Lectură, cititor, carte (3/8): Mircea Muthu, Irina Petraș, Constantin Coroiu, Ovidiu Moceanu și Ana Selejan

lectura 3

 

Mircea MUTHU

 

Teorii ale lecturii

 

După anii ’60 ai veacului trecut, teoria receptării textului ficţional amplifică instrumentarul unei discipline – Teoria literaturii -, pusă frecvent sub semnul întrebării din unghiul finalităţii sale. Astfel, între recuzarea făţişă, pornind de la Paul de Man (în The Resistance to Theory, 1982), pe temeiul secundarităţii esteticului în raport cu evantaiul celorlalte valori şi asimilarea acesteia de către studiile culturale (Jonathan Culler în Literary Theory, 1997), Teoria literaturii – tehnicizată excesiv prin suprasolicitarea lui close reading în structuralism şi chiar în poststructuralism – e somată acum să îşi maleabilizeze discursul parazitat adesea terminologic. Precum estetica generală, ce impune un număr de cinci direcţii în estetica secolului al XX-lea, respectiv orientarea avangardistă, fenomenologică, sociologică, ştiinţifică (însoţite de contrapunctul „esteticii negative” în lecţiunea lui Theodor Adorno) şi analitică teoria lecturii cunoaşte şi ea, la o rememorare succintă, un număr aproape egal de perspective: fenomenologică (Iser, Jauss etc), semiologică (Michel Otten), generativă (sub impulsul studiilor lui N. Chomsky) şi, premonitiv oarecum, cea mitologică, aproximată într-unul din rarele elogii contemporane aduse theoriei : aceasta nu înseamnă doar „a fi pe faţă”, ci şi a fi trup şi suflet, ca atunci când, participând la un act ritual sau la o ceremonie, se identifică cu aceasta”1. Ceea ce Gadamer aproximează Mircea Eliade articulase deja, în linii mari, în jurul anilor 1940 dar şi în deceniile următoare, lectura având o finalitate dublă, cosmogonică şi integratoare. Într-o conferinţă radiofonică, Arta şi tehnica lecturii (1935), pledase pentru lectura ca şi „artă a recitirii”, pentru ca, ulterior, în Cărţi pascale, sau despre necesitatea unui manual al perfectului cititor (1939) să întîlnim nucleul care va precipita în teoria propriu-zisă: „Lectura şi-ar regăsi funcţia ei primordială, magică, de a stabili contactul dintre om şi cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a omului (modern – n.ns.) o vastă experienţă colectivă, de a lumina Riturile”. Capabilă „să ne reveleze ritmurile din afara noastră”2, lectura ca şi practică culturală constituie un obiect de constantă reflexie, ca în romanul Huliganii (1944), unde un personaj, el însuşi scriitor, rezumă şi adaugă în acelaşi timp: „Cărţile sunt timp concentrat, vorbi puţin obosit Balaban. Fiecare carte, ca şi fiecare monument de artă, un tablou, un templu, o piramidă, înseamnă o vastă curgere de timp din care s-a putut smulge autorul. Nici o altă muncă omenească nu îţi dă mai precis sentimentul acesta demoniac, adică revolta împotriva vieţii, a timpului care curge”3. Aşadar, cititorul îngurgitează „timpul concentrat” în care s-a produs creaţia, lectura refăcând – printr-o hierofanie sui-generis experienţa iniţiatică a autorului. Structura şi originea în fond mitică a literaturii certifică această abordare: supravieţuirea arhetipului asigură continuitatea mit-legendăepopee-literatură modernă, aşa cum lirica recreează limbajul descoperind lumea, ca şi cum ar participa la o cosmogonie. Punctual va fi istoricul religiilor de astă dată, privitor la funcţia m i t o l o g i c ă a lecturii, un „fenomen specific lumii moderne, necunoscut altor civilizaţii”. Iată, „lectura înlocuieşte nu numai literatura orală vie încă în comunităţile rurale ale Europei, dar şi recitarea miturilor în societăţile arhaice. Or, lectura poate, mai mult decât spectacolul, să obţină o ruptură a duratei şi prin asta o ieşire din timp”. Concluzia e că „lectura îl proiectează pe omul modern în afara duratei sale şi îl integrează în alte ritmuri, îl face să trăiască altă istorie”4. Dincolo de funcţia de iluzionare pentru individul, care trăieşte „teroarea istoriei şi a morţii”5, lectura în accepţiunea lui Mircea Eliade mai aduce, teoretic vorbind, câteva elemente notabile la teoria receptării. Astfel, cititul care înlocuieşte adesea recitarea aproximează chestiunea dialogului dintre ochi şi ureche, dintre cuvântul scris şi vorba rostită. Prin lectură textul redobândeşte, chiar dacă parţial pentru modern, palpitul imediat al vieţii transmis de către homerid. Rezultatul va fi de multe ori anamnetic tocmai prin întoarcerea, prezumată, la acel limbaj unic, înainte de Babel. Din cele de mai sus desprind, în al doilea rând, premoniţia unui postulat, fixat câteva decenii mai târziu, de Şcoala de la Konstanz, anume că lectura reflectă structura experienţei omeneşti deoarece ea înseamnă o „identificare” cu lumea textului, în sensul precizat de către reprezentanţii criticii de identificare. Citind, menţiona Georges Poulet, gândim ceva ce aparţine unui alt univers mental, dar care se gândeşte în noi ca şi cum n-am exista. Or, perspectiva mitologică a lecturii schiţează şi ea ambiguitatea structurală a receptării artefactului artistic. E vorba de coabitarea, în „timpul concentrat”, a procesului de transpunere a cititorului într-un non-eu cu păstrarea, de către acelaşi cititor, conştient totuşi de iluzie, a distanţei în raport cu textul ficţional. În sfârşit, în al treilea rând, funcţia hierofanică şi dezideratul finalităţii integratoare a lecturii din unghi mitologic anunţă, în grafia lui Mircea Eliade, proiecţia – cu tot ceea ce aceasta implică – pe ecranul, mai larg, al studiilor culturale. Reflectând la un „manual al perfectului cititor” tânărul savant şi scriitor ar fi subscris, cred, la adevărul totuşi simplu, că „a citi un text înseamnă a-l considera un eveniment lingvistic care capătă sens în relaţie cu alte discursuri”6, în gramatica, constitutivă la Mircea Eliade, a gândirii de factură mitologică. În tipologia, cvadruplă, a teoriei lecturii locul interpretării mitologice a lui a citi ca proces intelectual – afectiv este nu doar unul de pionierat, de vreme ce autorul Huliganilor a revenit, în paginile de jurnal, cu aceleaşi argumente dar şi cu numeroase exemplificări extrase din panoplia „perfectului cititor”.

