Rita Chirian – Moartea în vremea literaturii române

Aurel-Sasu__Cum-mor-scriitorii-romani__606-17-1220-5-785334348365

Fără doar și poate că n-a fost prea prietenoasă cultura noastră cu scriitorii. La drept vorbind, n-a fost ea foarte prietenoasă nici cu alte domenii ale cunoașterii și ale exprimării artistice. Dar, cum scriitorii cu cuvintele se îndeletnicesc, există mai multe mărturii ale „amărâtelor și veselelor vieți” de scriitori decât – să spunem – ale celor de ingineri. Viețile ca viețile, dar moartea lor a fost mult mai ades ignorată. Dintr-o mare poftă de eufemizare, parcă pentru a mângâia și pentru a ține departe de brutalități, biografiile, monografiile, istoriile literare își scurtează necrologurile și păstrează sub tăcere și păcatele, și vina, și toată oboseala, și slăbiciunea, și toate relele ce sunt într-acel mod fatal despre care vorbea poetul c-ar fi legate de mâna de pământ care, vrem-nu vrem, este scriitorul. De la înălțimea catedrei, de pildă, anii nașterii și al morții unui scriitor nu sunt altceva decât funcție de încadrare în epocă ori curent. Tot judecând cartea, iar nu persoana, aproape că uităm că în spatele operei literare e un om în carne și oase. Mai mult oase. Iar despre asta vine să dea seamă CMSR-ul lui Aurel Sasu*, dicționarul funebru apărut la Casa Cărții de Știință (2017). Citește în continuare →