„ … a poet against my will, no other life-alternative, nothing else possible, poetry the only self- solution, the last and only resort…”

Lawrence Ferlinghetti, Genesis of „After the Crises of the Birds”

Dacă William Carlos Williams este „nașul tutelar al Generației Beat”¹, Lawrence Ferlinghetti, prin activitatea sa de agent cultural școlit la Sorbona, a pus orașul San Francisco pe harta literară americană². Fiind unul dintre fondatorii mișcării Beat, prin intermediul editurii și librăriei City Lights, Ferlinghetti și-a promovat și susținut constant colegii de generație. Primul volum de poezii care a deschis seria Pocket Poets a fost propria carte, Pictures of the Gone World (1955), urmată apoi de cărțile poeților Gregory Corso, Kenneth Rexroth, Kenneth Patchen, Denise Levertov, Robert Duncan, Frank O’Hara, Allen Ginsberg, Diane Di Prima. Poeților li se adaugă și prozatori precum Jack Kerouac sau William S. Burroughs.

Deși implicarea sa în moșirea mișcării Beat este esențială, fiind imposibilă disocierea de aceștia, atât poezia sa, cât și gândirea pe care o putem numi socio-poetică prezintă nu doar puncte de conjuncție, ci și semnificative noduri disjunctive. De altfel, în antologia din anii ’60, intitulată The New American Poetry, extrem de relevantă pentru procesul de „canonizare” a noii poezii, cum o numește editorul Donald Allen, Ferlinghetti nu este alăturat grupării Beat (unde îi regăsim pe Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Gregory Corso, Peter Orlovsky), ci celei intitulate San Francisco Renaissance (alături de Jack Spicer, James Broughton, Madeline Gleason ș.a.). D. Allen identifică și direcțiile Black Mountain College (Charles Olson, Robert Duncan, Robert Creeley, Denise Levertov); New York Poets (John Ashbery, Kenneth Koch și Frank O’Hara); și, un alt grup, fără circumscriere geografică, care „have evolved their own original styles and new conceptions of poetry” – de exemplu Gary Snyder și LeRoi Jones. Ce au în comun aceste nume reunite în antologie? D. Allen răspunde: „a total rejection of all those qualities typical of academic verse”³ .

 Desigur, acest caracter anti-academic este identificabil la Lawrence Ferlinghetti și ușor de observat chiar în poemele volumului de față. Cu toate acestea, trebuie menționat că anti-intelectualismul său, comparativ cu cel al beatnicilor, este mai ponderat, iar poezia sa nu este lipsită de referințe livrești și culturale diverse. De altfel, deschiderea sa culturală a fost una vastă, stimulată și de multiplele sale călătorii, iar activitatea sa de mediere culturală a presupus nu doar activități de editare, ci și de traducere a poeților internaționali (Jacques Prévert, Pier Paolo Pasolini, García Lorca, Nicanor Parra, Evgheni Evtușenko ș.a.)

Deloc întâmplător, descendența poetică asumată de Ferlinghetti a fost cea care, la rândul ei, a reacționat mai mult sau mai puțin agresiv la adresa poeziei academice: T.S. Eliot, Ezra Pound, E.E. Cummings și Kenneth Patchen, ultimii doi fiind valorizați în mod special pentru forța creativității în limbajul lor direct, profund „american”4, cât și pentru dimensiunea politică a poemelor.

Probabil că influența cea mai semnificativă asupra lui Ferlinghetti a fost cea exercitată de T.S. Eliot, iar depășirea mimetismului s-a dovedit un proces complex. Poetul însuși a recunoscut în repetate rânduri că, la începutul carierei sale, s-a perceput drept o „clonă completă” a lui Eliot. Pe lângă acești autori, în formarea poetică a lui Ferlinghetti se regăsesc și influențe din partea lui Jacques Prévert și a suprarealismului francez. Într-un interviu din 1987, Ferlinghetti afirma că se consideră mai degrabă un poet simbolist decât unul suprarealist⁵. Călătoriile dese în Franța și atmosfera Parisului l-au apropiat și mai mult de așa-zisa „tradiție a americanilor expatriați din Paris”6.

O altă distincție esențială față de beatnici o constituie credința lui Ferlinghetti (și parțial a lui Allen Ginsberg, care, însă, în cele din urmă se va distanța de această poziție) că artiștii trebuie să fie angajați social și politic. Construind pe distincția „angajare” (engagement) / „dezangajare” (disengagement), Ferlinghetti apelează la poziția lui Sartre, concluzionând „Only the dead are disengaged”7. În timp ce Ferlinghetti militează pentru resocializarea poeziei8, beatnicii nu se definesc prin rolul de reformatori sociali, ci prin cel de artiști. Allen Ginsberg își exprimă frustrarea față de criticile severe adresate generației sale, subliniind: „În definitiv, suntem poeți și prozatori, nu marțieni deghizați care încearcă să otrăvească mințile oamenilor cu propagandă anti-Terra”⁹. Prin această declarație, el revendică dreptul artiștilor Beat de a fi evaluați, în primul rând, prin prisma creației lor literare și nu prin activitățile extra-literare. Ferlinghetti împărtășește cu beatnicii curiozitatea, simțământul marginalității și nemulțumirea față de normele sociale prevalente din America, însă, așa cum deja am afirmat, nu și reticența lor față de politică. Întrebat pe finalul anilor ’60 care este funcția poeziei, Ferlinghetti răspunde: „să facă o Revoluție. Nu doar una politică, printre studenți, dar și o revoluție a spiritului, a vieții interioare”1⁰.