* * *

 Fenomenologia lecturii, pe de altă parte, scurtcircuitează cu proiecţia mitologică în circumscrierea ambiguităţii structurale a receptării textului literar prin accentuarea caracterului riguros determinat al cititorului (vârstă, cultură, şcoală etc.), dar şi a caracterului mai puţin determinat al textului ce are un caracter nu atât fictiv cât ficţional. Caracterul esenţial comunicativ al textului literar şi cel productiv al lecturii conduc la ceea ce s-a numit „estetica efectului produs şi a receptării” fixată în prima teză, dintr-un număr de şapte, de către Jauss: „opera lierară nu este un monument revelând către observatori pasivi o esenţă atemporală. Seamănă mai curând cu o partitură, oferind la fiecare lectură o permanent nouă rezonanţă”7. Împrumutând de la Hans Georg Gadamer sintagma „orizont de aşteptare” şi urmărind procesul de modificare/înlocuire a acestuia în timpul lecturii, la care se adaugă confruntarea, de fapt, a celor două orizonturi – al operei şi al receptorului – Jauss certifică şi nuanţează enunţul premonitiv al lui Colingwood, anume că „un text poate fi înţeles abia atunci când va fi înţeleasă întrebarea al cărei răspuns îl constituie însuşi textul respectiv”. Or, distanţa estetică, văzută ca intervalul dintre orizontul de aşteptare preexistent receptarea mereu asimptotică la o altă variantă de operă face mai inteligibilă „renaşterea” textelor clasicizate şi nu numai. Abordarea fenomenologică propriu zisă îi aparţine lui Wolfgang Iser, pentru care „interpretarea literară orientată de estetica efectelor are în vedere funcţia pe care o au texte în contexte, comunicarea prin care textele transmit experienţe, care, deşi nefamiliare, sunt totuşi inteligibile, şi prelucrarea de text, prin care iese la iveală „indicaţia de receptare”, precum şi „capacitatea şi competenţele cititorului reclamate de aceasta”8. Iser defalcă şi mai ales completează tezele lui Jauss, după cum preia, cu observaţii constructive, nedeterminările circumscrise în spaţiul plastic şi literar de către esteticianul Roman Ingarden. Astfel, textul creat de către autor sau „polul artistic” (id est = valoarea imanentă) cuprinde germenii de activare a lecturii prin atari nedeterminări precum dialogurile nerostite, punctele de suspensie, hiatul dintre unele structuri frastice etc. iar lectura face legătura între „corelativele propoziţionale intenţionale” (Roman Ingarden) pentru a accede, în gramatica lui Iser, la „polul estetic” (id est = valoarea in actu). Modificările orizontului de aşteptare iniţial plasează opera literară undeva la jumătatea drumului dintre cei doi poli, cu observaţia că, în cadrul lecturii, Textul poate merge prea departe capacitatea de asimilare a receptorului (de unde surmenajul acestuia) fie nu destul (de unde plictiseala aceluiaşi) – cele două limite ale „jocului” în care este angrenat cititorul. Întrucât „fiecare corelativ propoziţional relaţional dă naştere unui anumit orizont de aşteptare care este modificat sau complet schimbat de propoziţiile următoare”9 lectura este în egală măsură retrospectivă şi prospectivă, fiind, în consecinţă, dinamică şi selectivă. (A doua lectură sau, în general, relectura este „o retrospecţie anticipată” în aceeaşi grilă fenomenologică iseriană.). Un proces selectiv specific este configuraţia (gestalt) ce, datorită naturii polisemantice, formulează ceva neformulat în text deşi există sub formă de intenţie în acesta. Mai exact, „textul declanşează anumite aşteptări pe care le proiectăm la rândul lor asupra textului, astfel încât să reducem posibilităţile polisemantice la o singură interpretare, conformă aşteptărilor declanşate şi extrăgând astfel un sens individual configurativ”. Mai mult şi poate mai important decât atât, producerea sensului „implică şi posibilitatea de a ne putea defini pe noi înşine şi astfel să descoperim lucruri ce anterior „scăpaseră” conştiinţei noastre. Acestea sunt modalităţile prin care literatura care se citeşte (nu cea „reprezentabilă”) ne dă posibilitatea să definim nedefinitul”10. Configuraţia acoperă totalitatea relaţiilor dintre textul ficţional şi capacitatea intelectiv-afectivă a cititorului. Coerenţa în schimb – şi aceasta rezultatul procesului selectiv – cuprinde un şir de constrângeri din care fac parte inter -, meta-, para – textualitatea precum şi nivelele mari ale textului (referenţiale, pseudo-referenţiale sau auto-referenţiale) şi care pregătesc, sugerează sau chiar direcţionează „cooperarea interpretativă” (Umberto Eco) a cititorului cu textul poetic sau de proză.

Fructificând sugestii precum unitatea dialectică dintre geneză şi realizarea repetată a operei în conştiinţa cititorului, termenii de producător şi consumator, utilizaţi de către Paul Valery în Introduction a la poetique din 1937 (extrapolând şi el o terminologie luată din domeniul economiei politice), nedeterminările şi chiar golurile tratate de Roman Ingarden ori sintagma, amintită, a lui Gadamer (Orizont de aşteptare) dar şi aceea de „istoricitate a înţelegerii” fenomenologia lecturii promovată de Şcoala de la Konstanz se caracterizează prin poziţia anti-deterministă, anti-teleologică, anti-formalistă şi anti-structuralistă vizavi de istoria literară tradiţională ; susţine ipostaza cititorului obişnuit, fără înzestrarea specializată, filologică şi trăsătura esenţial comunicativă a literaturii, rezultată din adevărul, imediat verificabil, că aceasta are numai o existenţă procesuală, adică „opera trăieşte atâta timp cât îşi exercită efectul” (Karel Kosik). Din unghiul fenomenologic fixat de Iser, l e c t u r a „este ea însăşi un exerciţiu de identitate, un parcurs dinamic, dialogic şi autoreflexiv de expectaţii şi înţelegeri retrospective”.11

 Apărut ca un răspuns critic la una dintre tendinţele New-Criticism-ului american care considera textul literar ca un dat obiectiv, curentul Reader-Response Criticism preia presupoziţia fenomenologică a imposibilităţii de a separa obiectul de subiect. Dacă, premonitiv, M. Rifaterre nega interacţiunea cititorului cu textul,12 mutând accentul de pe semnificaţia auctorială pe aceea construită exclusiv de către cititor , aceeaşi atitudine anti – formalistă şi în siajul fenomenologiei o întâlnim la Samuel Fish, pentru care cititorul construieşte textul în actul lecturii. În consecinţă opera se preface în rezultatul lecturii. O poziţie mai moderată întîlnim la Jonathan Culler, promotor al studiilor culturale, pentru care Reader-Response nu poate face abstracţie de textul ca element de control a răspunsurilor,13 după cum acestea din urmă au o valoare instrumentală menită să circumscrie aşa-numitele comunităţi interpretative. În ambele situaţii, apărute şi dezvoltate sub influenţa fenomenologiei lectura e văzută ca un proces, mereu reluat şi cu accentele diferit aşezate, al apropierii asimptotice de textul ficţional.

