Inițial scenariu de film pentru HBO, datând din 2015, devenit roman ca urmare a unei rezidențe literare oferite de Cărturești, Frica Danielei Rațiu (Cartier, 2025) mixează documentarul cu romanescul (pe urmele lui Daniel Vighi, căruia îi și este dedicat textul), într-un dozaj care, deși nu e unul optim, reușește să descrie cu finețe (mai ales psihologică) mecanismele puterii și ale terorii, felul în care o religie politică se instalează în lumea din care Dumnezeu a fost evacuat. La capătul acestei radiografii a răului, făcute în mare parte prin ochii Anei Pauker, ar trebui să înțelegem că nu ideologia a fost criminală, ci felul în care o mână de trădători ai socialismului au confiscat doctrina, i-au atașat teroarea și au transformat-o în totalitarism, în ideocrație.

Romanul este ancorat temporal în primele luni ale anului 1956, înainte și după Raportul Secret al lui Hrușciov, prin care se dădea startul destalinizării. La acel moment, „deviaționista Ana Pauker, dușmancă a Partidului și a poporului, jidanca, cățeaua, otreapa” avea domiciliul forțat, stabilit de Dej în 1953, după ce scăpase de execuție datorită morții lui Stalin și a intervenției salutare a lui Molotov. Devenită  „obiectiv de securitate”, eliminată politic și social, bolnavă de cancer, dar nevoită să facă traduceri pe mai nimic pentru a trăi, activista își rumegă dezamăgirile și își analizează viața ca joc al supraviețuirii, în condițiile în care Revoluția ei, menită să o apere de fascism, devine încă un extremism. Textul începe și se desfășoară ca un thriller politic, ca o „călătorie la capătul nopții” staliniste, întunericul și hiper-vigilența asigurând mediul de funcționare al acestei lumi și, totodată, mediul propice devierilor spre fantasmă. Umbrele Revoluției și dinamica halucinantă a relațiilor dintre purtătorii ei (această „specie canibală”, devenită  „pradă unii pentru alții”), asfixierea mărețelor idei marxist-leniniste de stalinismul criminal sunt analizate cu luciditate și cu (prea multă) finețe de un personaj care, altminteri, nu reușește mai deloc să privească la fel de lucid înspre propria umbră. Subtilă în a face trimiteri legitimante la Freud și Dostoievski (întoarcerea la cultură dovedindu-se, în final, și singura cale de a găsi o brumă de sens), în analizarea inconștientului maselor hipnotizate, fanatizate (tot ce se întâmplă în epocă ar fi doar o proiecție la nivel colectiv a  „inconștientului omului civilizat”), personajul Anei Pauker omite că a făcut la rându-i ceea ce i s-a făcut, că a idolatrizat și ea, a persecutat, a terorizat, a condamnat la moarte, și nu doar la moarte socială/politică, așa cum i se întâmplă ei, ci la moarte pe bune: „Când a consimțit ea la crimă? Când? Unde este originea crimei, când a consimțit, când a trimis ea la moarte, apăsând pe trăgaci prin alții? Oprește gândul ăsta, nu e în stare să îl ducă până la capăt… Ce s-a făcut, s-a făcut. Nu mai poate fi dezlegat.” Undeva spre final, destul de sumar și de relativizant, admite că  „a pus și ea mâna pe armă, prin alții, și a apăsat pe trăgaci. În frunte, în cap, în ceafă. Șiruri de morți are fiecare”. Inteligența ei nu merge atât de departe încât să remarce că, la modul general, utopiile sunt sângeroase și că ideologiile, chiar și nedeturnate (lucru aproape imposibil), nu sunt chiar atât de platonice pentru că, de fapt, nu fac altceva decât să instrumentalizeze ura inconștientă și să idiotizeze.

