[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Mic sinopsis introductiv

Acest eseu nu încearcă să elucideze mistere tainice precum dacă IA este sau nu inteligentă, nici să producă vreo clarificare conceptuală extraordinară despre ce înseamnă, în fond, inteligența. Ceea ce propun este mult mai banal, dar poate tocmai de aceea mai relevant: o privire asupra modurilor micro în care tehnologia s-a infiltrat deja în realitatea noastră zilnică și asupra felului în care funcția birocratică este redistribuită între chatboți, platforme, cetățeni și capital. Nu mă interesez aici de dacă IA va elimina birocrația, ci de felul în care o transformă într-o formă conversațională și infrastructural opacă, făcând din cetățean un mic funcționar al propriei administrări și din stat un aparat tot mai dispus să își extindă, prin capital tehnologic, capacitatea de a studia, clasifica și administra populația.

Birocratul fără birou

Atunci când Karl Marx portretiza în secolul al XIX-lea birocrația ca fiind un mecanism profund alienant al capitalului¹, cu siguranță nu se gândea că o mare parte dintre aceste sarcini cotidiene ale neoliberalismului urmau să fie delegate spre o nouă forță mondială: inteligența artificială. Problema apare atunci când externalizarea nu este, în fapt, „în afara” a nimic, precum nici hegemonul nu își schimbă haina cu adevărat. Un fenomen totuși demn de urmărit în acest exercițiu de gândire este cum au ajuns ChatGPT, Gemini, Copilotul și ceilalți actori relevanți în jocul pentru sedimentarea a ceea ce dorește a fi următoarea putere mondială să facă munca cea mai „de jos” a administratorului de servere umane, de la scris de mailuri și completat aplicații, până la plimbatul cetățeanului prin cele mai încurcate colțuri ale instituțiilor publice complexe precum ANAF.

Premisa principală de lucru a acestui eseu este următoarea: inteligența artificială se află în postura de nou birocrat. Și, deși aș considera un exercițiu util a încerca să răspund la întrebarea: va înlocui sau nu IA-ul birocratul de rând?, nu consider că suntem într-un moment istoric în care să putem dovedi ceva cu suficient fundament empiric, deoarece și datele despre IA, din articolele scrise cu IA, cărora le poți accesa automat rezumatele cu IA, mi-au dat de înțeles un lucru cert: nu suntem siguri, încă. Consultând datele disponibile în momentul de față, apare paradoxal un efect subit: în funcție de climatul geopolitic și socioeconomic, prezența acestui mastodont tehnologic în birourile statale pare fie să scadă, fie să crească numărul de persoane fizice prezente în continuare în sistem. Ce putem concluziona de aici? Din păcate, nu prea multe, însă ceea ce putem face este întocmai acest eseu speculativ în ceea ce privește posibilele efecte ale unei realități imanente: prezența sa în sistem, deja confirmată, verificată și optimizată cel puțin la nivel ipotetic prin ceea ce numim tehnologizare continuă.

Și, deși în lumea lui Weber² sau a lui Marx am putea considera aparatul birocratic ca fiind un mecanism de dominație sau de reproducere a capitalului și a statului, e interesant să observăm ce se întâmplă într-un moment în care încercăm să îi facem, practic, outsourcing. Evident, funcționarul nu este doar persoană, ci o componentă a unei mașini administrative. Fie că vorbim despre statul la coadă, despre formulare, ghișee sau proceduri, ca ceea ce foucauldian am numi tehnologii ale disciplinării³, există o ruptură istorică demnă de adresat în ceea ce privește încercarea nu doar de a digitaliza, cât și de a hrăni algoritmi ad infinitum cu date despre state, administrarea lor și a populațiilor. Și astfel, jocul devine din ce în ce mai foucauldian. Am putea discuta extensiv pe baza modului în care administrarea datelor facilitează și accelerează existența unui nou hegemon. Despre cazuri precum Palantir și despre modul în care un antreprenor eșuat precum Peter Thiel, alături de oameni precum Alex Karp, ajunge să construiască pe împrumuturi bancare cartiere algoritmice ce, în aparență, sunt simple investiții în tehnologia de ultimă generație. Încă un server, încă o fabrică de calculatoare, unde lucrează aproape în exclusivitate doar calculatoare. Însă acest domeniu, deși fascinant, este mult prea vast pentru a fi epuizat aici fără riscul de a transforma textul într-o arheologie a infrastructurilor tehnice, a contractelor public-private și a capitalismului de supraveghere. Așa că mă voi opri asupra unei figuri aparent banale, dar poate tocmai de aceea mai simptomatice: chatbotul birocratic, această gură artificială prin care statul, capitalul și platforma încep să vorbească aceeași limbă.