* * *

 Semiologia înseamnă, în general, studiul domeniilor alcătuite din s e m n e. Ea exista de altfel sub acest nume, dar fără un statut autonom, în filosofie şi logică. Semiologia literară, încadrabilă în perimetrul mai larg al Semiologiei semnificaţiilor, a fost confundată frecvent cu analiza lingvistică a textului (Barthes, Greimas ş.a. erau şi lingvişti), poate şi datorită faptului că îşi datorează dezvoltarea lingvisticii şi structuralismului. Această ramură operează cu conceptul de s e n s (prelungit în s e m n i f i c a ţ i e) dar luat ca matrice virtuală de trăsături ce pot evolua în timp, depăşindu-se astfel înţelesul srict lingvistic al termenului. Enunţul „există semnificare atunci când un obiect (id est=semn) e pus în relaţie cu un orizont”14 aduce cu sine aproape automat necesitatea interpretării, intrinsecă lecturii, menită să redeschidă opera strânsă în chingile structuralismului ortodox. În termenii semiologici, Jean Molino a departajat o semiologie poietică ce viza intenţionalitatea creatoare, de o semiologie estetică trimiţând la procesul de receptare şi de o semiologie neutră consacrată obiectului creat, adică operei.15 Tripartiţia lui Molino se învecinează întrucâtva cu aceea propusă de către canadianul Michel Otten, mai puţin cunoscută, motiv pentru care o voi descrie succint. Punctul de plecare e faptul că sensul nu mai trebuie înţeles ca o substanţă misterioasă a formei ci drept rezultatul întâlnirii a două texte. Astfel, există Textul ca ansamblu de semnificanţi de interpretat (Texte a lire). El cuprinde : titlul, subtitlurile, titlurile capitolelor – adesea polisemantice şi care constituie puncte de plecare obligatorii în lectură ; menţiunile de gen, subgen ş.a. care fac apel la competenţele lingvistice, retorice şi culturale. Toate aceste menţiuni propun un pact de lectură şi determină şi o parte însemnată a orizontului de aşteptare ; unităţile semantice existente în raporturi de asemănare (repetiţii, sinonime), opozitive, distributive (de tipul a da – a primi ş.a.),ierarhice etc.; unităţi mai ample precum „punerea în abis” (de fapt un echivalent condensat a povestirii) ; aşa-numitele „locuri de incertitudine” (înrudite cu nedeterminările şi golurile de care s-au ocupat Ingarden şi Iser) şi care generează în bună parte polisemia textului. Textul cititorului sau Cititorul – text (Le Texte du Lecteur) este ideal şi comportă: codurile culturale (simboluri, clişee literare, povestiri mitologice, topoi, aluzii literar-culturale); cunoaşterea programelor narative ale genurilor clasice şi moderne; aptitudinea de a recunoaşte diferitele scenarii ficţionale şi scheme argumentative integrate în structuri textuale abstracte; stăpânirea diverselor logici cu ajutorul cărora citirea diverselor texte devie mai fructuoasă (logici disjunctive, conjunctive, paradoxale, logici care acceptă contradicţiile etc.). Lectura propriu-zisă sau Intâlnirea Cititorului cu Textul (Le travail de la signification) traversează următoarele etape: căutarea şi alegerea unei ipoteze semantice globale (este vorba de „macro-structura semantică” din lingvistica textuală) prin recunoaşterea implicită fie a unui scenariu narativ sau a unui stereotip tematic ; alegerea unei logici care articulează termenii paradigmei; pornind de la alegerea unei izotopii şi a unui tip de logică ce determină, luate împreună, coerenţa lectura poate stăpâni ansamblul textului pentru a-l face să semnifice. Mai exact, este vorba de o veritabilă transformare a textului ale cărui virtualităţi semnificante sunt circumscrise prin mai multe operaţiuni precum: condensarea sau rezumarea la ceea ce este esenţial, traducerea sau explicitarea ambiguităţilor, aluziilor, simbolurilor sau imaginilor reduse la un sens etc., completarea „căsuţelor goale”, a nedeterminărilor, eliminarea informaţiilor textuale considerate detalii sau digresiuni.16 Concluzia că orice lectură participativă poate să descopere puncte de rezistenţă în text şi că tocmai acestea pot aluviona o lectură nouă subliniază, din unghi semiologic, specificitatea comunicativ-productivă a lecturii.

* * *

 În secolul al XIII-ea european un italian, inspirându-se din forma spiralată a scoicilor marine elabora celebrul „şir Fibonacci” (preluat mai târziu de generativismul lingvistic chomskian) – re-gramaticalizare, de fapt, a secţiunii de aur (1, 618, 1+X = X ş.a.). Ceea ce s-a numit lectură generativă este „un exemplu tipic de transfer al unei metode lingvistice, transfer realizat cu ajutorul diferitelor modele matematice de gramatici generative”17. Modelul matematic se construieşte de la principul găsirii unui şir infinit atunci când se cunosc primii săi termeni, astfel că şirul lui Fibonacci ( 1,2,3,5,8…………n), în care suma primelor două cifre este egală cu a treia (1+2 = 3, 3+5 = 8 ş.a.) aduce dovada ridicării, a trecerii de la particular la general, de la finit la infinit. Dacă orice termen particular, 3 să zicem, se obţine prin particularizarea valorii lui n, invers, cunoscând termenul general (n) cunoaştem toţi termenii particulari ai şirului. „Opera de artă, opinează Solomon Marcus (şi nu e vorba doar de creaţia literară) se supune, în raport cu diferitele lecturi posibile, unor transformări asemănătoare celor la care s-a supus şirul 1,2,3…,sau orice alt şir finit în procesul de expansiune. Opera de artă este dată, în existenţa ei materială, sub forma unei structuri combinatorii finite care nu-i întotdeauna liniară, secvenţială ş.a. Prin lectură această structură combinatorie finită e transformată într-o structură generativă infinită”. (subl.ns.). Enunţul mai vechi, din epoca în care genologia vertebra Teoria literaturii, anume că opera este un i n d i v i d din perspectiva creatorului şi s p e c i e din aceea a receptorului se reconfirmă acum, în „contrastul dintre finitudinea ei anatomică şi capacitatea generativă infinită”. Sursa lecturii generative a „şirului” (structuri prozodice sau narative în literatură) sunt repetiţiile guvernate de anumite reguli. Primele aparţin, în stare vizibilă sau latentă, operei, în vreme ce regulile sunt constitutive lecturii: „regula (sau regulile) funcţionează ca o maşină generativă (o gramatică) permiţând cititorului să potenţeze opera în direcţia pe care el o doreşte”. Mai exact, „regula se manifestă ca o transformare care explică în ce fel se obţine apariţia consecutivă a unei apariţii date, oricare ar fi rangul ei”. Aş observa aici că lucrurile nu există doar în cadrul receptării (al lecturii) dar şi în acela al poiesis-ului colectiv din concursurile poetice preislamice şi islamice (când poemul se închega, continuat vers cu vers, de persoane diferite însă respectând expresiile iterative anterioare), creaţiile colective din suprarealism, experimentalismul mişcării Oulipo sau, în a şaptea artă, posibilitatea, deocamdată experimentală, a receptorului de a continua trama filmului sau chiar de a modifica finalul acestuia. În temeiul regulilor ce ţin de competenţa cititorului („totdeauna infinită”) faţă de performanţa artistică („întotdeauna finită”) lectura unei opere „e un proces de învăţare creativ, deoarece cititorul trebuie să inventeze gramatica, adică regulile prin care anumite fenomene, de el selecţionate, se încarcă de sensuri”. De aici, aşa numitul paradox al inducţiei, mai exact, nu ca o trecere de la particular la general, ci ca o interacţiune între particular şi general, astfel că „sensurile şi regulile sunt construite prin lectură, pe baza operei şi în limitele create de aceasta, dar în acelaşi timp opera şi autorul caută să impună anumite sensuri şi anumite reguli.” Pe de altă parte, „particularul operei conţine întrucâtva, în presupoziţiile sale, modul în care opera, în infinitatea ei potenţială, va fi generată prin lectură.” Contribuţia teoretică a lui Solomon Marcus la generativismul lecturii este certificată de multiple exemple din universul muzicii şi al artelor plastice dar şi din chimie sau ştiinţele economice, ceea ce explică pledoaria savantului pentru „universalitatea şi inevitabilitatea” lecturii generative, ambele rezultând din „natura intelectului uman, din modul în care se articulează empiricul cu teoreticul şi secvenţialul cu nesecvenţialul”.