Există o tendință destul de supărătoare de victimizare a personajului, probabil dintr-un efort de a-l umaniza și de a-l întregi, astfel că fanatismul merge mână-n mână, în analiză, cu deziluzia, iar victoriile revoluționare sunt scump plătite cu o boală care criptează traumele de mamă și soție. Prinsă între credința sinceră în  „necesitatea istorică a Revoluției” și evidența transformării ei în  „utopie birocratică”, Ana Pauker își vede viața ca pe un joc al supraviețuirii, în care totul depinde de autocontrol, de gestionarea fricii, de trecerea sub tăcere a oricărei îndoieli: „Repetă. Necesitatea istorică a Revoluției. Repetă. Necesitatea istorică a Revoluției. Revoluția este rațiunea de a fi. Necesitatea istorică a Revoluției. Ana Pauker este de oțel. Până la moarte, credincioasă Revoluției. Sensul vieții ei a fost și este Revoluția. Repetă. Repetă. Repetă. Necesitatea Revoluției a fost una istorică. Necesitatea istorică a utopiei. Nu. Necesitatea utopică. Nu. Necesitatea Revoluției a fost utopică. Nu. Necesitatea istorică a Revoluției. Ne-ce-si-ta-tea-is-to-rică-a-Re-vo-lu-ției”. În realitate, însă, este mai probabil ca protectorii să fi fost mai mulți și mai puternici decât capacitatea ei de autocontrol. Mantrele pe care și le repetă o securizează, o ordonează, uneori o și trădează; rugăciunea ei de revoluționară nu o ferește întotdeauna de ispită, dar fără excepție reușește să o readucă la respectul față de dogmă. Prezența structurilor repetitive are și un iz maniacal, un efect hipnotic necesar, căci hipnoza e și ea mod de supraviețuire. Totuși, ceea ce nu pot anestezia toate aceste mecanisme este frica de moarte. Ceea ce face romanul Danielei Rațiu este, în primul rând, o anatomie a fricii și mai ales a fricii fricilor – frica de moarte. Ca tot omul, Ana Pauker a avut nevoie de sens ca să poată trăi și a crezut că l-a găsit în lupta revoluționară. Și, tot ca tot omul, are nevoie de sens și ca să poată muri, doar că de această dată, sensul e de negăsit: „Nu de ei îi este frică, îi este frică de moarte, de neant, de lipsa de sens a vieții ei. De vid. De uriașa ironie a Istoriei față de viața ei. Deziluzia.” Din această perspectivă, a sensului, a lipsei lui, rezultă o Ana Pauker îmblânzită, rătăcită în labirintul îndoielilor, al fricii, al bolii, al luptelor epuizante pentru supraviețuire. În realitate, este puțin probabil să fi fost de-adevăratelea o deziluzionată. Vladimir Tismăneanu are dreptate, în prefața romanului (Ana Pauker și mistica internaționalistă), să considere că  „a fost o combatantă care și-a interzis chiar și cel mai mic dubiu. Îndoiala era pentru acești zeloți drumul pierzaniei. Fundamentalismul politic bolșevic se substituia structurilor intelectuale originare. Mentalul militanților era maniheist și milenarist. Mistica bolșevică așeza Partidul pe jilțul papal al infailibilității”. Pentru a pune lucrurile într-o lumină corectă, prefața lui V. Tismăneanu se cuvine recitită după lectura romanului, pentru că redistribuie corect niște accente și diminuează din aura de victimă pe care o creează „exercițiul de comprehensiune” al Danielei Rațiu.

Elementul  „mistic”, de religie politică, prezent atât în marxism-leninismul cominternist al Anei Pauker, cât și în cel direct criminal al lui Stalin/Dej beneficiază de o analiză nuanțată în roman, cu unele vârfuri de performanță. Credința cominterniștilor că  „Revoluția va învinge și linia va despărți apele la un moment dat, iar viața va deveni bună și va începe bunăstarea și fericirea popoarelor înfrățite” (s.a.) ne aruncă dintru început în pură eshatologie. Marcel Pauker crede și el în  „izbăvirea, Mântuirea lumii prin comunism”, așteaptă și el Salvarea prin Revoluția Mondială. Asta până când vine Nadejda Mandelștam și le spune că stalinismul nu e decât  „Biserica pe dos”, că așteptările lor redemptive dospesc în „burhidanul Marelui Leviathan” de dincoace de Cortina de Fier, din care a fost zămislit în chinuri crunte Omul Nou, adică „omul zdrobit”. O zămislire moșită de  „dracul cu ochii galbeni”, „Mâncătorul de oameni”, cel pentru care  „moartea rezolvă problema.” (s.a.) Aghiotantul lui autohton este  „Micul Ghiță”, Ghițuș, plasat mereu în teluric și caricaturizat ca revoluționar făcut, iar nu născut, având în preajma puterii absolute a lui Stalin „un sentiment aproape religios, s-ar fi închinat acolo, pe covoarele alea moi și roșii ca sângele.” Continuând în același registru fantasmatic delirant, Revoluția transformată în religie politică se desăvârșește într-o hierogamie sinistră, grotescă, odată cu arestarea Anei Pauker: „Iată, se făptuiește nunta, Ghiță. Mireasa îți e pregătită.”; „Juisează, Ghițuș, juisează, mireasa îți este  pregătită pentru a-ți fi oferită pe o tavă de argint. Juisează, mire.”

Finalul romanului aduce reunirea în plan  „cuantic” a soțior Pauker, împărtășind aceleași dureri și regrete, de a fi fost doar niște „idioți utili”, ba chiar niște „miei”. Și, după cum se știe, „mieii trebuie sacrificați”. Dar cum toată religia lor e pe dos, cel care sfârșește simbolic pe fundul Dâmboviței, printr-un act de răzbunare al cuplului trădat, este chiar „Tătucul popoarelor”. Un gest disperat și inutil de a elimina persecutorul intern, de vreme ce în urmă rămâne  „o construcție fractalică a distrugerii omului de către om”, de o vigoare încă nestinsă.

Narativ, textul Danielei Rațiu are un statut destul de incert: alternează omnisciența cu discursul la persoana întâi, ficțiunea cu documentarul extins, de o abundență copleșitoare uneori, monologul viguros cu dialogul anemic. Se întâmplă ca epicul să mai și treneze, atunci când romanescul ideii își pierde cu totul puterea de fascinație. Dar Frica rezistă, mai ales prin descrierea efectului de bumerang al radicalismului.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 41-42]