O scurtă istorie sentimentală a cozii

Să facem un exercițiu de imaginație. Suntem la începutul anilor 2000, este marți, ne punem la 8:30 la coadă în fața unei instituții publice să depunem niște foi pe care nu le-am înțeles prea bine și stăm până se deschide. La 9:00 intrăm, la 11:00 ajungem primii la coadă, iar o persoană nu foarte amabilă ne spune că am uitat copia după un document bancar. Simțim anxietatea și furia ce par a se contopi la nivel ideatic, pentru că nu înțelegem cum și de ce nu știam că trebuie să facem copie după încă un document doveditor de la o bancă oarecare la care nu am mai fost activi de ani de zile, ținem, desigur, banii la saltea. Ce gând îngrozitor, știm că de mâine, tot la 8:30, ne vom prezenta și vom repeta același proces infernal. Acum suntem teleportați temporal în 2012. Avem de întocmit aceleași acte pentru a ne declara mica avere, cel mai probabil o mașină la mâna a doua, un laptop și o garsonieră rămasă de la bunici. Căutăm pe marele motor de căutare Google ce acte doveditoare să ducem, trecem totuși prin aceleași cozi și aceleași emoții puternice. Acum este anul curent, 2026, dar acum este 23:00 și vrem să depunem fix aceleași declarații pentru aceeași mare avere. Mergem să întrebăm pe ChatGPT de ce acte avem nevoie, apoi căutăm și pe Google să ne asigurăm că e bine, ni se dă un alt răspuns automat IA, ulterior mergem pe marele site intitulat și „sepeveu” și ne întâlnim cu Ana, asistentul nostru virtual, care e acolo să ne încurce. Punem declarația X. Nu merge, trebuia depusă declarația Y înainte. Descărcăm declarația Y. Nu merge, trebuia să depunem declarația Z, prin care certificăm semnătura digitală. Ana nu e tare de folos, dar nu are nicio vină, nu a apucat să fie optimizată, poate statul român ar trebui să comunice cu Peter Thiel pentru a rezolva această mare problemă de eficiență. Între aceste trei momente nu se produce, de fapt, o dispariție a birocrației, ci doar o schimbare de decor, de interfață și de tip de frustrare. Coada se mută în browser, ghișeul se mută în fereastra de chat, iar funcționarul iritat este înlocuit de o amabilitate automată care nu știe nici ea foarte bine ce vrea de la noi, dar știe sigur că noi trebuie să mai încărcăm ceva. Ce ne demonstrează aceste săptămâni ipotetice pe care le-am petrecut prin acest paragraf pentru a ne depune declarațiile? Faptul că chatbotul nu elimină birocrația, ci, în cel mai bun caz, o face conversațională, într-un mod diferit. Ghișeul nu dispare, doar învață să răspundă cu „Bună! Cu ce te pot ajuta astăzi?”. În aparență, avem o democratizare a accesului; în realitate, avem o nouă formă de filtrare, în care cetățeanul trebuie să își traducă problema într-un limbaj suficient de simplu, de procedural și de compatibil cu sistemul.

