Introducere: presa ca variabilă în vehiculul presă–lege

La 5 martie 1945, Universul[i] relata ancheta privind „masacrul organizat contra evreilor din Iași”. Era același ziar care, la 2 iulie 1941, publicase pe prima pagină comunicatul oficial: „500 de evrei comuniști executați la Iași”. Aceeași redacție, același eveniment, două vocabulare – „execuție” sub regimul care ordonase crima, „masacru organizat” sub cel care o judeca. Nu se schimbaseră nici faptele, nici cititorii; se schimbase regimul. Răsturnarea, petrecută peste noapte, arată natura obiectului studiat: un discurs care ar fi exprimat convingeri interiorizate nu s-ar fi întors ca o mănușă la căderea unui guvern; unul care exprimă poziția puterii – da.

Argumentul pornește de aici. Regimurile care s-au succedat în România între 1938 și 1945 și-au produs și și-au propagat politicile printr-un vehicul cu două componente inseparabile: legea și presa. Legea rescria politicile statului împotriva unei categorii de cetățeni; presa făcea rescrierea publică, inteligibilă și acceptabilă. În interiorul vehiculului, presa este o variabilă: conținutul, pozițiile și tăcerile ei se schimbă odată cu regimul și îndeplinesc, pentru fiecare, un lucru precis, descompus în trei funcții verificabile pe material: (1) a solicitat legea, i-a pregătit vocabularul înainte ca ea să existe; (2) a însoțit-o – i-a multiplicat textul, i-a administrat aplicarea, i-a acoperit consecințele criminale; (3) a propagat regimul însuși, înfățișat la fiecare treaptă ca împlinitor al unei voințe publice pe care tot ea o construise. Împreună, cele trei funcții explică de ce fiecare configurație de putere a ținut, înainte de orice, să-și subordoneze câmpul mediatic.

Pe un corpus de periodice digitizate interogat sistematic pe platforma Arcanum (șapte ferestre analitice, 1938–1945), lucrarea urmărește cele patru regimuri succesive – Goga–Cuza, dictatura regală, Statul Național Legionar, Antonescu -, măsurând sincronizarea discursului cu calendarul normativ și documentând procedeele legitimării: licitația radicalizării, comunicatul multiplicat, administrarea aplicării, tăcerea selectivă, delațiunea. Anul 1945 servește ca probă simetrică: la căderea regimului, registrul se răstoarnă imediat, iar accentul se deplasează dinspre propaganda ca persuasiune spre propaganda ca administrare a acceptabilității.

Ipoteza și așteptările verificabile

Cercetarea doctorală din care provine textul a pornit de la o ipoteză: un mecanism de guvernare care slăbește constrângerile statului de drept și legiferează împotriva unei minorități nu produce doar persecuție, ci construiește, prin instrumente normative și prin propagandă, capacitatea statului de a extermina. Fiecare treaptă a excluderii adaugă o componentă a acestei capacități, iar presa o face acceptabilă public; statul astfel transformat devine capabil de genocid – dacă îl comite rămâne o decizie politică distinctă. România anilor 1938–1945 este terenul de verificare: într-un singur deceniu, aceeași societate a trecut prin patru configurații de putere, toate aplicând, în trepte, același program asupra aceleiași ținte (CISHR, 2004; Deletant, 2006; Ioanid, 2000). Pe versantul normativ, verificarea s-a făcut pe un corpus de 77 de acte (1924–1945) codificate pe forme de guvernare și niveluri de escaladare; textul de față se ocupă de celălalt versant, presa.

Din ipoteză decurg, pentru presă, așteptări care se pot explicita dinainte și, tocmai de aceea, se pot măsura. Dacă presa este o variabilă a vehiculului presă–lege, atunci: (1) temele ei se comprimă în jurul actelor normative, le preced, pregătind terenul, și le însoțesc, apărând soluția, în loc să se distribuie uniform peste an; (2) peisajul publicistic se reconfigurează la fiecare schimbare de regim, fiindcă cine poate vorbi se hotărăște înaintea a ce se spune; (3) pe momentele-cheie, versiunea faptelor este cea oficială, multiplicată identic, cu variații doar de registru; (4) la căderea regimului, discursul se răstoarnă imediat. Fiecare dintre cele patru este testat în secțiunea de rezultate, ultimul dând proba contrarie.

