În primăvara anului 1982, la numărul 2 al străzii Teodor Codrescu din Iași,  unde se găseau mai multe institute de cercetare aflate sub dublul patronaj al Academiei Române și al Universității „Al. I. Cuza”, iar eu ajungeam adesea pentru a-i vizita pe Liviu Antonesei și pe Mihai Dinu Gheorghiu (pe Tereza Culianu-Petrescu o vedeam în legendara casă Culianu din str. Sf. Atanasie nr. 13, unde găzduia un nod al rețelei noastre amical-intelectuale alternative), apoi, treptat, pe tot mai mulți, din toate generațiile și disciplinele, îmi dăduse întâlnire Andrei Corbea-Hoișie. Obiectul discuției cu Andrei – care se consultase deja cu oameni care mă știau, la inițiativa lor: Alexandru Călinescu,  Elena Puha și Maria Carpov – era formarea unei noi echipe redacționale la revista Dialog. Mi s-a spus din capul locului că publicația (pe care o citeam din 1972, de când venisem la Liceul Internat „Costache Negruzzi”, unde învățaseră mulți dintre redactorii și autorii ei) trecea printr-o criză majoră în urma unei faze critice din viața redactorului-șef, Dorin Popa. Acesta, student la Fizică și, pentru lumea literară, un poet deja afirmat, voia să plece de la Dialog pentru a se putea concentra pe problemele sale existențiale și universitare, devenite presante.

Eu eram redactor la Opinia studențească, unde ajunsesem din toamna lui 1980, la sugestia Elenei Puha (care mă remarcase la seminarul ei), cu susținerea Mariei Carpov (pe care o știam din 1977, de când mă primea, alături de soțul ei, Adrian Carpov, eminent chimist, pentru…discuții și schimburi de discuri de jazz; eram mereu cu unul din colegii mei de liceu, prietenul fratern Adrian Rusanovski) și desigur cu acordul lui Liviu Antonesei (care avea să-mi devină prieten fratern pe viață), redactor-șef și spiritus rector acolo. Îl cunoșteam din 1978, când ne ajutase, pe Dan Merișca (alt coleg de liceu și prieten fratern al meu) și pe mine, să intrăm la reuniunile închise ale Colocviului de Poezie și apoi publicase (cu erori redacționale majore, dar care nu depindeau de redactorul-șef și în fond nu anulau esențialul) primul meu text din presa studențească, un interviu neconvențional cu Ștefan Augustin-Doinaș.

Am avut o discuție substanțială cu Andrei Corbea-Hoișie (pe atunci în trecere de la cariera didactică într-un liceu la cea universitară), prima dintr-o serie care nu s-a oprit până azi. El, cordial și protocolar în același timp, punea lucrurile într-o lumină clasică. Eu, direct și radical, voiam să intru în joc pentru a face o revistă în care să mă regăsesc. Totul fiind clar între noi, am decis să mergem înainte împreună. Așa a apărut numărul 2 pe 1982 (anul 14 în cronologia revistei, care începuse cu numele Alma mater). Opt pagini numerotate cu cifre romane, fără casetă redacțională, dar având pe pagina VII o mențiune-substitut, marcă oarecum implicită a tranziției: „Acest număr a fost realizat de Al. Călinescu, Dorin Popa, Andrei Corbea, Doina-Mihaela Sava, Sorin Antohi.”  De la numărul 3, apărut în toamna lui 1982, când deja noul format al revistei și prezența ei publică prin manifestări conexe (ca Serile Dialog) se cristalizaseră, caseta redacțională începea cu tripleta Al. Călinescu, Sorin Antohi și Andrei Corbea-Hoișie, rămasă astfel mai puțin de un an, pînă la asaltul Securității de pe 18 mai 1983 și distrugerea lumii libere care se organizase în jurul revistei și se exprima pe tonuri care mergeau aproape până la disidență (dar se opreau în formula clar-obscură a aluziei și sugestiei) în paginile ei.

Povestea mea de până aici pare microistoria unei minore lovituri de palat. Dar adevărul este că, în mica lume cultural-academică din Iașii acelor ani, toată lumea se cunoștea (inevitabil) cu toată lumea, iar unii, veniți (ca Dorin Popa, ca mine) din alte zări, își găseau acolo cel puțin o vreme casa și se construiau pe ei înșiși, în anii de studii și de navetă, de domiciliu flotant, eventual (de la o vreme, pentru o vreme) stabil. Și, dincolo de socializare comună (de la boemă la lecturi, proiecte ori himere comune, eșuate sau împlinite într-un fel sau altul), afinități elective, camaraderii, tensiuni, divergențe și conflicte mai mult sau mai puțin publice (unele explozive și punctuale, uneori ducând la armistiții și chiar prietenii, altele mocnite și durabile, hrănite de resentimente constitutive), ceea ce conta era sentimentul comun al apartenenței la un mediu care avea, spera să aibă sau credea că are vocație.