Problema identificată aici nu este că statul ar fi devenit prea digitalizat, ci că această digitalizare ce ne este mereu vândută ca o promisiune de emancipare, de democratizare neoliberală, nu își schimbă deloc forma profund administrativă, punitivă și, de cele mai multe ori, opacă. Promisiunea că nu vom mai sta la cozi, că nu vom mai depinde de programul funcționarului, că accesul va fi rapid, modern, european și alte cuvinte-cheie de pe PowerPointurile făcute pe fugă de către personaje politico-administrative. Într-un anumit sens, toate aceste afirmații par a fi adevărate. Este o realitate că poți depune un document direct de la tine de acasă, fără a mai parcurge o jumătate de oraș cu dosarul cu șină la subraț. Este mai ușor să arhivăm documente digital, precum este preferabil să putem căuta informații eficient despre pașii pe care trebuie să îi urmăm pentru a depune documente, plângeri sau alte lucruri de acest tip. Însă tocmai în acest tip de abordare ni se întinde capcana: faptul că o tehnologie rezolvă o formă veche de umilință nu înseamnă că nu produce, în același timp, o formă nouă de subordonare. O observație interesant de făcut este că chatbotul birocrat apare exact în această abstracție ambiguă, între o promisiune de emancipare, într-un sens foarte larg, fad și irelevant, și reacțiune propriu-zisă. Promițând acces prin sinteze, ghidaj și explicații, el de fapt nu modifică absolut nimic la nivelul structural al aparatului birocratic. Este o simplă tehnologie a ajutorului care funcționează doar în măsura în care acceptăm regulile jocului său. Pentru că nu de puține ori suntem întâmpinați de răspunsuri standard în care ni se cere să vorbim din ce în ce mai lemnos și clar ca să primim un răspuns.

Pedagogul conformismului administrativ

Astfel, chatbotul joacă rolul unui pedagog al adaptării la birocrație mai mult decât să fie un instrument care ne eliberează de aceasta. Ne învață cum să ne comportăm în fața mașinii administrative, cum să formulăm întrebările, cum să ne restrângem așteptările, inclusiv cât de lung sau scurt trebuie să fie răspunsul la o întrebare sau cât de mare poate fi fișierul nostru și de care fel, zip, pdf, jpg, jpeg etc. Apare deci micul nostru profesor de conformism, acest funcționar lipsit de salariu, care nu face pauză de masă și nici nu poate fi tras la răspundere. Aici putem să îl aducem pe Graeber în discuție⁴, ce apare cu o utilitate aproape amuzantă. Ceea ce spune el e că una dintre marile ironii ale neoliberalismului a fost tocmai promisiunea aceea de a reduce aparatul birocratic, promisiune care s-a concretizat într-o lume sufocată de proceduri, audituri, parole, rapoarte, metrici, formulare etc. Piața, în loc să distrugă birocrația, a multiplicat-o prin privatizarea sa sau măcar semi-privatizarea sa, prin tot felul de contracte și subcontracte. Fiecare platformă produce încă un cont de utilizator, precum fiecare cont produce o nouă parolă, fiecare parolă produce un cod de verificare, iar codul acesta de verificare produce potențial de erori, care adesea se materializează printr-o conversație cu un asistent virtual care îți mulțumește încontinuu pentru răbdare. Asta este, până la urmă, în forma sa cea mai contemporană, birocrația reacționară. Nu fiindcă ar fi antitehnologică, ci fix pentru modul în care își administrează tehnologiile pentru a intensifica discrepanțele de putere.

Plimbare prin cartierele algoritmice: cine e la volan?

Externalizarea birocrației, așadar, are aici cel puțin două mari direcții. Prima ar fi externalizarea către individ: fiecare individ devine un mic funcționar, își completează singur datele, își scanează documentele, își încarcă actele. A doua este externalizarea către capitalul privat tehnologic. Ochiurile puterii⁵ se mișcă astfel și devin din ce în ce mai mari, practic, capitalul anterior miop, nu numai ca nu are nevoie de ochelari, ci este de-a dreptul pregătit sa devină pilot. Totuși, în ciuda aparenței, cele două direcții nu sunt complet străine.