Corpusul și metoda

Corpusul reunește periodice digitizate accesibile prin Arcanum (ADT): Universul și Curentul (marile cotidiene de informație și de direcție), Porunca Vremii (cotidianul de agitație antisemită), Cuvântul (cotidianul de dreapta radicală al lui Nae Ionescu), Buna Vestire (cotidianul legionar), Țara Noastră (organul național-creștin al lui A.C. Cuza). Materialul se organizează în șapte ferestre analitice, șase ale escaladării și una a demontării: revizuirea cetățeniei (ianuarie 1938), statutul rasial (august 1940), românizarea (toamna 1940), rebeliunea legionară și pogromul de la București (ianuarie 1941), pogromul de la Iași (iunie–iulie 1941), deportările în Transnistria (toamna 1941), abrogarea și procesele (1945). În fiecare fereastră, lectura articolelor – mai ales a editorialelor – urmărește, pe grila încadrării (Entman, 1993), cum sunt definite „problema”, vina și „soluția”, iar o codificare tematică înregistrează tonul, dezumanizarea și legitimarea (Krippendorff, 2019; Neuendorf, 2017). Peste stratul calitativ se suprapune unul cantitativ: s-au numărat potrivirile pe titlu și pe an și s-a măsurat distribuția lor în timp, în ferestre de cincisprezece zile în jurul actului de referință – a cărui dată este cea a publicării în Monitorul Oficial.

Două precauții țin de onestitatea măsurătorii. Cifrele sunt frecvențe brute de potriviri OCR la nivel de pagină – un indicator de intensitate, nu o codificare de conținut -, iar citatele au fost confruntate cu imaginea paginii. Apoi, golurile colecțiilor digitizate trebuie deosebite de tăceri: acolo unde Porunca Vremii lipsește fizic din platformă (iulie–septembrie 1940, chiar fereastra statutului rasial, apoi sfârșitul lui 1941), cifra zero documentează starea arhivei, nu o absență de discurs (Scott, 1990). Reprezentativitatea corpusului este ea însăși, în parte, un produs al epocii – limită care, cum se va vedea, e totodată un rezultat.

Parcurgerea sistematică a presei s-a făcut cu ajutorul unui asistent de inteligență artificială (Claude, Anthropic), sub îndrumarea autoarei: acesta a rulat interogările pe Arcanum, a numărat potrivirile pe titluri și ferestre, a extras fragmentele OCR și a semnalat lacunele de colecție. Deciziile de cercetare au aparținut autoarei, iar fiecare cifră și citat a fost verificat de ea pe imaginea paginilor (august–septembrie 2026).

Rezultate

Terenul: peisajul mediatic ca efect al regimului

Prima constatare le condiționează pe celelalte. Cotidienele democratice de mare tiraj – Dimineața, Adevărul, Lupta – dispar din rezultate după ianuarie 1938: colecțiile lor se opresc acolo unde le-a oprit guvernul Goga–Cuza, care și-a inaugurat cele patruzeci și patru de zile suprimând ziarele care l-ar fi putut contesta și retrăgând dreptul de semnătură jurnaliștilor evrei (CISHR, 2004). Cuvântul apare în corpus exact în ferestrele reautorizării sale – ianuarie–aprilie 1938, apoi octombrie 1940 – ianuarie 1941, ca organ legionar – și dispare odată cu regimurile care îl patronau; Curentul și Porunca Vremii ies din arhivă în 1944, suprimate la rândul lor. Golurile corpusului sunt amprenta, păstrată în arhivă, a controlului politic asupra presei: libertatea presei, garantată de articolul 25 al Constituției din 1923, a fost prima sacrificată la fiecare treaptă. A doua așteptare se confirmă astfel înaintea oricărei lecturi: peisajul se reconfigurează cu fiecare regim, iar vehiculul presă–lege presupune tocmai acest monopol.