McClure chiar îi dedică un poem intitulat Listen Lawrence, o replică la poemele -manifest populiste (Populist Manifesto ), atenționând că nu se pot aplica soluții politice problemelor de ordin biologic. Conform lui McClure, gândirea politică este contraproductivă în limita sa îngustă – o impunere a obiceiurilor și tiparelor statice și obtuze asupra unor stări și situații complexe și proteice1¹. În Listen Lawrence, el îndeamnă oamenii să părăsească „dulapul politicii” și să iasă în „lumina cărnii și trupurilor lor!”. Cunoașterea indivizibilității corpurilor și spiritelor și unitatea esențială cu „frații și surorile noastre” reprezintă baza singurei revolte adevărate 1². Interesant este că, pus față în față cu un eseu1³ care încerca să-l prezinte mai puțin revoluționar prin comparație cu spiritul beatnic – polemic, combativ și furios, Ferlinghetti intervine direct pe text și-l corectează pe exeget, afirmând că poemele sale Assassination Raga și Tyrannus Nix sunt exact așa: „polemical, abusive and raging”. Cum eseul cu pricina este publicat cu adnotațiile și corecturile poetului, deși nu impresionează prin propunerile interpretative ale autorului, este relevant fix din perspectiva corecțiilor făcute de Ferlinghetti.

Cunoscut pentru manifestările (poetice și fizice) împotriva războiului, care-i vor aduce și o scurtă încarcerare, lupta împotriva militarizării și a armelor nucleare, a segregației rasiale, a religiei instituționalizate opresive, a naționalismului, tiraniei, exploatării, materialismului, culturii de consum americane etc. este adesea descris ca având o poziție anarhic-pacifistă, venită nu atât pe linia marxistă, cât dintr-o adoptare a anarhismului filosofic al lui Herbert Read1⁴, mediat prin scrierile lui Rexroth. În acest context nu putem ignora simpatia naivă pe care acesta a manifestat-o pentru liderii revoluționari din America de Sud, precum Fidel Castro.

După arestarea și procesul din 1957, când a fost acuzat de publicarea și comercializarea materialelor obscene, volumul Howl (Allen Ginsberg) fiind cel incriminat, Lawrence Ferlinghetti devine nu doar o „vedetă” națională și internațională, dar și un fel de cavaler al libertății de exprimare, purtând cu mândrie stindardul acesteia. Pe 19 mai 1957, afirma în Chronicle că nu Howl este obscen, ci adevărata obscenitate o constituie „trista risipă a lumii mecanizate, pierdută printre bombe atomice și naționalism nebun”¹⁵. Naționalismului Ferlinghetti îi opune cosmopolitismul: „I began with the premise then that none of us are really a part of any nation, that I myself am not a part of America nor of any nation, that San Francisco itself is, at least in some sense, and in a sens not even possible for any other city in the United States today, not really a part of America”¹⁶.

Lawrence Ferlinghetti a participat la debarcarea din Normandia și a văzut pe viu efectele bombei atomice din Nagasaki, angajamentul lui pe viață în lupta împotriva războiului fiind o consecință a propriilor experiențe personale. Ar mai trebui menționat că angajarea, așa cum o înțelegea Ferlinghetti, nu a implicat doar acțiuni politice, cât și sprijinirea cât se poate de concretă, chiar financiară, și promovarea scriitorilor, precum și un demers de accesibilizare a literaturii pentru publicul larg.

„Poezia în stradă”, la propriu și la figurat, încapsulează esența manifestului literar ferlinghettian. Acesta crede că poetul trebuie să iasă din „sanctuarul estetic” în care a fost blocat de „poezia despre poezie”/ „poezia tehnicii”, care a cauzat „atrofia simțurilor artistului”1⁷. Gregory Stephenson¹⁸ scrie despre „optica spirituală” a poemelor lui Ferlinghetti, care ar avea la bază „o mitologie sau o metafizică care concepe o unitate originară a existenței, din care conștiința umană – atât individuală, cât și colectivă – a căzut. Starea de cădere este una a divizării și conflictului, în care mintea se luptă pentru reconciliere și reunificare cu existența originară”. Reunificarea ar presupune un proces în două etape interrelaționate: integrarea conștiinței fragmentate și căzute într-o formă unitară și reconcilierea dintre subiect și obiect, dintre ego și non-ego, prin comuniunea percepției creative1⁹.

Avem pe de-o parte așa-numitele „oral messages”, adică poezia scrisă pentru a fi citită cu voce tare (respectiv acompaniată de jazz) și, pe de altă parte, dată fiind formația sa de pictor, pe filiera imagismului, poemele în care paginile devin pânze de pictură. Stilul, ne spune Ferlinghetti, este „un simț al consistenței și aranjării cuvintelor pe pagină”²⁰. Apoi, referințele la tablouri celebre pot fi considerate o marcă proprie.