Dacă ne oprim asupra primei, și anume responsabilizarea forțată a cetățeanului, putem observa un fenomen interesant la o a doua privire. Acest mic funcționar responsabil de propriile documente nu mai este totuși la fel de singur. Îi cere lui ChatGPT să îi formuleze o cerere, merge la Copilot și îl roagă să îi corecteze tonul, apoi pe Gemini să îi transforme propriile anxietăți în câteva paragrafe respectabile și asertive, exportă totul într-un PDF și încarcă documentul într-un server instituțional ce va acționa procedural în consecință, îl va accepta sau nu, sorta, adesea prin sisteme automatizate. Munca birocratică nu mai circulă astfel doar între om și stat, ci între mașini, cu omul prins practic la mijloc ca un fel de translator, curier și culpabil final. Consider că aici există o mutație mai interesantă decât simpla digitalizare a ghișeului. Ghișeul se dematerializează aproape complet, el devine identificabil doar în compatibilitatea dintre mașini, realizată manual de om. Adesea omul este acuzat de trișaj, însă nu se schimbă scopul final, ci poate doar forma: dacă înainte era important să știe să aducă dosarul corect, noile modalități birocratice îl obligă să livreze un obiect administrativ optimizat pentru o „liberă” circulație între mașini. Aici cererile, adeverințele, declarațiile sunt mici produse generate și ulterior consumate de către același aparat socio-tehnic care le și produce. Recursivitate infernală, ce vrea să decredibilizeze munca, să o facă să pară mai puțin muncă. Cetățeanul are impresia că a fost ajutat, instituția are impresia că a devenit mai eficientă, platforma are impresia că a procesat încă un caz, iar capitalul tehnologic are încă o dovadă că infrastructura sa este indispensabilă. Toată lumea pare să fi câștigat ceva, mai puțin timpul, energia și capacitatea cetățeanului de a înțelege cine, de fapt, îi cere ce. Alienarea produsă de birocratizare se mută astfel în terenul unui lanț de traduceri automate. Nu mai suntem alienați doar din cauza lipsei de înțelegere a instituțiilor, ci și deoarece trebuie să muncim prin mașini, pentru ca mașinile instituției să ne poată înțelege. Birocrația își pierde din ce în ce mai mult conturul piramidal și devine un fel de ansamblu de mașini de conversii și capturi.⁶ Dacă instituția în forma sa deja învechită ne interpela prin vocea funcționarului⁷, noile forme ne interpelează cu tot felul de câmpuri obligatorii, erori de validare și conversii automate. Iar chatbotul, indiferent de ce nume și formă ia, fie el ChatGPT, Gemini sau locala Ana, apare ca un mediator al acestei corectări continue. Nu ne zice doar ce să facem, ci ne formează ca subiecți ce pot fi procesați cu cât mai puține complicații.

În ceea ce privește cea de-a doua direcție, cea în care statul externalizează din ce în ce mai multe servicii, mai mult sau mai puțin intenționat, nu mai vorbim doar despre chatboți care ne încurcă, documente care nu se descarcă sau Exceluri lungi și indescifrabile. Vorbim despre ceva mai dificil de descifrat, și anume infrastructura prin care administrația și corporațiile ajung să vadă populația. Cine stochează datele? Cine le colectează? Cine le pune la dispoziție? Și cine decide ce este risc sau fraudă, ce e eficient sau prioritar? Practic, cine pune statului ochelarii pe nas și apoi îi explică de ce vede mai bine. Aici ne putem gândi la noii proprietari ai infrastructurilor digitale. Google nu este nou, ci aproape o componentă complet naturalizată a internetului administrativ contemporan. În varianta sa actuală, nu mai e un simplu motor de căutare terifiant datorită capacității sale de a-ți pune site-ul pe prima pagină sau ultima, de a-ți filtra răspunsuri în funcție de profil etc. Google devine încet un martor mut al fenomenelor IA cărora nu le mai opune rezistență: fiecare căutare se transformă într-un rezumat IA. Pe de altă parte, avem și noi figuri, care sunt de fapt vechi dacă ne uităm la istoria lor, precum Sam Altman cu OpenAI, care este practic cea mai mare bibliotecă digitală interactivă în momentul de față. Dar dacă asta ar fi singura ei capacitate ar fi un caz fericit, căci problema apare și deoarece, în cazul nostru specific, nu mai are nevoie să construiască ghișee, este suficient ca oamenii confuzi să aibă nevoie de filtrul construit de IT-iștii din Silicon Valley pentru a avea acces la toată infrastructura unui stat. Și, evident, mai există un mastodont înfricoșător în joc pe care nu îmi permit să nu îl aduc în discuție, și anume atotpomenitul în acest domeniu Peter Thiel, care promite integrare totală: acolo unde statul vede date, Palantir promite o hartă, fie că e vorba de redistribuție de resurse de hrană sau forțe armate.