Sincronizarea: discursul se lipește de calendarul normativ

A doua constatare privește comprimarea discursului în jurul actelor. Frecvențele anuale sunt mari – „românizare” întoarce 581 de potriviri în cele cinci titluri pentru 1940, iar „evrei” 1.080 numai în Universul pentru 1941 -, dar o temă poate fi prezentă tot anul; testul exigent este distribuția în timp. Pentru decretul revizuirii cetățeniei (publicat la 22 ianuarie 1938), fereastra 7 ianuarie – 6 februarie absoarbe 16 din cele 54 de potriviri anuale ale Universului (30%), 20 din 50 la Curentul (40%) și 10 din 30 la Porunca Vremii (33%) – circa o treime din prezența anuală, comprimată în a douăsprezecea parte a anului. Pentru statutul rasial (8–9 august 1940), fereastra echivalentă concentrează 6 din 26 de potriviri în Universul (23%) și 10 din 27 în Curentul (37%). Pentru românizare (cascada de decrete din octombrie–decembrie 1940), 143 din cele 223 de potriviri anuale ale Universului (64%) cad în ultimul trimestru. La o distribuție uniformă, unei ferestre de ±15 zile i-ar reveni circa 8% din total, iar unui trimestru 25%.

Tabelul 1. Concentrarea temporală a potrivirilor în jurul actelor normative: ponderea ferestrei de ±15 zile (respectiv a trimestrului octombrie–decembrie pentru „românizare”) din totalul anual al titlului. Sursa: liste de rezultate ADT ordonate cronologic (iunie- august 2026).

Interogare / act de referință	Universul	Curentul	Porunca Vremii
„revizuirea cetățeniei” – DL 169, 22.01.1938 (fereastra 07.01–06.02)	16/54 (30%)	20/50 (40%)	10/30 (33%)
„statutul evreilor” – DL 2650/2651, 8–9.08.1940 (fereastra 25.07–23.08)	6/26 (23%)	10/27 (37%)	lacună de colecție ADT
„românizare” – cascada oct.–dec. 1940 (pondere trim. IV)	143/223 (64%)	–	–

Figura 1. Ponderea ferestrei de ±15 zile din totalul anual al potrivirilor, pe titluri și acte; linia punctată marchează așteptarea la o distribuție uniformă (~8%). Sursa: liste de rezultate ADT ordonate cronologic (iunie- august 2026).

Pe titluri cu profiluri foarte diferite – un cotidian de mare tiraj, unul de direcție, unul de agitație -, discursul se lipește de calendarul normativ: politica rescrisă vine la pachet cu campania ei. Aceasta este amprenta măsurabilă a vehiculului presă–lege – cele două componente se mișcă împreună. Cum anume – cine cere, cine răspunde, cine acoperă – arată secțiunile următoare, ordonate pe cele trei funcții ale variabilei de presă.

A solicita: licitația radicalizării și pre-istoria lexicală a legii

Prima funcție se vede înaintea actelor. La fiecare treaptă, o parte a presei cere mai mult decât prevede norma, de regulă înainte ca norma să existe; terenul fusese pregătit de un deceniu și jumătate de publicistică antisemită a dreptei intelectuale (Volovici, 1991; Ornea, 1995). Porunca Vremii anunța „revizuirea cetățeniei celor 800.000 de jidani” încă de la 1 ianuarie 1938, cu trei săptămâni înaintea decretului. Presa de mare tiraj lucra în registrul normalizării tehnice: Universul anunța „revizuirea cetățeniilor obținute prin fraudă” (13 ianuarie), Curentul explica „cum se va face revizuirea” (14 ianuarie), pentru ca la 27 ianuarie să ceară și el extinderea măsurii; în septembrie 1941, același Curentul cerea „îndepărtarea evreilor, a tuturor evreilor, cât mai repede”. Prin supralicitare, fiecare treaptă legislativă apare retrospectiv ca răspuns moderat la o cerere publică mai radicală – poate cea mai eficace inversare de roluri a propagandei: nu regimul pare să împingă societatea, ci viceversa.