 Teoriile lecturii schiţate mai sus, la care se pot adăuga şi altele, desprinse din trunchiul acestora, au şi menirea de a consolida disciplina Teoria literaturii vertebrată altădată pe studiul genurilor (genologia) sau, odată cu voga structuralismului şi post-structuralismului, asimilând terminologia, destul de stufoasă, a naratologiei. Pe de altă parte, aplicarea acestor teorii şi la alte tipuri de creaţie ficţională a înlesnit asimilarea theoriei de către studiile culturale, în curs de cristalizare prin interdisciplinaritatea manifestă la nivelul împrumutului de metode venind dinspre ştiinţele exacte dar şi din estetică, antropologie ş.a. La reluarea modelelor teoretice se pot desprinde cu uşurinţă diferenţele specifice (ca puncte de plecare) dar şi continuităţile, cea mai importantă fiind relaţia comunicaţional-productivă dintre obiectul ficţional şi cititor, chiar dacă acesta din urmă poate fi împărţit în trei categorii „prima, cei care savurează o carte fără a o judeca ; a doua, cei care o judecă fără a o savura; şi alta, între cele două, cei care judecă în timp ce savurează dintr-o carte şi savurează dintr-o carte în timp ce o judecă”. Summa sumarum „lectorul ideal doreşte să ajungă la sfârşitul cărţii şi în acelaşi timp să nu se sfârşească”18

_________
[1] Hans Georg Gadamer, Actualitatea Frumosului, Polirom, Iaşi, 2000, p.23
2 Mircea Eliade, Drumul spre Centru, Univers, Bucureşti, 1991, p. 120
3 Mircea Eliade, Huliganii, Cugetarea, Bucureşti, 1943, p. 338
4 Mircea Eliade, Mythes,reves,mysteres, Gallimard, Paris, 1972, p. 36
5 Lectura, în concepţia lui Mircea Eliade, constată Petru Ursache, „reprezintă pentru omul modern un mod specific de manifestare, vizând un scop esenţial ântru salvarea sa, anume să-i dea iluzia, o clipă, că a scăpat de teroarea istoriei şi a morţii”. Or, „iluzia este asigurată de simbolul mitic, acela care a acţionat şi asupra conştiinţei primitivului” (Camera Sambo, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1999, p. 119).
6 Jonathan Culler, Teoria literară, Cartea Românească, 2003, p. 43
7 Cf. H.R.Juss, Istoria literară ca povocare a şiinţei literaturii, trad. şi studiu introductive de Andrei Corbea,în „Viaţa Românească”.Caiete critice, 1980, p.147-176.
8 Wofgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului esetic, trad.,note şi prefaţă de Romaniţa Constantinescu, Paralela 45, Piteşti, 2006, p.41( Cuvânt înainte la a doua ediţie).
9 Wolfgang Iser, op.cit., p251.
10 Idem, subcap. Constituirea subiectului cititor, p.329-345
11 Romaniţa Constantinescu, Libertatea lecturii, prefaţă la Wolfgang Iser, Actul Lecturii, ed. cit.,p.31
12 Cf. Michel Riffaterre, La Production du texte, Ed. du Seuil,Paris, 1979
13 Cf. Oswald Ducrot,Jean Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Babel, Bucureşti, 1996, p.66-68 ; A Dictionary of Cultural qnd Critical Theory, ed. by Michael Payne, Blackwell Publishers. U.S.A,2000., p.455-457 ; J.A.Cuddon, The Penguin Dictionary of Literary Terms end Literary Theory, fourth edition, Penguin Books, 1998,p.726 – 728
14 J.J. Nattiez, Musicologie generale et semiologie, Cristian Bourgeois, Paris, l987, p.17
15 Jean Molino, Pour une histoire de l interpretation : les etapes de l hermeneutique, în Philosophiques, vol.12, 1985, nr. 1 şi 2
16 Cf. Michel Otten, Semiologie de la lecture, Universite de Laval, Canada, 1998.
17 Solomon Marcus, Artă şi Stiinţă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, p.43 (şi următorele,din care au fost extrase citatele)
18 Alberto Manguel, Propuneri pentru a defini lectorul ideal, în „Adevărul literar şi artistic”, nr.696
(16 dec.2003)

 

***

 

Irina PETRAŞ

 

Lectura, închiderea deschisă

 

Am răspuns, de-a lungul anilor, la nenumărate anchete pe tema lecturii, toate ivite şi din spaima, nu întotdeauna fondată, că „cetitul cărţilor” s-ar afla în mare primejdie. Reiau aici, fragmentar, câteva dintre răspunsuri.