Poemele din volumul de față sunt ilustrative, în special, nu și exclusiv, pentru a doua categorie. Forma „deschisă” a acestora constă de regulă în mici epifanii și viziuni, respectiv impresii vizuale puternice2¹ și descrieri cât se poate de concrete ale lumii înconjurătoare. Pot fi considerate ode aduse miracolului existenței, a frumuseții care încă există în lume, a capacității creative a ființei umane și, totodată, o satiră adusă celor care au pierdut aceste valori, atrași fie de „sferele înalte”, fie de materialism. Nu lipsesc ironia și umorul. Dar, totodată, se remarcă și o luciditate, respectiv o conștientizare și denudare a pericolelor, mai ales prin realizarea că moartea stă tot timpul la pândă.

Titlul Pictures of the Gone World încadrează, pe de-o parte, volumul în sfera imagismului, așa cum deja am afirmat, și, pe de altă parte, pe lângă sensurile de bază ale adjectivului „gone” („plecată”, „absentă”, „trecută”, „apusă”, „dispărută”, „pierdută”), poate fi și o referință la idiomul hip în care „gone” conotează o formă pozitivă de nebunie, dar și un sentiment de profund gol interior²².

Rexroth afirma despre Pictures of the Gone World că prezintă un poet al cărui idiom personal este complet independent de poeții anglo-americani. Prin umorul sec și mușcătura acidă acesta ar fi mai degrabă apropiat de Raymond Queneau și Jacques Prévert²³. Desigur că traducerea în limba română a acestui idiom personal a implicat și aspecte mai provocatoare, cum ar fi transpunerea jocurilor de cuvinte, a aliterațiilor, precum și a ritmului interior.

Nu voi mai insista, cum am făcut-o deja în altă parte2⁴ asupra impactului pe care l-au avut Lawrence Ferlinghetti și Generația Beat asupra generației ’80. Fie că îl credem pe cuvânt sau nu pe Mircea Cărtărescu când afirmă că ființarea generației sale ar fi o consecință a ritmurilor beatnice²⁵, cu siguranță beatnicii și, alături de ei Lawrence Ferlinghetti, ca predecesori ai mișcării hippie și ai contraculturii, au schimbat conștiința unei întregi generații de tineri din America și de aiurea.

____________

¹ Edith Grossman, Why translation matters, Yale U.P., 2010

2 Acest text constituie prefața traducerii în limba română a volumului Lawrence Ferlinghetti, Instantanee din lumea pierdută, traducere de Senida Poenariu, Alba Iulia: Editura OMG, 2025.

³Allen, Donald (ed.). The New American Poetry: 1945–1960, University of California Press Berkeley și Los Angeles, 1960, p. XI

4Silesky, Barry, Ferlinghetti: the artist in his time, Warner Books, N.Y.,1990, p. 24

5Ibidem, p. 29

6Hemingway, Elliot Paul, Pound, Eliot în ibid. p. 27

7Ibid. p. 83

8L.F., „Notes on Poetry in San Francisco”, în Thomas Parkinson (ed.), A Casebook on the Beat, Thomas Y. Crowell Company, New York, 1961, p. 124.

9A.G., „When the Mode of the Music Changes, the Walls of the City Shake”, în Jon Cook (ed.), Poetry in theory: an anthology, 1900-2000, Blackwell Publishing, Malden, Oxford, Carlton, 2004, p. 372.

1⁰Silesky, Barry, op.cit., p. 164.

1¹Stephenson, Gregory, Essays on the Literature of the Geat Generation, Southern Illinois University Press, Illinois, 2009 p. 124.

1²Ibid. p. 124.

1³Crale D. Hopkins, „The poetry of Lawrence Ferlinghetti. A Reconsideration”, în Italian Americana, 1974, Vol. 1, No. 1, pp. 59-76. 

1⁴Silesky, Barry, op.cit., 1990, p. 135.

⁵Jonah Raskin, American Scream. Allen Ginsberg’s Howl and The Making of the Beat Generation, University of California Press, Berkeley, Los Angeles, 2004, p. 214

⁶L.F., Genesis of „After the Cries of the Birds”, în Donald Allen, Warren Tallman (eds.), The Poetics of the New American Poetry, Grove Press, 1973, N.Y., p. 446.

⁷L.F., Notes on Poetry in San Francisco, în Thomas Parkinson (ed.), op.cit., p. 124.

⁸Stephenson, Gregory, op.cit., p. 140.

¹⁹Ibidem.

2⁰Silesky, Barry, op.cit., p. 55.

2¹Kurt Hemmer, Encyclopedia of Beat literature, Publishing, New York, 2007, p. 256.

2²Ibid., p. 256.

2³ Silesky, Barry, op.cit., pp. 84-85.

2⁴Senida Poenariu, Reveriile Vestului, Ed. Universității din Brasov, Brasov, 2022.

2⁵Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 2010, p. 152. 

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 147-149]