Mulți au scris și destui au publicat despre toată această aventură colectivă pagini de jurnal, de memorii, de analiză, de evocare, de poezie, de proză, dar monografiile se lasă încă așteptate. Poate nici nu vor veni vreodată, sau vor veni fără empatie hermeneutică și fără putere de pătrundere în esența fenomenului, de la autori lipsiți de competențele cultural-istorice necesare. Am inițiat cu Dorin Popa în 2008-2009 un volum colectiv despre Dialog, Liviu Antonesei ni s-a alăturat, astfel ne-am extins la toată presa studențească ieșeană, dar lista autorilor și proporțiile întreprinderii au devenit aproape instantaneu imposibil de gestionat: apelurile noastre (în special cele ale lui Dorin) la contribuții au avut un ecou rapid și masiv, iar totul arăta că ne îndreptăm către o enciclopedie (borgesiană) în mai multe volume. Astfel, proiectul nostru s-a prăbușit sub propria greutate. Am mai inițiat un volum colectiv și în 2023, când am marcat două decenii de la asaltul Securității, am ajuns cu ajutorul IICCMER la o reuniune publică a multor veterani și la o bună primă recoltă de promisiuni de texte (unele, onorate), sper să ca acesta să fie încheiat și publicat într-un viitor previzibil.

Până atunci, trimit cititorul la a o frescă patafizică a acelei/acelor lumi, greu lizibilă de cei care nu au trăit conștient în ea/ele, dată de Luca Pițu în Documentele antume ale „Grupului din Iași” (v. ediția a treia, Iași, Opera Magna, 2012). Luca își deschide volumul cu un „Cuvânt introductor la o patafizetică a detașării noastre active”, iar toți cei care l-am cunoscut știm, iar unii dintre noi nu acceptă și încă nu au iertat, că patafizetica, precum patafizica, merge practic în toate direcțiile, e liberă până la arbitrar și invectivă, deci trebuie luată cum grano salis. La vederea manuscrisului, i-am sugerat lui Luca să facă totuși un efort de banalizare a stilului și de stoică depasionare a judecăților, iar el mi-a propus să mai fac un rând de note în spiritul pe i-l recomandam, la textul și notele lui, precum și la ceea ce îl îndemnase să scrie, documentele despre Grupul de la Iași primite de mine la cerere de la CNSAS (dosare individuale și colective). Nu eram sănătos, deci nu mă puteam angaja la un asemenea exercițiu metatextual, dar un alt motiv al abținerii mele era și mai serios: cartea, care avea să apară în 435 de pagini, ar fi devenit aproape ininteligibilă. Sper să pot reveni la acele documente într-o carte bazată pe propria mea experiență cu Securitatea pre- și post-1989, CNSAS și Justiția statului nostru de drept. Pentru a închide excursul bibliografic, menționez un text mai vechi al meu, accesibil online, scris dintr-o perspectivă triplă enunțată încă din titlu: „Dialog: egoistorie, microistorie, istorie”, apărut în volumul Literatură, arte, idei în Alma mater/Dialog (1969-1990). Indice bibliografic, coordonat de Aurelia Stoica (Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2005, cu texte introductive de Al, Călinescu, Sorin Antohi, Andrei Corbea).