Solicitarea nu se reduce la cereri explicite: presa pregătește vocabularul viitoarei legi. Din cele 223 de potriviri anuale ale termenului „românizare” în Universul pe 1940, 80 – peste o treime – cad înainte de 1 octombrie, adică înaintea oricărui act: congresele profesionale cer „românizarea profesiunii”, un săptămânal doctrinar se intitulează chiar „Românizarea”, iar în iulie, sub Gigurtu, apare cererea-cheie: „ROMÂNIZAREA PRESEI”. Cuvântul saturase toate registrele – doctrinar, profesional, sportiv, mediatic – înainte ca vreo lege să-l conțină. Anticiparea lucrează și dinspre exterior: la 15 iulie 1940, Curentul medita public la „statutul european al evreilor” pe care „îl vor elabora” puterile Axei, cu aproape o lună înaintea decretului românesc. Iar după adoptare, supralicitarea reîncepe: la 1 octombrie 1940, Porunca Vremii vorbea deja despre „așa-zisul statut al evreilor”, delegitimat ca insuficient chiar de presa care îl ceruse.

A însoți: multiplicarea, administrarea aplicării, tăcerea, delațiunea

A doua funcție începe în ziua publicării: la momentele-cheie, aceleași formule oficiale apar identic, în aceleași zile, în ziare concurente. La 10–11 august 1940, marile cotidiene publică simultan textul statutului rasial și expunerea lui de motive, ale cărei formule – excluderea ca „dreptatea poporului român” – se regăsesc literal în Curentul și în Universul. Peste releul oficial se suprapune legitimarea de autor: editorialul lui Pamfil Șeicaru, „Noul Statut al evreilor” (Curentul, 11 august), asumă personal discriminarea ca necesitate istorică. Cât de repede se interiorizează noua limbă se vede la 20 august, când o scrisoare din același ziar începe cu „Suntem românce de sânge”. Punctul extrem e atins în iulie 1941, când comunicatul despre pogromul de la Iași apare simultan în toate cotidienele – „500 de evrei comuniști executați la Iași” (Universul), „CINCI SUTE JUDEO-COMUNIȘTI EXECUTAȚI” (Porunca Vremii) -, iar a doua zi aceleași ziare anunță că „pentru fiecare ostaș român [ucis] vor fi executați 50 iudeo-comuniști”. Presa legitimează norma, fabrică versiunea oficială a crimei și anunță teroarea ca aritmetică de stat; cifra oficială minimiza masiv, bilanțul istoriografic fiind de cel puțin 13.266 de morți (CISHR, 2004; Ioanid, 2000).

Revizuirea cetățeniei nu a fost, în presă, un eveniment de o lună, ci un an întreg de administrare publicată a excluderii. După fereastra ianuarie–februarie urmează regulamentul de aplicare, reprodus pe pagini întregi în toate cele trei ziare (11 martie 1938), instrucțiunile ministerului justiției (14 aprilie), apoi, lună de lună, ecoul local al aplicării: revizuirea „în curs” la Ismail, avocații evrei „supuși revizuirii”, respinșii de la Bolgrad „șterși” din registre. Fiecare judecătorie devine o scenă publică a excluderii. O singură știre lasă să se vadă costul uman: la 23 august 1938, Universul consemnează, ca fapt divers, sinuciderea unui om confruntat cu „neajunsuri provocate de revizuirea cetățeniei sale”. Tiparul se repetă la statutul rasial: în Universul, septembrie 1940 aduce mai multe potriviri (8) decât luna decretului (5), fiindcă eliminările din barouri, din colegiul medicilor și din uniunea ziariștilor au ținut tema pe pagină mai mult decât anunțul ei. La românizare, administrarea devine literală: după decretul din 7 octombrie 1940 care înființează comisarii de românizare, rubrica devine serială – „Activitatea comisarilor de românizare”, liste nominale de numiri -, iar Cuvântul cere, în editorialul „Românizarea muncii” (1 noiembrie), o lege care „să prevadă toate”. Sloganul devenise funcție publică, iar presa care îl cultivase îi ținea acum evidența și cerea legea următoare. Bucla se închide: cuvântul precedă legea, legea îl instituționalizează, presa administrează instituirea.