Plăcerea lecturii. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc în singurătate (în liniştea ungherului umbratic, umbratilis vita), înconjurată de o lume atenuată şi prietenoasă: pe iarbă, în grădină, sub un soare orbitor strecurat prin ţesătura pălăriei de paie, cu zgomotele obişnuite ale păcii – ciripit, glasuri îndepărtate strigându-se peste garduri, clopotele turnului săsesc, o melodie la radioul din casă; apoi în camera mea, cu obloanele trase cât să pătrundă o jumătate de lume şi de zi, să mă simt departe şi aproape în acelaşi timp; în marile şi tăcutele săli de lectură de mai târziu, cu locuri izolate pentru fiecare cititor tăcut şi foşnet complice de file întoarse. De ani buni, în fotoliul meu „celebru” în care mă culcuşesc cu o carte în mână (şi, nesmintit, cu un creionaş de însemnat pe margini!), iar verile, în şezlongul din loggia plină de flori, grădina mea improvizată cu vedere spre dealurile Clujului. E în toate aceeaşi închidere-deschisă pe care o pot adopta ca descriere succintă a relaţiei mele cu lumea. Plăcerea lecturii creşte când am înaintea mea o seară calmă, fără treburi ultra-presante, cu o bucată de libertate la îndemână, cu o lumină căzând doar pe file, restul încăperii rămânând în umbră. Muzici în surdină drept fundal: Beethoven, Ceaikovski, Teleman, Bach. Vreun fruct pe mescioară, de ronţăit alene.

Am simţit totdeauna cititul ca mijloc de a reconstitui adevăratul plan al locului meu limitat. Lanţ de întredeschideri spre celelalte locuri ale mele, lăsate deoparte, în temporară uitare, de alegerea destinală a unui anume loc şi timp. Un fel de ieşire din hotare pentru o mai bună, lucidă re-aşezare între limite. Cartea, pe scurt, face parte din portretul meu, cam ca în Bibliotecarul lui Arcimboldo. Formările îmi sunt legate de cărţi. Dar şi de-formările: sunt uşor încovoiată de la aplecatul asupra cărţilor în toate formele lor, port ochelari tot mai grei în dioptrii de la cititul pe hârtie şi pe monitor, degetul mijlociu de la mâna dreaptă are o bătătură de pe vremea scrisului cu pixul. Casa mi-e plină nu doar de cărţi, ci şi de locuri de citit şi de scris, de unelte ale scris-cititului. E o casă de cititor.

Lectura de plăcere. Adevărate lecturi de plăcere am „comis” doar între 5 şi 14 ani. Inocentă – căci în primii ani ai carierei de cititoare nu ştiam nici că Cineva a scris cartea şi nici ce se mai întâmplă înainte de a ajunge ea sub ochii mei –, socoteam cărţile un soi de fiinţe cu existenţă autonomă, care mă lăsau să mă apropii şi să le mângâi, ca şi cum ar fi fost pisici sau iepuraşi. Pe la vreo 8 ani, am aflat de existenţa autorului cu ajutorul fraţilor Grimm – ştire în stare să mă arunce în perplexitate, căci nu puteam pricepe (nu spun că azi aş înţelege mult mai bine!) cum au reuşit să scrie împreună pe aceleaşi file şi cu nişte cuvinte care să se împace. Oricum, mintea îmi era atunci un burete gata să se îmbibe cu toate dulceţurile din poveşti, fără alegere şi fără precauţii. Pe la vreo 13-14 ani, trecutul de cititoare s-a impus ca temelie gureşă pentru fiecare nouă carte. Cărţile îşi pierduseră autonomia, le descopeream rude şi cunoştinţe la tot pasul, zumzetul lor era tot mai armonic şi mai atrăgător în diversitatea lui întretăiată. Deşi plăcerea era mai complexă, ea se instituţionalizase, eu eram arhivar de teme şi motive, înregistram în caiete mari tot ce mi se părea demn de reţinut. Vorbeam în citate şi, desigur, impresionam asistenţa prin conexiunile de care eram în stare. Bună conducătoare de texte, mă jucam de-a şcoala cu toţi copiii din vecini şi le povesteam ce tocmai aflasem din cărţi. Am înţeles că statul-meu-cu-nasul-în-cărţi de dimineaţa până seara era urmărit în târg cu interesul pe care îl arăţi oricărei ciudăţenii, dar îmi asigura deja un ascendent. Devenisem, încet-încet, cea care ştie. Nu mă simţeam superioară, ci mai greu de amăgit. Plăcerea era de-acum controlată, avea un plan, fie el şi primitiv. Cărţile primite ori împrumutate erau mici prăzi de cuceritor, le luam cu amândouă mâinile şi mă retrăgeam în vreun ungher să stăm singure, ochi în ochi. Adolescentă, citeam ore în şir până când mâna sprijinită în bărbie atingea pentru o clipă, cutremurată, tigva. O ştiam înlăuntrul meu, la pândă, răbdătoare. Cititul şi gândul morţii au stat mereu alături de când îmi aduc aminte de mine.

Există autori pe care îi caut şi-i citesc oricând cu plăcere, fiindcă întâlnirile mele cu scrisele/spusele lor sunt atât de multe, încât sunt tentată nu doar să-i recitesc oricând (cum se întâmplă cu Caragiale, de pildă, care intră într-o categorie specială, a clasicilor, adică, etimologic, a oamenilor/scriitorilor de încredere, pe care îmi întemeiez toate lecturile de locuitoare a limbii române – lista, bogată, îi numără, fireşte, pe Eminescu, Blaga, Bacovia, Rebreanu, Camil Petrescu, dar şi pe mulţi alţii), ci să citez (aproape) totul. Cărţile care îmi plac le asum interior, nu chiar până la pofta de a le semna eu însămi, ca Paladión, personajul lui Borges/Bioy Casares. Mi s-a întâmplat să spun „asta aş fi putut semna şi eu” mai ales în cazul unor cărţi de eseuri ori de proză eseistică. Pagini întregi din Bachelard, Baudrillard, Barthes, Marcel Moreau, Alain Bosquet, Umberto Eco, Italo Calvino, Ortega Y Gasset, Laurent Jenny, Julian Barnes, Pascal Bruckner, Lorenzo Renzi, Michel Onfray, Corrado Bologna; dar şi din Noica, Cioran, Al. Paleologu, Andrei Cornea, Liiceanu, Radu Cosaşu, Pleşu.

