Rita Chirian – Despre neașezarea unui război

raul_dona_coperta

Febra Centenarului a cuprins editurile. Desigur, acolo unde este loc de festivism, luminății, sensiblerii și, de e cu putință, bani, acolo se va fora cu neabătută încredere. Nu altfel se pot explica titlurile în rafală, care marchează Centenarul. Nu spun că nu e lăudabil, căci fibra națională vibrează vrând-nevrând. Dar se poate întâmpla ca tocmai excesul buruienos să anemieze niște cărți care, în vremuri mai puțin inflamate patriotic, ar fi avut ecouri mai clare. Citește în continuare →

Rita Chirian – Moartea în vremea literaturii române

Aurel-Sasu__Cum-mor-scriitorii-romani__606-17-1220-5-785334348365

Fără doar și poate că n-a fost prea prietenoasă cultura noastră cu scriitorii. La drept vorbind, n-a fost ea foarte prietenoasă nici cu alte domenii ale cunoașterii și ale exprimării artistice. Dar, cum scriitorii cu cuvintele se îndeletnicesc, există mai multe mărturii ale „amărâtelor și veselelor vieți” de scriitori decât – să spunem – ale celor de ingineri. Viețile ca viețile, dar moartea lor a fost mult mai ades ignorată. Dintr-o mare poftă de eufemizare, parcă pentru a mângâia și pentru a ține departe de brutalități, biografiile, monografiile, istoriile literare își scurtează necrologurile și păstrează sub tăcere și păcatele, și vina, și toată oboseala, și slăbiciunea, și toate relele ce sunt într-acel mod fatal despre care vorbea poetul c-ar fi legate de mâna de pământ care, vrem-nu vrem, este scriitorul. De la înălțimea catedrei, de pildă, anii nașterii și al morții unui scriitor nu sunt altceva decât funcție de încadrare în epocă ori curent. Tot judecând cartea, iar nu persoana, aproape că uităm că în spatele operei literare e un om în carne și oase. Mai mult oase. Iar despre asta vine să dea seamă CMSR-ul lui Aurel Sasu*, dicționarul funebru apărut la Casa Cărții de Știință (2017). Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Lumea ca o boală cronică

fulas cei frumosi

Poate că nicio altă literatură n-a experimentat o atât de greu de depășit falie între teorie și practica ei. E suficient să aruncăm o privire înapoi la textele programatice ale optzeciștilor, nouăzeciștilor și la cele mai anemice ale douămiiștilor ca să vedem cât de surprinzătoare, eclatante, inteligente, seducătoare sunt; însă, dacă te încumeți pe drumul spre literatura produsă de aceleași capete teoretice, vezi că arareori socoteala de acasă se și potrivește cu cea din târg. Poate e o formă de autoiluzionare; de un abur pe filtrul critic; de o beție a diferenței și a rupturii. Poate că teoria care însuflețește scrisul – ca lucrătură de pe spatele covorului – ar trebui, ca măsură de protecție a muncii, să rămână necunoscută. Căci, pășind pe un pod, nu ești interesat de proiect, ci de soliditatea lui factuală. Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Spirala neputinței de a ieși din poezie

komartin maestrii

Claudiu Komartin este cel mai activ poet douămiist; câteva dintre cele mai însemnate întâmplări literare – predilect poetice – care se petrec de ani buni pe scena noastră literară îl au ca inițiator și ferment, fie că vorbim despre mica & elitista Casă de editură Max Blecher, fie că amintim despre Institutul Blecher (numit, cam prea minimalist, „club de lectură”) sau despre Poesis International, apreciată drept cea mai unitară, sub aspect valoric, și cea mai „occidentală” revistă de poezie de prin părțile noastre. Privit din orice unghi biografic, Claudiu Komartin este, cu siguranță, omul-orchestră, capabil să se așeze, asumat, „până la sânge”, într-o funcție care miroase a vetustețe și utopie – dacă nu chiar dezonorantă în ordinea pragmaticilor: este un involuntar maestru al poeziei muribunde. Dacă este vorba despre o ciudată formă de franciscanism exersat asupra mezinei sluțite din familia literaturii de astăzi, poezia, sau, dimpotrivă, despre o gravitație care-l leagă indisolubil de marginalitate nu se poate spune cu certitudine, dar sigur este că, fără a ne feri de cuvinte mari, Komartin este poetul care face pentru poezia românească – de azi și de ieri – și pentru cei câțiva câini romantici alienați de poezie cât de mult se poate face aici și acum. Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Cu smerenie, cu totul

