continuare →