Deși diferențele dintre aceste companii contează, e mai relevant ceea ce le aduce împreună: toate vând către state o formă de dependență prezentată ca eficiență. Fiecare are propriile sale promisiuni, însă, în toate cazurile, aparatul public nu mai cumpără un instrument, ci își mută funcțiile în sisteme private. Nu externalizăm aici, de exemplu, mentenanța unui site, ci chiar memoria, limbajul, privirea. Palantir este aici probabil cel mai vizibil exemplu, deoarece spune foarte clar că datele trebuie integrate pentru ca deciziile să devină acționabile și deci profitabile, cel puțin pentru ei. În cazul NHS, de exemplu, consorțiul condus de Palantir a primit în 2023 contractul pentru Federated Data Platform, o infrastructură gândită să lege date din sistemul public de sănătate britanic pe o perioadă de șapte ani, pentru până la 240 de organizații NHS. NHS descrie platforma ca soluție de integrare și eficientizare a datelor, în timp ce criticii văd în ea un risc de dependență, opacitate și slăbire a controlului democratic asupra datelor publice.⁸ Tocmai în acest punct mutația apare foarte clară: nu doar că o companie privată are acces la niște date confidențiale, ci și că statul începe să își organizeze propriul aparat prin arhitecturi noi construite cu actori privați. Iar atunci când apar controverse, limbajul devine instant tehnic și sobru.⁹ Nu cred că asta poate fi stipulat ca un simplu „globalism birocratic”, deși tentația este mare. Mai precis ar fi totuși să spunem că asistăm la o concentrare internațională a mijloacelor de administrare. Dacă în marxismul clasic ne-am fi întrebat cine deține mijloacele de producție, acum se mai adaugă stratul de cine deține mijloacele de procesare administrativă.¹⁰ Capitalul tehnologic nu este un simplu furnizor, la fel cum neoliberalismul actual nu mai scapă platformei. El intră în stat ca gramatică, infrastructură, ca mod de a privi lumea. Din acest motiv, Palantir nu este o excepție, ci doar o articulație explicită a unei tendințe largi. Dacă chatbotul reușește să transforme cetățeanul în micul mijlocitor al propriei administrări, atunci infrastructurile private transformă statul în chiriașul propriei aptitudini de (re)cunoaștere.¹¹

În loc de concluzii: cu ce te pot ajuta astăzi?

Ca o oglindire la ceea ce propuneam în primele rânduri, nu consider că întrebarea cu care ar trebui să rămânem este dacă IA va înlocui sau nu funcționarul. Asta pare însă întrebarea cea mai comodă, tocmai pentru că ne permite un simplu conflict om versus mașină, ghișeu versus chatbot. Birocrația contemporană nu poate însă să fie capturată în această formă simplificată, reducționistă. De fapt, ea nu elimină omul, doar îl repoziționează și îi restructurează rolul. Nici statul nu îl elimină, doar îl reconfigurează prin platforme și contracte externe. Funcționarul? După cum am afirmat, el este parțial dematerializat ca funcție, însă este ulterior împrăștiat. Chatbotul de la ghișeu este astfel o mică scenă a prezentului și nicidecum o figură spectaculoasă a viitorului. Este suficient să devină o interfață, pentru ca ulterior, în aceasta, noi să realizăm traducerea noii birocrații: cine este înțeles și formatat.

Dacă există o tehnologie a reacțiunii aici, ea nu constă în faptul că chatbotul ne răspunde mai prost sau că refuză un fișier prea mare. Stă tocmai în felul în care promisiunea accesului și a accesibilizării intensifică administrabilitatea. Fiecare lucru oferit devine astfel un schimb nu tocmai convenabil, ajungând adesea să se rezume la acea pedagogie a conformismului menționată anterior.