Horatiu-Lascu-N-am-fost

E firesc ca ierarhiile literare să se consolideze şi să supravieţuiască prin centrifugare; de la Bucureşti până la Botoşani, distanţa este mult mai mare decât o arată hărţile. Doar rareori şi fulgurant se întâmplă ca jocurile să-şi mute punctul de interes. Succesele se repurtează departe de provincie, aşa cum undele îşi diminuează amplitudinea cum te îndepărtezi de epicentru. Cei mai mulţi dintre scriitori, dincolo de talent ori criterii valorice, sunt condamnaţi la obscuritate ori, poate şi mai rău, să poarte panaşul de celebritate locală, cu toate diligenţele pe care le presupune: encomioane, boemă, reciprocitate în adulare, servilism, sinecuri. Dacă se întâmplă o moarte timpurie – deci, ieşită din firesc – memoria lor este parazitată de alţi scriitori, editori şi prieteni care alimentează aceeaşi reacţie chimică a provincialismului şi mediocrităţii, deci a lucrului făcut pe jumătate. Pe de altă parte, uşurinţa cu care poate apărea astăzi o carte nu face niciun serviciu celui publicat; puzderie de edituri şi de editori, constelaţii de festivaluri şi de nesemnificative însăilări culturale, cohorte de literaţi wannabe, ca membrii unui trib pierdut şi reconstituit prin dovezi prea de tot disonante, se adună spre glorificarea unui zeu mort. Dacă ar fi să numim festivaluri şi concursuri literare care poartă numele câte unui scriitor al ultimelor trei-patru decenii am umple lesne jumătate de pagină; dacă este să contabilizăm studiile critice relativ serioase în jurul aceluiaşi scriitor, abia asta e treabă de arhivar. Peste provincie – cu puţine excepţii – începe să scrie, din nou, terra incognita. Memoria & posteritatea devin o chestiune de oralitate, de vehiculare în cercuri restrânse a anumitor nume. Câţi ştiu – fără să-l fi cunoscut direct – cine a fost Horaţiu Ioan Laşcu, de pildă? Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Zodia incertitudinii

cuticular mihok

Cuticular-ul lui Mihók Tamás (Casa de Editură Max Blecher, 2017) este tranzitiv şi obsecvios cu modele poetice. Deloc rarele delincvenţe discursive ori de imaginar ies din pagină ca un basorelief policolor, cu efecte uneori discutabile. Venit după douămiişti – zice-se deja că ar fi vorba despre un postdouămiism –, Mihók Tamás (n. 1991) e mai curând însă cu un picior în minimalismul şi discursivitatea plat-diaristică a anilor 2000, prin toate actele de rememorare a cotidianităţilor imersate într-un bacovianism destul de diluat. Citește în continuare →

Nicoleta CLIVEȚ – De la sevraj la fleacuri

rita chirian casa fleacurilor

Totul a început cu un Sevraj, în 2006, când textele convulsive ale Ritei Chirian lansau o voce cu potențial, cu apetență pentru extreme și sincope, o voce de o negativitate destul de abil contrapunctată de exaltări, așa încât viziunea „negru pe negru“ era, pe moment, evitată. În 2010, cu Poker face, lucrurile se mai schimbă; construite pe angoasă, trăind din visceralitate și sarcasm, imaginile devin de o brutalitate voit excesivă și, odată cu ele, crește miza pusă pe sintaxa poetică și pe o anume teatralitate a disperării. Acestea sunt și verigile ce fac legătura cu Asperger-ul din 2012, probabil cel mai bun volum al Ritei Chirian de până acum; într-o dicție mai eliptică, este declanșat războiul împotriva „normalității“, a adaptabilității tâmpe, a conformismului atroce, atacul pornind de la un nucleu de traume și obsesii a căror malignitate spulberă, destructurează tot. Dar este o toxicitate pe cât de diabolică, pe atât de bine controlată și pusă în scenă de o inteligență poetică planificat excentrică și seductivă. În cel mai recent volum, Casa fleacurilor, Rita Chirian* alege să-și continue experimentul, însă pe un singur palier – cel al discursului; aceeași inteligență poetică se mobilizează, de această dată, pentru a nu mai ceda angoasei, pentru a nu mai cădea atât de lesne în sarcasm, pentru a nu mai monitoriza convulsii și mutilări. Citește în continuare →