Însoțirea are și un revers: ceea ce nu se tipărește. În săptămâna pogromului de la București, discursul despre evrei nu se întrerupe, ci se filtrează. În Universul, forma „evreii” nu întoarce nicio potrivire între 24 ianuarie și 2 februarie 1941, singurul material din acele zile fiind textul decretului taxelor militare (24 ianuarie); în Curentul, tiparul e identic. Porunca Vremii, care la 21 ianuarie scria că „jidanii trebuiesc să fie pedepsiți”, tace între 23 și 27 ianuarie. Despre cei uciși nu găsim nimic, în niciun ziar, până la bilanțul oficial din 6–7 februarie: persecuția administrativă rămâne publicabilă, dar violența dispare din pagină până când poate fi repovestită oficial. Fereastra deportărilor duce procedeul la capăt: comunicatul despre „evacuarea evreilor… din regiunile de [graniță]” apare identic în Curentul și Universul (8–9 septembrie 1941), iar reportajul Curentului din 13 octombrie 1941, „La Cernăuți s-a înființat un ghetto”, se deschide cu o formulă care îngheață: „Rezolvarea problemei evreiești dela noi ia forme din ce în ce mai concrete, tinzând la o completă și desăvârșită soluționare”. Toponimul „Transnistria” apare de 501 ori în cele trei cotidiene pe 1941, aproape exclusiv ca pământ de redempțiune națională, în vreme ce despre soarta deportaților nu se relatează nimic. O singură breșă confirmă regula: la 27–28 octombrie 1941, ambele mari cotidiene consemnează polemic „cererea de a se opri trimiterea evreilor în ghetto-uri”, respingând-o ca manevră a „inamicilor noștri”.

Ultima formă a cooperării leagă discursul de mecanica legii mai direct decât toate: delațiunea. Decretul revizuirii cetățeniei prevedea, în chiar textul lui reprodus de marile cotidiene, că revizuirea „se va ordona în urma unui denunț sau a cererii unei autorități administrative”. Denunțul era înscris în procedură, iar presa care de ani de zile arăta cu degetul „jidanii” și „fraudatorii” furniza combustibilul pe care mecanismul îl aștepta. Trei ani mai târziu, comunicatul de la Iași impunea populației obligația de a-i „divulga imediat” pe cei suspecți, sub amenințarea că „cine nu divulgă la timp… vor fi executați împreună cu toată familia lor”. De la denunțul facultativ se trece la divulgarea obligatorie sub pedeapsa morții colective, presa și norma construind împreună o societate în care a-ți denunța vecinul devine gest civic.

A propaga regimul: registrele, sacralizarea, proba anului 1945

A treia funcție privește emitentul legii: fiecare regim a folosit vehiculul presă–lege pentru a se înfățișa pe sine, iar presa i-a furnizat registrul potrivit. Sub Goga–Cuza, organul guvernamental Țara Noastră legitima revizuirea prin autoritatea regală (19 ianuarie 1938). Sub Statul Național Legionar, Curentul sacraliza românizarea drept „bătălia Căpitanului”, în vreme ce Universul consemna neutru „închiderea și românizarea unor localuri din Timișoara” – registrul normativ coexistând cu cel discreționar în aceeași pagină (Fraenkel, 1941/2017). Sub Antonescu, intrarea în război e încadrată ca o cruciadă: la 24 iunie 1941, Curentul scria despre „guvernanții iudeo-bolșevici de la Moscova”, registru documentat de cercetări recente asupra clericilor ortodocși din presa de extremă dreaptă (Drăgușin, 2018, 2022). Cercul se închide în vara lui 1941, când Universul publică interviul-omagiu cu A.C. Cuza, „Lupta contra evreilor din România” (22 iulie): omul care contesta emanciparea în 1923 e celebrat, în plină punere în operă a programului, ca precursor al regimului care îl împlinea. Diferențierea registrelor pe același material oficial – constatare neutră în Universul, repetiție disciplinată în Curentul, culpabilizarea victimelor în Porunca Vremii („s-a început jaful cu jidanii pentru că era mai ușor”) – arată cum lucra propagarea: statul furniza faptele oficiale, ziarele furnizau, fiecare pe limba publicului său, morala. Monopolul nu cere uniformitate, ci registre multiple care lucrează pe aceeași versiune a faptelor.