În acel cronotop l-am întâlnit pe Dorin Popa. El era student la Fizică (unde în prima adolescență, la sfârșitul școlii generale și în primii ani de liceu, m-aș fi dus și eu – dar la București, via liceul de fizică atomică de la Măgurele), eu eram student la Engleză-Franceză. El, născut în 1955, debutase devreme ca poet (Convorbiri literare, 1973), fusese consacrat de presa literară, anima și conducea redacția Dialog. Îl citisem, discutasem în public și în privat. Eu, născut în 1957, eram un avid cititor, inclusiv de poezie, publicasem deja câteva articole banale în revista liceului meu deja menționat, Corolar, precum și câteva texte în presa studențească ieșeană, în general criptice intelectual și încifrate politic, destinate inițiaților, marcate de influența lui Luca Pițu și a lui Dan Petrescu (asta includea o influență la a doua mână a lui Luca). Alternativ și imprevizibil vulcanic ori melancolic, Dorin găsea în mine un interlocutor atent și deloc atras de confruntări, chiar provocate (ludic sau nu), deși cu solide convingeri și argumente proprii. Pe mine mă interesa, intelectual și existențial, dialogul, nu Dialog-ul. Prin urmare, îmi urmam neabătut simpatia spontană pentru Dorin, simțeam că putem fi alături (această intuiție s-a tot reconfirmat – inutil, fiindcă prima confirmare era fără echivoc – până azi, timp de peste patru decenii). Cred că el a apreciat asta, astfel că în perioada învolburată a schimbărilor de la Dialog ne-am văzut de multe ori, iar el mi-a transmis informal torța redacțională, de la adevărurile de culise la calificările tehnice. Pe atunci, un redactor-șef din presa studențească trecea prin toate fazele producției unui număr, de la adunarea colaboratorilor și contribuțiilor la negocierea cu sistemul cenzurii (un roman polițist-picaresc în sine), de la machetarea paginilor la producția șpalturilor, corectură, tipar, distribuție și promovare. Nu a fost nevoie să fur această meserie, fiindcă am primit-o în dar de la mai mulți, începând cu Liviu Antonesei și continuând cu alți câțiva, între care Dorin.

Din acei ani și până azi, Dorin și cu mine am avut fiecare mai multe vieți (paralele, rareori secante), uneori schimbate abrupt. Dar am rămas prieteni, deși discreția noastră reciprocă ne-a făcut să ne vedem puțin. Poate fiindcă știam că niciunul dintre noi nu se poate lipsi de celălalt (pe lângă că nici nu vrea) și că la fiecare nouă întâlnire, planificată sau fortuită, trăiam amândoi acea experiență inenarabilă a prieteniei veritabile: sentimentul că ne despărțisem cu foarte puțin timp înainte, iar dialogul nostru imaterial era la fel de substanțial ca un dialog standard. Dedicațiile de la el pe câte una din cărțile sale care se succedau în mai multe domenii (poezie, interviuri, dialoguri, istorie literară, științele comunicării și teoria jurnalismului etc.), ca și mesajele după câte o apariție publică (de pildă, seria Idei în Agora), m-au mișcat întotdeauna. Ele sânt mereu de o căldură intensă și de o sinceritate deplină, ceea ce cred că ne ajută pe amândoi să mergem înainte. El dă, eu primesc, amândoi ieșim întăriți, cu un bonus de afecțiune reciprocă și nostalgie crescândă.

Cartea de față, Viața într-un punct dureros, este apogeul unui parcurs lung, dar nu va fi sfârșitul lui. La 70 de ani, Dorin Popa este – ca noi toți – tot nel mezzo del camin, fiindcă acest mijloc nu este nici topologic, nici cronologic, ci este fluid, se mișcă și se recompune în jurul unui nucleu atopic și acronic (cu momente de înălțare în care iese din planul orizontal pentru a căuta cel puțin orizontul, dacă nu Absolutul, devine utopic și ucronic). Știm cu toții că suntem mereu pe acest drum, care pentru unii este El Camino, și mai știm că numai drumul contează. 

Volumul e structurat în cinci cicluri, ca un altul din 1991, recenzat entuziast de Traian T. Coșovei (doar un exemplu al legăturilor strânse dintre Cenaclul de Luni și Grupul de la Iași). Fiecare ciclu își ia titlul de la unul din poemele pe care le include. Fiecare ar putea fi considerat un volum în sine – „O gură de aer proaspăt”, „O zi în plus”, „Totul te privește”, „Curajul de a trăi”, „Viața, singura victorie” –, iar titlul fiecărui poem funcționează ca sinteză ori cel puțin ca temă centrală. Împreună, ele alcătuiesc un metatext care poate fi citit înainte de parcurgerea volumului sau, mai bine, înainte și după lectura integrală. Pentru mine, această carte de intrare în senectute e la fel de intensă și la fel de adevărată ca grupajul de poeme (dedicat lui Lucian Raicu) apărut la p. IV a ultimului număr din Dialog început de Dorin și lăsat noii echipe pentru încheiere și publicare. Erau versuri scrise cel târziu la începutul anului 1982, deci înainte de vârsta de 27 de ani, dar aveau deja toate mărcile unei poezii mature, care s-a rafinat, s-a adâncit, dar nu s-a schimbat esențial de atunci. Poate numai un distih ludic poartă nu atât amprenta tinereții noastre rebele, cât pe cea a epocii noastre dominate (uneori până la autodistrugere) de autoironie, una din formele omniprezente ale rezistenței la tirania literalității și a sensului unic, dus până la absurd: „(ce zeu n-ar vrea să-și spună / rembrandt van gogh sau dorin popa?)”. Titlul poemului din care face parte distihul, „autoportret pe rug”, e completat de celelalte grăitoare exerciții de autoscopie: „autoportret cu filele tăiate”, „autoportret minat de obsesii”, „zîmbetul ca o rană deschisă”. De acolo și până la primul poem din cartea de față, unul de senectute, „Seduce și se duce”, linia autoreferențială a poeziei lui Dorin Popa se completează permanent cu o linie de reflecție asupra lumii/lumilor, mergând de la regretul după iubirile și anotimpurile d’antan până la patriotism. Dar cum ar putea fi altfel? De ce ar scrie cineva poezie, dacă nu, ca să adaptez formula lui Hermann Broch despre roman popularizată în anii 1980 de Milan Kundera, pentru descoperi și a spune ceea ce numai poezia descoperă și spune?