Cititorul critic literar. În condiţiile producţiei masive de carte cu o circulaţie haotică, emanciparea criticului era obligatorie şi tocmai asta nu-i iartă scriitorul. Criticul scrie, şi el, dintr-o nevoie interioară. „Temele” sunt şi pentru el la alegere. Şi scrisul său e liber şi personal(izat). „Nu vom tăgădui dreptul la subiectivism al criticului”, zic dimpreună cu Perpessicius. Până la un punct, intimitatea sa cu literatura e atât de strânsă, încât nici el nu o poate privi din afară. Destinat singurătăţii şi singularităţii, ca orice artist, îşi doreşte ca lumea/cartea să se vadă (şi) din punctul său de vedere. Criticul este un cititor răzvrătit şi incomod, conştient de „minciuna” pe care se pregăteşte s-o creadă şi s-o renege în numele obiectivităţii sale inevitabil subiective. El, criticul, se scufundă în operă pentru a o putea părăsi, şi-o apropie îndepărtându-se. Amestec de tandreţe şi cruzime: de echilibrul pe care-l izbuteşte între feţele sale depinde adevărul textului său secund, nu şi secundar. Răceala textului critic nu poate fi atinsă decât printr-o lectură incandescentă care topeşte reticenţele, reclamă răspunsuri răspicate, adevărate fiindcă niciodată definitive, întotdeauna fragmentare. Textul cu realitatea sa precară şi despotică este întâmpinat de o lectură posedată şi autonomă, o lectură în permanentă alertă, interogativă, necredincioasă, o lectură care somează textul să-şi lepede vălurile, dar nu înainte de a fi trecut ea însăşi proba fascinaţiei.

Câteodată, am senzaţia că criticul a devenit din directór al lecturii publice, ultim bastion al unei profesiuni anacronice – lectura (imaginez, iarăşi, momentul culminant: un număr copleşitor de scriitori producând puhoaie de cărţi pentru o mână de critici-sortatori excedaţi, reduşi la gesturi schematice şi buimace….). Obiectivitatea criticului e, inevitabil, tot mai îndoielnică pe măsură ce creşte bizareria gestului său. De aici urgenţa mărturisirii – nevoia de a povesti în lungi paranteze despre relaţia lui cu cărţile şi despre cronica literară tot mai specială, mai personalizată, mai stranie.

Lectura cibernetică. Există o literatură cibernetică, adică produsă/generată de computer, cu funcţii şi performanţe narative specifice, dar există, mai ales, aş zice, o literatură care se scrie şi circulă pe internet. O literatură pentru care internetul e doar un alt suport, chiar dacă acest lucru implică suportarea bunelor şi relelor înlocuirii „cărăuşului”. Digital literature sau e-write identifică un set de combinări paradigmatice şi sintagmatice şi le utilizează pentru a genera texte interactive, hypertexte. Ingenioase. Te poţi juca în voie cu ele; deocamdată, doar pentru a putea conchide că maşina, oricât de sofisticată, e departe de performanţele unui scriitor de talent. Opacitatea „creaţiilor” de acest gen lasă o nepermis de largă libertate şi o răspundere pe măsură cititorului, căci mai nimic omenesc şi personalizat nu s-a încorporat îmbinării de cuvinte. Programul, oricât de inteligent, imită la rece harul acela indefinibil, dar pe care îl recunoaştem când ne întâlnim cu el, al scriitorului adevărat (în toate sensurile!). Oricum, jocurile cu cuvintele sunt vechi de când lumea. Un soi de maşină de îmbinat cuvinte imagina Swift în Călătoriile lui Gulliver, cu trimitere la arbitraritatea limbajului; tot astfel, cu ne-reguli proprii, dadaiştii, de pildă. Când computerul intră în joc, literatura e generativă şi parţial autonomă de chiar programatorul care a inventat schema. Descrierea lui Dick Higgins, creator de texte generate pe computer, se poate susţine: „Computers are like most tools, deaf, blind and incredibly stupid”, dar mă întreb pentru câtă vreme… Ideea că doar în cazul hypertextului – set de noduri conectate prin linkuri – cititorul e activ şi participă la facerea textului e abuzivă, o simplă îngustare de sensuri. Cititorul adevărat e întotdeauna activ, enciclopedia sa personală interferează cu enciclopedia autorului aşa cum e ea încorporată textului, iar acesta există prin chiar acest între al lecturii, în reţeaua interpretărilor succesive. Cărţile îl formează, la răscrucea lor forfotindă. Cititorul e cel care gândeşte singur, iar cărţile, toate, tradiţionale ori internetice, îşi storc seva la rădăcina lui şi-l fac, încet-încet, de neatins, de nemanipulat. Liber, deschis remanierilor, relativizând discret în marginea înaintării sale bogate spre moarte.

Pentru cartea tradiţională, concurenţa Internetului e serioasă, în ambele sensuri: gravă, din anumite puncte de vedere, şi de temut, din altele. S-ar putea să vină vremea dispariţiei variantei pe hârtie a publicaţiilor. Vestea e proastă pentru editorii tradiţionali, nu şi pentru cititori. Vorba lui Ulici, „Cititorii nu dispar, cititorii se mută.” Oricât de aromitoare e încă imaginea răsfoirii tihnite a cărţilor şi a presei într-o prelungită siestă intelectuală, mă tem că e pe cale să devină exponat de muzeu. Însă, cum spuneam, nu tot astfel stau lucrurile cu lectura însăşi. Apariţia cititorului de cărţi/reviste pe internet nu ameninţă statutul lecturii ca mijloc primordial de cunoaştere. Sigur, e mai greu de atins confortul cuibăririi în fotoliul preferat, dar citeai, oricum, pe suporturi diferite: pe hârtie mai bună ori mai rea, uşoară ori grea, mată ori lucioasă. Ori pe piatră sau papirus. Cafeaua, cunoscătorii o ştiu, e mai bună într-o anume ceaşcă de porţelan decât în una de plastic, contează şi designul, culoarea recipientului etc. Tot aşa, pentru cititorii pasionaţi, hârtia gălbui, texturată, cu miros delicat de mosc adaugă un grad în plus plăcerii. Că acestea sunt dichisuri adânc înrădăcinate în tabieturile lecturii o dovedeşte şi apariţia de programe care imită, pe monitor, răsfoitul paginii sau merg chiar mai departe cu satisfacerea nevoii de atingere şi se supun comenzilor non-verbale ale utilizatorului, dansului degetelor, lectura fiind, aş zice, de două ori digitală şi petrecându-se după reţeta lui Umberto Eco: A citi cărţile cu buricele degetelor.

Ştiinţa rebelă a fiinţei muritoare coexistă cu tot mai bine strunita ştiinţă a lumii înconjurătoare. Amândouă cer pliere rapidă pe ritmuri imprevizibile, maleabilitate adaptativă, multitudine de valenţe oricând activabile şi interrelate. Prin urmare, citesc tot mai mult pe internet. Îmi plac fişierele şi depozitele bibliotecilor tradiţionale, dar mă încântă şi uşurinţa cu care se descurcă un calculator printre fişe şi cote. În cazul presei, avantajul e… net: nu mai acumulezi maldăre de reviste prin toate colţurile casei (şi trimiţi un gând şi spre pădurile astfel salvate!), mergi direct la articolul dorit, poţi prelua rapid un citat, afli din arhiva revistei ce anume doreşti să ştii la un moment dat. Criticul care sunt nu are decât de câştigat. Mi se pare extraordinar că, de îndată ce am încheiat lectura unei cărţi (nu de puţine ori în pdf!), pot afla în câteva minute de navigare ce au spus alţii despre carte, cum o vede autorul însuşi, ce s-a mai întâmplat în jurul ei. Intervenţia mea poate fi atunci informată şi chiar vag polemică, textul meu critic se naşte mai uşor, vorba lui Camil Petrescu, „în opoziţie cu ceva, întărâtat[ă] să opun propria mea viziune unei viziuni insuficiente” (cum altfel?!).