Proba funcției de propagare este anul 1945. Fereastra se îngustează de la sine: Curentul și Porunca Vremii fuseseră suprimate în 1944, astfel că Universul rămâne singurul titlu care traversează pragul lui 23 august. Volumul nu scade – „evreilor” întoarce pentru 1945 nu mai puțin de 298 de potriviri -, dar registrul se inversează. În 1941, evreii apăreau aproape exclusiv ca obiect al administrării (liste, taxe, interdicții); în 1945 apar ca subiecți care vorbesc în nume propriu: Uniunea Evreilor Români își publică comunicatele, familiile deportaților sunt chemate la repatriere. Vocabularul crimei se răstoarnă – „execuția” din 1941 devine „masacrul organizat” din 1945 -, iar autorul statutului rasial se apără susținând „că în tot caz statutul nu este o lege rasială”: negarea confirmă, prin contrast, pragul pe care îl trecuse. Simetria are însă un rest instructiv: eufemismul supraviețuiește – în relatările din 1945 despre procese revine „evacuarea în Transnistria” (3 mai) -, iar practica la fel: la 24 ianuarie 1945, la o lună după abrogarea generală, același Universul titrează „CONCENTRAREA EVREILOR A ÎNCEPUT LA 15 IANUARIE” (Ionescu, 2024). Concluzia probei e precisă: cureaua de transmisie nu s-a rupt odată cu regimul, ci și-a schimbat sensul, imediat, urmând configurația puterii, nu convingerile publicului.

5. Discuție: de la propaganda ca persuasiune la propaganda ca administrare

Rezultatele confirmă cele patru dimensiuni ale ipotezei și dau argumentului din introducere conținutul lui precis. Presa anilor 1938–1945 a fost o variabilă a vehiculului prin care regimurile succesive și-au produs și și-au propagat politicile. Nicio parte a acestei funcționări nu presupune convingerea prealabilă a cititorilor, toate presupunând subordonarea prealabilă a câmpului mediatic. Este trăsătura pe care analizele clasice ale totalitarismului au așezat-o în centrul propagandei: aceasta operează ca funcție a monopolului asupra spațiului public, nu a talentului retoric al conținutului (Arendt, 1951).

De aici deplasarea de accent pe care materialul o impune: de la persuasiune la administrare. Imaginea propagandei ca retorică incendiară care aprinde mulțimile acoperă doar marginea corpusului; miezul lui e de o banalitate desăvârșită, și tocmai banalitatea e mecanismul. Cea mai mare parte a discursului măsurat nu argumentează: reproduce texte de lege, publică liste de numiri, ține rubrici de aplicare, multiplică comunicate, tace organizat. Politica rescrisă împotriva unei categorii de cetățeni e propagată ca fapt împlinit și ca procedură în curs, nu ca teză de demonstrat. Cititorul nu e chemat să adere, ci e așezat, zi după zi, într-o lume în care excluderea are regulament, rubrică și evidență de personal, fiindcă vocile care ar fi enunțat altă realitate fuseseră suprimate înainte. Consimțământul nu s-a fabricat prin convingerea fiecărui cititor, ci prin construirea acestui spațiu; de aceea sincronizarea cu calendarul normativ este indicatorul cel mai fiabil al capturii unui câmp mediatic.

Limitele se cuvin menționate. Frecvențele OCR sunt un indicator de intensitate, nu o codificare de conținut; colecțiile digitizate au lacune; reprezentativitatea corpusului este, în parte, un produs al epocii studiate. Mai important, din producția de presă nu se poate deduce mecanic receptarea ei: corpusul stabilește intenția de legitimare și repertoriul de justificări puse în circulație, nu efectul lor asupra fiecărui cititor. Existența unor nuclee de rezistență intelectuală (CISHR, 2004) confirmă, prin contrast, că adeziunea nu era nici totală, nici inevitabilă. Rolul presei se formulează de aceea cu prudență: ea a construit cadrul în care excluderea putea fi acceptată.

Concluzii

Lucrarea a pornit de la argumentul că presa a fost o variabilă în vehiculul presă–lege prin care regimurile succesive ale României anilor 1938–1945 și-au solicitat, și-au însoțit și și-au propagat politicile de excludere. Sincronizarea discursului cu calendarul normativ (o treime până la două treimi din prezența anuală a temelor, comprimată în ferestrele actelor), reconfigurarea peisajului mediatic la fiecare schimbare de regim, multiplicarea identică a versiunii oficiale și răsturnarea imediată a discursului la căderea regimului confirmă, fiecare, câte o așteptare a ipotezei: un mecanism de guvernare care slăbește statul de drept și legiferează împotriva unei minorități construiește, prin instrumente normative și prin propagandă, capacitatea statului de a extermina, iar presa este componenta care face fiecare treaptă acceptabilă.

