Volumul Fete bune. Fete cuminți (Humanitas, 2025) al Ramonei Boldizsar adună 38 de very short stories, scrise cu atenție la detaliu și nu lipsite de umor. Lectura fiecărei pastile narative ia aproximativ 5-6 minute. Volumul se citește cu plăcere, e coerent și viu, lipsit de tezism. Chiar dacă subminează subtil structurile patriarhale osificate, autoarea nu o face prin discurs militant. Cotidianul, elementul recognoscibil, micile dureri compun un univers narativ în mare parte convingător. Limbajul, clar ancorat în contemporan, e fără încercări forțate de coolness și prinde bine ritmul gândurilor, la fel ca frazele tăiate abrupt care dau senzația de instantanee.

Așadar, în prima parte avem o privire complexă asupra universului feminin, cu slăbiciunile, minunățiile, bizareriile și meschinăriile lui. Partea cu meschinăriile, răzbunările și micile invidii e cea mai atractivă & distractivă. Aici fetele/femeile ies din condiția de panseluțe, unele dintre ele au chiar „două perechi de coaie” și umblă fără sutien, ba se mai lasă și certate de câte un băiat care le acuză că se victimizează/că exagerează/că se gândesc numai la rele. Autoarea aduce în față femei surprinse în momente mai puțin glorioase, chiar incomode. Nu sunt femei care țin să placă, nu vor să fie cu orice preț simpatice, nu joacă teatru. Sunt firești, uneori ridicole, alteori bete, împiedicate, mâncăcioase, anxioase, răzbunătoare și chiar enervante. E marele plus al volumului.

Iată niște SPOILERE: O fetiță mănâncă ostentativ jumeri în fața surorii ei doar ca să-i facă-n ciudă, fiindcă sora e enervantă cu fițele ei legate de siluetă și mâncăruri. O mamă distruge geaca preferată a fiicei și primul reflex e strategia de-a scăpa basma curată. Într-un compartiment de tren o tipesă de 40+, superîngrijită și semidoctă, monologhează, etalându-și cunoștințele despre absolut orice și strâmbând din nas că e nasol în România, nu ca afară. Un misogin își găsește nașul însurându-se cu o tipă autoritară, păcat că misoginul Geo era prieten bun al naratoarei care acuma îi regretă prezența misogină, pentru că Geo cel misogin a cam rărit ieșirile cu gașca veselă. Două femei care împart același bărbat fără să știe ajung să se împrietenească și să pună la cale o răzbunare alcoolizată, unde competența bancară a uneia devine armă financiară. Alte texte duc ironia spre zona fanteziilor compensatorii: o naratoare își suportă șeful idiot imaginându-și că acesta ar avea un micropenis; o fată grasă, care mănâncă pentru a-și calma anxietatea, în timp ce se gândește la acritura de maică-sa care e impecabilă, mică și frumușică, visează întâlnirea de peste ani cu bărbatul care i-a dat ghost, scenariu în care el apare chel, burtos și disperat după atenția ei. Delicios, nu?

Ei bine… a doua jumătate a cărții nu mai e așa funny, iar energia începe să scadă. Mai puțin convingătoare sunt micronarațiunile pe fluxul conștiinței, fără story, unde stilul indirect-liber e ca un malaxor care învârte destul de monoton nimicuri plicticoase: fiertul ouălor, gătitul, cumpărăturile, statul cu copilul etc. Boldizsar nu prea lucrează cu emoții puternice, treabă pe care am simțit-o de la un punct încolo ca pe-un motiv de (mică) frustrare. Nu avem tulburări majore, doar mici rateuri care se agață de psihicul personajelor o vreme, fără să lase ceva urme semnificative. Sunt și scene de sex, dar fără prea multă pasiune. Câteva povestiri intră în zona de underclass, femei abuzate, căsnicii desfigurate de sărăcie și compromisuri. Cum spuneam, în zona de sexualitate nu prea e bucurie, nu prea e nici plăcere, personajele feminine pendulează între sexul ocazional și cam alienant și sexul cu „consecințe”, adică sarcină/avort. De prin unele povestiri scot capul mame vinovate, chinuite, sau mame care se laudă cu copiii lor. Maternitatea traversează aceste texte ca o stare permanentă de uzură emoțională. Boldizsar preferă micile disfuncționalități psihologice, frustrările trecătoare, anxietățile moderate. În acest ansamblu, cea mai puternică secvență este povestirea despre o tipă care se îndrăgostește de colega ei de apartament și își transferă dorința în prietenie, așteptând, cu resemnare și devotament, ca relațiile colegei cu băieți să eșueze, ca ea să poată rămâne factorul consolator și sprijinul constant. Aici ironia dispare aproape complet, fiind înlocuită de o tensiune afectivă care ajunge într-o zonă de profunzime.

All in all, Fete bune. Fete cuminți nu e o carte a dramelor mari, nici a revoltelor sociale, ci una a fisurilor mici din viața de zi cu zi. Iar acolo unde fisurile sunt tratate cu ironie și luciditate, în registru epic concentrat, volumul câștigă mult.

[Vatra, nr. 3-4/2026, p. 44]