Într-un viitor deocamdată ipotetic, ne paşte fluiditatea existenţială, o împăcare cu diferenţa şi înstrăinarea până la a nu le mai include în inventarul rezidual al fiinţei. Sub magie virtuală, fiinţa se amăgeşte cu ubicuitatea oferită de comunicarea internetică. Eu una sunt mai degrabă dispusă să cred în previziunile lui Jean Rouaud (L’invention de l’auteur, Gallimard, 2004), care vede în succesul virtualităţii un semn sigur al întoarcerii iminente a refulatului, a celui care pariază pe poveste amăgitoare, loc al apartenenţei, cuib delimitat, marcat.

Cititorul – mă socotesc pe mine însămi o cititoare în primul rând – îmi e apropiat, fie că-l ştiu în carne şi oase ori doar mi-l imaginez după cartea pe care o citeşte de predilecţie. Ca profesoară, bibliotecară, editor şi critic, am avut mereu de-a face cu cititorii. Dacă e vorba despre cei pentru care lectura se află printre priorităţi, contez pe ei fără ezitare. Chiar şi alunecările lor în non-valoare, în trecător îmi sunt sim-patice. Ca să nu mai spun că nu-i pot prinde în mreje nici căutătorii conjuncturali de pete. „Demascarea” la care s-au dedat destui după ’89 a funcţionat în două direcţii: pe de-o parte, a atras sub reflectoare demascatorul – la faptul divers al istoriei (literare), fireşte, dar gloria se poate atinge, efemer, şi aşa, încercând să dărâmi dinspre politic scriitori cărora nu le ajungi nici la degetul mic cu propria ta operă; pe de altă parte, a lăsat o umbră de îndoială destul de persistentă asupra demascatului. Partea bună e că asemenea umbre incită la verificări pe cont propriu. Am bănuiala că marile nume ale literaturii române, contestate cu furie oarbă, au fost mai citite din această pricină.

Reaşezarea valorilor. Reţin cerinţele canonice bloomiene ale operei durabile: acuitate cognitivă, forţă lingvistică şi putere de invenţie, nu şi diversele liste cu nume propriu. O acomodare cu singurătatea, o iniţiere insistentă în muritudine ca formă supremă de „lectură” a fiinţei îmi impun un unghi de vedere vag interesat de listele altora şi foarte flexibil şi capricios când e vorba de preferinţe proprii. Mai mult decât atât, cred că şi în cazul cărţilor, cu destin subsumabil principiului antropic despre care vorbesc fizicienii şi cosmologii de azi, cel mai important e acordul fin (şi necontrolabil) al parametrilor şi constantelor, pe o bandă extrem de îngustă de manifestare, care „lucrează” pentru a face cu putinţă viaţa/cartea.

Dincolo de toate astea, reaşezarea valorilor e un fenomen natural. Nici o acţiune voită, anume concertată, de a scoate de pe listă nume pentru a le înlocui cu altele nu poate avea sorţi de izbândă. E un proces în curs, care poate fi sprijinit, comentat, secondat critic, nicidecum impus. Configuraţia literaturii/culturii române postbelice este deja, de la sine, prin forţa lucrurilor, în plină prefacere. Trecutul are nevoie de timp şi de multă înţelegere răbdătoare pentru a ieşi de la sine (?) din emoţional şi conjunctură. Vorba lui Manolescu, „nu-ţi propui să schimbi canonul. Bătăliile canonice nu se planifică. Ele ţin de viaţa spontană şi imprevizibilă a literaturii”.

Nu cred că cititorul se îndepărtează de literatura română contemporană. Distanţa, mică sau mare, dintre cei doi a rămas, relativ, aceeaşi. Apropierea de dinainte de revoluţie era, în parte, iluzorie. Se căutau şi se citeau, în regim de „înlocuitor de revoltă”, textele „subversive”. Dar mă îndoiesc că, de pildă, „fanii” lui Arpagic erau avizi cititori şi cunoscători ai poeziei Anei Blandiana. Termenii ecuaţiei nu erau neapărat Lectura, Cititorul, Cartea, ci nevoia de a participa la cârtirea generală şi mocnită (cu teatrul se întâmpla exact acelaşi lucru). Tirajele erau asigurate prin dotarea aproape automată a tuturor bibliotecilor (şi librăriilor) cu toată producţia românească de carte (aici nu-mi pot reprima un puseu nostalgic!). Cartea de un oarecare interes se cumpăra rapid şi fiindcă era, cum bine se ştie, excelentă pentru troc. Dar, pe de altă parte, accesul la marile cărţi ale literaturii universale nu era îngrădit. Anton Tauf (actorul clujean) spunea într-un interviu că „generaţia noastră a fost condamnată să citească numai capodopere”; iar acestea ne învăţaseră destule despre firea omenească (şi ne învaţă încă).

Forţa lecturii. Deşi ţin la moştenirea culturală a omenirii, nu cred că trebuie păstrat şi conservat totul, cu orice preţ. Acest cu orice preţ îmi dă fiori. Am toată încrederea că, în durata lungă a istoriei, rezistă ce merită să reziste (vezi funcţia hordică a ritmului autentic descrisă de Marcel Moreau). Nu cred, totuşi, că vreo capodoperă va influenţa mersul firesc al Universului către cine ştie ce alt big ori little bang. Vreo comèdie tehnică ar putea avea mai degrabă urmări planetare, cosmice. Aşa stând lucrurile, ar fi bine dacă am fi măcar în stare să facem Arta părtaşă importantă a vieţii fiecărui om. În preajma istorică, ar putea însemna ceva. Un sentiment planetar al frumosului cotidian, iată un lucru pentru care merită trudit. Cum? De pildă, prin exemplu personal.

Liniştea dintr-o bibliotecă e întotdeauna înşelătoare. O ureche exersată poate desluşi murmurul şi petrecerea de vorbe. De aceea, poate, somnul într-o încăpere cu pereţii căptuşiţi de cărţi e bântuit de vise. Eliberat de zgomotele zilei, omul captează, fără s-o ştie, vocile cărţilor.

A citi este fapta şi înfăptuirea cea mai lăuntrică a omului. Singurătatea Cititorului este tot mai mult o speranţă. În comunicarea intimă a fiinţei cu opera de artă se petrece întărirea insului, salvarea lui de spiritul mutonier şi eliberarea de orice dogmă. Lectura (şi mă gândesc aici la „citirea” cărţilor, a tablourilor, a muzicii) este forma cea mai omenească a revoltei în contra îngrădirilor de orice fel. „Mă revolt, deci suntem”, scria Camus. L-aş parafraza astfel: „Citesc, deci suntem”.