Despre viețile și operele lui Dorin Popa s-a scris mult, iar blogul său reține multe extrase edificatoare din cronici, recenzii, portrete  (cronici, recenzii | Dorin Popa / Nobody understands anybody). Genericul acestui blog, Nimeni nu înțelege pe nimeni (folosit și pentru un volum trilingv publicat la Polirom în 1998), nu trebuie luat drept o expresie definitivă a viziunii lui Dorin despre lume/lumi și viață/vieți, așa cum nici tema lucrării sale de licență în fizică, entropia, nu este decât o bornă pe drumul de care vorbeam mai sus. Numele celor care semnează textele din care blogul reține extrase mai scurte sau mai lungi sunt exponențiale pentru viețile și operele lui Dorin (mai ales poetice, fiindcă au fost și altele: cărți de interviuri și dialog, de publicistică și eseu, de istorie literară și teoria comunicării, cursuri universitare etc.): Constantin Ciopraga, Valeria Seciu, Părintele Galeriu, Liviu Antonesei, Alexandru Zub, Florin Faifer (care dă un portret complet, cu un titlu definitoriu: „Născut pentru a suferi”), Liviu Leonte (cel care i-a îndrumat teza de doctorat despre eseistul și publicistul Camil Petrescu), Nicolae Breban, Traian T. Coșovei, Octavian Soviany (eminentul critic literar, dintr-o generație mai tânără decât a noastră, îl poate deja citi dintr-un alt timp, dar îi înțelege toată istoria), Ioan Holban (veteran puțin mai mare decât noi, dar camarad cu noi, care ne știe de la primele încercări culturale).

Cum cartea pe care o țineți în mână sau o aveți pe ecran vorbește elocvent de la sine, nu-mi rămâne decât să recomand lectura textelor amintite mai sus și să rețin aici două dintre ele. Unul este despre poezia lui Dorin Popa, celălalt este un concis și chintesențial portret. Iată-le:

Liviu Antonesei: „Lirismul lui Dorin Popa de aici, și desigur, din volumele sale viitoare se revendică de la o poetică a interiorității, în care autoflagelările și autoscopiile efectuate cu o precizie și o violență aproape chirurgicale se transfigurează într-o scriitură turbionară, cuvintele învolburându-se ca într-un maelstrom.”

Alexandru Zub: „Cine vrea să-l cunoască în adevăr pe Dorin Popa se poate înșela pornind de la personajul care se mișcă printre noi. Poet și publicist, dascăl de la un timp și om al cetății, când retractil și tăcut, când agresiv și dezinvolt, el trebuie abordat mai ales prin cărțile sale, fie acestea de poezie autentică, repede impusă în peisajul nostru literar, de convorbiri cu personalități ale timpului sau de comentarii politice și culturale. Nota lor comună, cea mai frapantă, e căutarea insistentă a adevărului, oricât de dureros în spațiul social ca și în cel lăuntric”.

În aceste scurte notații amicale, prioritatea mea a fost să spun câte ceva despre contextele în care Dorin Popa poate fi situat pentru a fi citit și înțeles. Am scris despre viețile și operele lui Dorin Popa într-un registru care mă definește și pe mine, existențial și profesional: pentru a ajunge, trecând prin spiritul timpului, la sufletul timpului.

București, 18-20 mai 2025

PS 20 iulie 2026. Acest text a fost scris, la cererea autorului, ca prefață a cărții lui Dorin Popa Viață într-un punct dureros, în curs de apariție la Editura Junimea.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 20-22]