Din celălalt unghi, ar fi mult prea reducționist să spunem că orice formă de digitalizare administrativă este în mod necesar reacționară. Ar fi și fals, și leneș din punct de vedere al analizei. Există, desigur, un potențial în capacitatea noastră de a evita cozile, de a accesibiliza informațiile, precum și de a automatiza sarcini repetitive, însă problema apare când confortul procedural depinde de marii actori ai capitalului tehnologic monopolist. A nu mai sta la coadă, în fond, nu denotă că avem mai multă putere. Poate că aici se află, în final, mica gâlceavă marxistă a birocrației contemporane, între tehnologia care promite să ne scape de formele clasice de administrație și capitalul care găsește răspunsul acestei probleme în potențialul dezvoltării unei noi infrastructuri de acumulare și de control.

De aceea, poate că sintagma „cu ce te pot ajuta astăzi?” trebuie citită mai puțin ca promisiune a unui viitor optimizat și mai mult ca simptom al noii forme birocratice. Ea nu anunță dispariția aparatului administrativ, ci schimbarea vocii sale. Birocrația nu mai vorbește doar prin ghișeu, ștampilă, coadă și funcționar, ci prin interfețe care ne cer să fim clari, compatibili, exportabili și ușor de citit. Ajutorul promis nu este niciodată complet separat de condițiile prin care devenim procesabili. Birocrația nu dispare. Își schimbă vocea, își extinde infrastructura și ne mulțumește, încontinuu, pentru răbdare.

________________________

¹ Karl Marx, Critique of Hegel’s’ Philosophy of right’ (Cambridge University Press, 1970). Karl Marx discută birocrația în special în Critica filosofiei dreptului la Hegel, unde o tratează ca pe o formă de separare dintre interesul particular și interesul general, respectiv ca aparat care își transformă propriile proceduri în scop autonom.

² Max Weber, Economy and Society: An Outline of Interpretive Sociology, ed. Guenther Roth și Claus Wittich (Berkeley: University of California Press, 1978), 954-1005.

³ Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii (Paralela 45: 2005).

Pentru extinderea problemei despre guvernarea populațiilor: Michel Foucault, Securitate, teritoriu, populație (Idea: 2009).

⁴ David Graeber, The Utopia of Rules: On Technology, Stupidity, and the Secret Joys of Bureaucracy (Melville House, 2015). Graeber insistă asupra paradoxului neoliberal: discursul anti-birocratic și pro-piață produce, în realitate, o proliferare de proceduri, audituri, documente, verificări și forme administrative (semi-)private.

⁵ Cu referire la  Michel Foucault, „Ochiurile puterii”, în Lumea e un mare azil. Studii despre putere, (Idea: 2005).

⁶ Vezi Gilles Deleuze și Félix Guattari, Capitalism și schizofrenie I. Anti-Oedip (Paralela 45: 2008) și Mii de platouri (Art: 2013). În eseul de față, acești termeni sunt folosiți mai degrabă ca intuiție critică decât ca o reconstrucție sistematică a aparatului conceptual deleuzo-guattarian.

⁷ Louis Althusser, On the Reproduction of Capitalism. Ideology and Ideological State Apparatuses, (Verso: 2014), 232-272.

⁸ NHS England (2023) Contract explainer, England.nhs.uk. https://www.england.nhs.uk/digitaltechnology/nhs-federated-data-platform/security-privacy/contract-explainer/?utm_source=chatgpt.com

⁹ În mai 2026, Reuters, citând din Financial Times, a relatat controverse privind accesul contractorilor, inclusiv Palantir, la date ale pacienților în cadrul infrastructurii NHS. NHS a susținut că există politici stricte, audituri și aprobări de securitate, iar Palantir a afirmat că acționează ca procesator de date, sub instrucțiunile clientului.
https://www.reuters.com/world/uk/britains-nhs-grant-palantir-contractors-unlimited-access-patient-data-ft-reports-2026-05-11/?utm_source=chatgpt.com

¹⁰ Pentru o discuție mai largă despre platforme ca forme de acumulare și control infrastructural, vezi Nick Srnicek, Capitalismul de platformă Idea Design & Print: 2025. Pentru analiza capitalismului de supraveghere, vezi Shoshana Zuboff, Era capitalismului de supraveghere. Lupta pentru un viitor uman la noua frontieră a puterii (Publica: 2023).

¹¹ Vezi Benjamin H. Bratton, The Stack: On Software and Sovereignty (MIT Press, 2016).

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 90-94]