Lectură, cititor, carte (3/8): Mircea Muthu, Irina Petraș, Constantin Coroiu, Ovidiu Moceanu și Ana Selejan

lectura 3

 

Mircea MUTHU

 

Teorii ale lecturii

 

După anii ’60 ai veacului trecut, teoria receptării textului ficţional amplifică instrumentarul unei discipline – Teoria literaturii -, pusă frecvent sub semnul întrebării din unghiul finalităţii sale. Astfel, între recuzarea făţişă, pornind de la Paul de Man (în The Resistance to Theory, 1982), pe temeiul secundarităţii esteticului în raport cu evantaiul celorlalte valori şi asimilarea acesteia de către studiile culturale (Jonathan Culler în Literary Theory, 1997), Teoria literaturii – tehnicizată excesiv prin suprasolicitarea lui close reading în structuralism şi chiar în poststructuralism – e somată acum să îşi maleabilizeze discursul parazitat adesea terminologic. Precum estetica generală, ce impune un număr de cinci direcţii în estetica secolului al XX-lea, respectiv orientarea avangardistă, fenomenologică, sociologică, ştiinţifică (însoţite de contrapunctul „esteticii negative” în lecţiunea lui Theodor Adorno) şi analitică teoria lecturii cunoaşte şi ea, la o rememorare succintă, un număr aproape egal de perspective: fenomenologică (Iser, Jauss etc), semiologică (Michel Otten), generativă (sub impulsul studiilor lui N. Chomsky) şi, premonitiv oarecum, cea mitologică, aproximată într-unul din rarele elogii contemporane aduse theoriei : aceasta nu înseamnă doar „a fi pe faţă”, ci şi a fi trup şi suflet, ca atunci când, participând la un act ritual sau la o ceremonie, se identifică cu aceasta”1. Ceea ce Gadamer aproximează Mircea Eliade articulase deja, în linii mari, în jurul anilor 1940 dar şi în deceniile următoare, lectura având o finalitate dublă, cosmogonică şi integratoare. Citește în continuare →