În peisajul literar al anului 2025 se remarcă și antologia poetică Antologeek II1, realizată de harnicul Andrei Zbârnea. Titlul e unul care intrigă, invită numaidecât la meditație. Geek e un termen complex, supus unor metamorfoze din care au rezultat multe nuanțe, unele antagonice. S-ar traduce în română, pe de o parte, ca „tocilar”, iar tocilarii, chit că știu cam tot ce trebuie știut, sunt disprețuiți, tratați drept conformiști tocmai în raport cu o linie oficială, a autorității școlare / universitare, una rigidă, tradițională sau dogmatică. Dar, din perspectiva unei bune părți dintre netocilari, tocmai conformismul este o ciudățenie. Normalitatea lor, curentul de gândire dominant în rândurile lor, ar presupune refuzul normativelor instituite de autoritate, o apetență pentru originalitate, pe care o cultivă prin studiul aprofundat al unor domenii deseori marginale. Nu miră atunci că dintre rebelii aceștia ajung unii la forme extreme de nonconformism și devin ei înșiși tot niște geek. Prin urmare, nu doar tocilarii sunt, în felul lor, geek, ci și unii dintre ceilalți. Este de la sine înțeles că alcătuirea antologiei se bazează pe o jonglerie cu aceste două accepții situate antagonic. Ceea ce le-ar uni, ar fi faptul că un geek e o ființă cu inteligență ascuțită, pe care o întrebuințează deplin spre a pătrunde cele mai adânci taine ale domeniului care o pasionează. Faptul că aici e vorba de o antologeek trimite și la valorizarea sau aprecierea ideii de poezie, oricât de tradițională și de conformistă ar fi o astfel de valorizare, și la nevoia ori intenția unei poezii altfel, una geek, adică dând expresie unor pasiuni excentrice, unor preocupări care pot fi tratate drept ciudate, atipice și, tocmai de aceea novatoare. Abordarea este însă expusă pericolului de-a se cam fâstâci în fața unei întrebări: Nu este oare dintotdeauna evoluția poeziei alimentată, în momentele cruciale, de impulsul excentricității, de căutarea originalității și de aprofundarea modalităților ei de manifestare, de sfidarea normativelor deja instituite, deci de o sevă geek? Pe rapid, eu aș răspunde afirmativ, dar m-aș bucura să întâlnesc o demonstrație contrarie inatacabilă.
Subtitlul cărții este O privire poetică asupra subculturilor muzicale de ieri și de azi. Dacă Antologeek I (2024) a fost dedicat subculturilor urbane, II restrânge perspectiva la subculturile muzicale. Aș spune că alegerea subtitlului e chiar un pic mai cu cântec. Mai întâi, pentru că forma articulată – „subculturilor” – ar indica ideea de totalitate, nu doar a unora dintre subculturile muzicale, ci a tuturor, ceea ce, în mod evident, nu se regăsește în volum. Apoi, chiar ideea de subcultură, de integrare a unor piese ori genuri muzicale în această categorie, respectiv gradul lor de distanțare față de mainstream ar mai fi de pus în discuție. Pentru că a semnalat deja faptul Bogdan Crețu în Revista Literară Radio (Radio România Cultural)2, nu mai insist.