Ceea ce adaugă analiza de presă este elucidarea naturii acestei contribuții: presa nu a adăugat putere statului, ci i-a făcut puterea acceptabilă, zi de zi, pe un teren curățat de alternative, mai puțin prin argumente și mai mult prin rubrici. Distanța dintre „execuția” din 1941 și „masacrul organizat” din 1945 este anatomia întreagă a unui mecanism: propaganda regimurilor care își rescriu politicile împotriva propriilor cetățeni nu este, în esență, arta de a convinge – ea este administrația publică a acceptabilului. Criteriile după care asemenea operațiuni se lasă recunoscute decurg de aici: sincronizarea discursului cu calendarul actelor, defrișarea prealabilă a terenului mediatic și administrarea informației – ce se publică, ce se trece sub tăcere și în ce momente.

Lucrarea valorifică cercetarea doctorală în curs a autoarei, consacrată legislației antisemite din România (1938–1945) în relația ei cu formele de guvernare, cu presa și cu punerea în aplicare. Corpusul de presă a fost construit și interogat pe platforma Arcanum (august 2026); citatele au fost confruntate cu imaginea paginilor.

Referințe

Arendt, H. (1951). The origins of totalitarianism. Harcourt, Brace.

Benjamin, L. (Ed.). (1993). Evreii din România între anii 1940–1944: Vol. 1. Legislația antievreiască. Editura Hasefer.

Carp, M. (1996). Cartea Neagră (Vol. 1, Ed. a 2-a). Editura Diogene.

Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România [CISHR]. (2004). Raport final (T. Friling, R. Ioanid, & M. E. Ionescu, Eds.). Polirom.

Deletant, D. (2006). Hitler’s forgotten ally: Ion Antonescu and his regime, Romania, 1940–1944. Palgrave Macmillan.

Drăgușin, N. (2018). War, legionarism and Jewry in the official press of Romanian Orthodox Church during the National Legionary State (1940–1941). Holocaust. Studii și cercetări, X(11), 311–344.

Drăgușin, N. (2022). Under Nichifor Crainic’s mantle: Far-right topics in the Orthodox clergymen’s contributions to Gândirea, Calendarul, and Sfarmă-Piatră. Holocaust. Studii și cercetări, XIV(15), 145–198.

Entman, R. M. (1993). Framing: Toward clarification of a fractured paradigm. Journal of Communication, 43(4), 51–58.

Fraenkel, E. (2017). The dual state: A contribution to the theory of dictatorship (E. A. Shils, Trans.). Oxford University Press. (Lucrarea originală publicată în 1941)

Ioanid, R. (2000). The Holocaust in Romania: The destruction of Jews and Roma under the Antonescu regime, 1940–1944. Ivan R. Dee.

Ionescu, Ș. C. (2024). Justice and restitution in post-Nazi Romania: Rebuilding Jewish lives and communities, 1944–1950. Cambridge University Press.

Krippendorff, K. (2019). Content analysis: An introduction to its methodology (Ed. a 4-a). SAGE.

Neuendorf, K. A. (2017). The content analysis guidebook (Ed. a 2-a). SAGE.

Ornea, Z. (1995). Anii treizeci: Extrema dreaptă românească. Editura Fundației Culturale Române.

Pantelimonescu, V. (1941). Statutul evreilor din România: Legislația dela 1918–1941, expuneri de motive, deciziuni ministeriale. Editura ziarului „Universul”.

Scott, J. (1990). A matter of record: Documentary sources in social research. Polity Press.

Volovici, L. (1991). Nationalist ideology and antisemitism: The case of Romanian intellectuals in the 1930s. Pergamon Press.

Periodice (corpusul Arcanum Digitheca, https://adt.arcanum.com): Universul (1938–1945), Curentul (1938–1944), Porunca Vremii (1938–1944), Cuvântul (1938; 1940–1941), Buna Vestire (1937–1938), Țara Noastră (1938).

---

[i] Universul – cotidian bucureștean de mare tiraj, fondat în 1884 de Luigi Cazzavillan; ziar popular, formal independent politic, orientat spre dreapta în anii ’30, sub direcția lui Stelian Popescu.

[Vatra, nr. 10-11/2026]