Dincolo de acestea, între paginile cărții se regăsesc versuri ritmate și referințe muzicale, unele cât se poate de explicite, altele subtile. Din categoria celor explicite, iată o poezie de-a lui Constantin Buduleci, elocventă pentru ideea de bază a alcătuirii întregului volum: „avea construită o pânză de păianjen/ pe doi pereți ai camerei lui/ ocupa un sfert din tavan/ un păianjen care își devorează prada/ atunci când o făcea cu prietena lui schiloadă/ mai ales că banda era de la treizeci de casete.// Sepultura, Megadeth, Iron Maiden, Cannibal Corpse/ Motorhead, Immolation, Paradise Lost erau cele regretate/ nu meritau să fie acolo atunci când tatăl lui/ le-a smuls de pe perete și l-a obligat să se tundă// «nu tragi așa de gândurile mele chiar dacă sunt grohǎieli»// apoi a construit un cocon/ în capul lui și nu l-a mai scos/ mai târziu l-au găsit rece” (pânza). Iar dintre cele ceva mai subtile aș exemplifica cu habitat, a lui Alexandar Stoicovici, pe cât de minimalistă, pe atât de bogată semantic și de predispusă a intra în relație cu piese muzicale care explorează sentimentul damnării, mizează pe psihologism, accentuează melancolia și asumarea destinului cu maximă luciditate: „Mă voi întoarce în același habitat/ pentru că, vezi, sunt un animal speriat/ ce-și caută adăpost în capcanele bine ascunse.” Și dacă ar fi să numesc una dintre piesele de care se leagă organic astfel de versuri, Mă voi întoarce a formației Compact se impune numaidecât, de la sine. Nu lipsesc din volum nici creații cu o densitate referențială mult mai consistentă. Sunt citabili, în acest sens, Andrei Crăciun și Simona Popescu. Primul e prezent prin câteva poezii saturate referențial, caracterizate, am putea spune, de barochism cultural și intelectualism și, nu mai puțin, de încărcătura lirică, melancolică. Versurile lui par a filtra experiența până la esențializarea deplină a semnificației ei. Simona Popescu pornește de la experimentul urmuzian și înaintează sorbind din sevele postmodernismului în direcția critificțiunii.
În cadrul antologiei sunt cuprinși 32 de poeți&poete, de la încă nedebutați(-te) în volum, până la nume care se bucură de mult timp de consacrare, ca Simona Popescu – cum s-a văzut deja – Florin Dumitrescu, Mihail Vaculovski și Cosmin Perța. Lista îi cuprinde, pe lângă cei deja numiți, și pe Lavinia Băra, Naomi Bîldea, Ioana Bojincă, Cristina Boncea, Claudia Ciobanu, Maria Ciurea, Anastasia Coste, sorin despoT, Carmen Florea, Mugur Grosu, Alin Ioan, Irina Francisca Ion, Ligia Keșișian, Mihai Marian, Marian Neguțu, Radu Nițescu, Ioana Podeanu, Florentin Popa, Roberta-Andreea Popescu, Ioana Iuna Șerban, Nicoleta Șimon, Ioana Tătărușanu, Raluca Urse, Andrei Zbârnea și Ana Zett. Sunt plasați alfabetic, întrucât nu vreo ierarhie, semnalată ca atare prin ordine stabilită în funcție de opțiuni axiologice, e o miză, ci ipostazierea multiplă a poeziei geek ivite din pasiunile muzicale ale poeților.
O discuție aparte o impun creațiile lui Florin Dumitrescu. Dacă le luăm din punct de vedere formal, ele sunt proză după toate regulile, oricât de restrictiv le-am aplica. Pentru a nu fi dubii, iată un scurt fragment:
― Buei! Ia zi: îți place Ozzy?
― Mmm…
― Nu-i așa că-i cel mai tare?
― Mmmda, îmi place așea, cum le bagă cu vocea…
― Nu-i așa că-i cel mai tare vocal?”
O aplicare rigidă a convențiilor literare, ar impune automat concluzia că prezența unui astfel de text într-un volum de poezie e improprie, abuzivă. Totuși, dacă revenim la principiul nonconformismului, de care vorbeam ceva mei devreme, dus aici la extrem, putem accepta o relativizare a convențiilor tradiționale. Cazul bananei lipite cu scoci, ca act artistic vândut cu peste 6 milioane de dolari, e relevant în ceea ce ne privește acum. La fel cum banana prinsă pe perete poate fi privită ca sculptură neconvențională prin însuși faptul că e plasată într-o galerie de artă și își construiește semnificațiile tocmai pornind de la context, și prozele lui Florin Dumitrescu pot fi considerate poezii (poegeek), dacă suntem de acord cu libertatea absolută a poeziei de a experimenta formal orice, inclusiv de a se deghiza în șir de dialoguri și de a-și defini natura în relație cu plasarea textului în context.
Antologeek II aduce așadar un aer revigorant în peisajul literar al anului 2025, esențializând și convertind programatic în stări poetice experiențe și pasiuni muzicale mai mult sau mai puțin marginale.
______
1 Apărut la București: Editura pentru Artă și Literatură, 2025.
[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 40-41]
revistavatra.org 