Lumea fără cap imaginată de un Canetti e o lume în care cărţile sunt arse pe rug. Când bibliotecile nu vor mai fi decât depozite prăfuite în care toate cuvintele au tăcut, faguri fără miere, ultimul cititor va fi fost ucis şi planeta va fi a maimuţelor…

***

 

Constantin COROIU

 

Lectura, viciul nevindecabil

 

Este dificil de dat un răspuns cuprinzător la toate întrebările din chestionarul Dumneavoastră. Fiecare dintre ele ridică cel puţin o problemă ce ar putea constitui tema unui eseu. De aceea mă voi limita nu să dezbat, nu să analizez, nu să polemizez, ci să reamintesc doar câteva idei, experienţe, mărturii ale, aşa-zicând, unor clasici mai vechi sau din timpul nostru privind aspectele vizate. Recent, am aflat din introducerea la excelenta carte Asul de pică. Ştefan Aug. Doinaş, a lui George Neagoe, discipol al lui Nicolae Manolescu, că acesta le-a transmis lui şi colegilor săi o învăţătură simplă ce m-a tulburat chiar şi pe mine, care nu mai sunt, din păcate, student de multă vreme, mă tem că din vremuri imemoriale: „Literatura nu vă foloseşte la nimic, dar vă face mai frumoşi!”. E mult, e puţin?! Este enorm.

 Îndemnul lui Nicolae Manolescu, căci de un îndemn e vorba, mi-a adus aminte de un altul aparţinând tot unui dascăl, cărturar dintr-o spiţă dispărută, de o erudiţie pe cât de vastă, pe atât de vie, de fecundă: Theofil Simenschy, un mare sanscritolog, cunoscător al unui număr impresionant de limbi, clasice şi moderne, fost profesor de Indoeuropenistică şi Gramatică comparată la Universitatea din Iaşi, autor, între altele, al unui monumental Dicţionar al înţelepciunii, cuprinzând aproape 6000 de cugetări, în original şi în traducere românească, extrase din 680 de opere şi 420 de autori, în 14 limbi, de pe toată întinderea culturii universale, în timp şi spaţiu. Fiecărei noi promoţii de studenţi, învăţatul îi dădea următorul sfat: „Nu citiţi cărţi bune, citiţi numai cărţi foarte bune!”. Altfel spus, mai adăuga ori lăsa să înţeleagă magistrul, folosiţi preţiosul timp dintr-o viaţă care e atât de scurtă cu lectura cărţilor mari, fundamentale, fiindcă şi aşa nu veţi reuşi să citiţi decât o mică parte din ele!

 A doua idee care mi-a venit în minte este a unui mare romancier: Alejo Carpentier. Într-un splendid eseu, el scrie că nici o carte de literatură, fie ea şi o capodoperă absolută, nu schimbă lumea; cărţile care schimbă lumea sunt Biblia şi Capitalul. Întrebare: dacă literatura nu poate schimba lumea, lectura ei o poate face?! Nu mă încumet să răspund, fie şi numai dacă ţin seama de faptul că cei care citesc literatură sunt de cele mai diferite condiţii: morale, intelectuale, sociale, religioase etc. Cititoare este şi fata drăguţă şi zglobie care, ieşind din sala de examen de bacalaureat, îl întreba pe un reporter: de ce să-l citească ea pe Creangă?! Lectura sa cea mai proaspătă era a cărţii, desigur pasionante, a unei cunoscute vedete de televiziune din care era convinsă că aflase mult mai importante lucruri despre viaţă, despre condiţia umană, menite să-i catalizeze – nu-i aşa? – aspiraţiile, idealul. Acesta este nivelul bovarismului ei, căci şi bovarismul lecturii are grade diferite. Nu toţi suntem la fel de bovarici, aşa cum nu suntem la fel de fericiţi; fiecare este bovaric după puterile şi… averile lui. Oricum, e greu să schiţezi portretul bunului cititor, cu atât mai mult al celui ideal. Apropo, cred că cititorul ideal nu este neapărat criticul, adică profesionistul rece, raţional şi metodic al lecturii. Asta nu înseamnă că nu există, e drept foarte rari, şi critici cititori ideali. Îmi vin în gând doi dintre aceştia, incontestabil cei mai mari, alături de Lovinescu, ai literaturii române din secolul XX, dacă nu cumva ai literaturii noastre de la origini până în prezent: G.Ibrăileanu şi G.Călinescu. Doi cititori de o genială inocenţă. Într-un eseu intitulat Paradisul lecturii, Valeriu Cristea, şi el un cititor de mare performanţă, scrie la un moment dat absolut memorabil: „Când se pregăteşte să recitească Război şi Pace, se aprovizionează cu un stoc serios de ţigări, are emoţii, degustă anticipat voluptăţile ce-l aşteaptă, se pregăteşte ca pentru o mare expediţie. Imaginea lui Ibrăileanu citind una din cele mai frumoase cărţi ale lumii într-o odaie plină de fum greu de ţigară, în care umbrele ficţiunii rătăcesc ca într-un mediu propice, e una dintre cele mai impresionante ale literaturii noastre critice”. Ibrăileanu trăia astfel, la fiecare relectură, timp de şapte zile, ca în mitologie, facerea şi re-facerea unei lumi. O altă lume în care se simţea mai implicat, cu toată fiinţa, decât în cea reală: „Ai uitat că ai în mână o carte, o operă de ficţiune, că-ţi vorbeşte un scriitor. Ai plecat de acasă de la tine şi eşti aiurea. Şi pe urmă cartea te duce, dar fără să bagi de seamă că ea te duce, la o petrecere de ofiţeri, într-o societate de fete, la moşia unui general, la război, la Austerlitz, la o rudă a familiei Rostov. Şi niciodată în viaţa reală, n-ai fost într-atâta lume, printre atâţia oameni, pe care să-i cunoşti atât de bine. Cele şapte zile cât stai cu cartea asta în mână, rudele tale nu mai au destulă realitate, prietenii parcă sunt în trecut”.

Aproape eşti tentat să te întrebi: Roland Barthes ştia oare de această aventură a Cititorului, cu majusculă, Ibrăileanu când scria: „A citi înseamnă a dori opera”? A citi opera, dar, mai ales, a o reciti. La urma urmei, cum postula un reputat teoretician al lecturii, nimeni nu te obligă să citeşti, dar eşti obligat să reciteşti. Avem dreptul şi toată libertatea să nu citim, dar avem datoria să recitim.

Să vedem şi cum citea celălalt mare critic pe care l-am pomenit, G.Călinescu: „Cărţile nu se citesc în public; cu ele te închizi în casă, în singurătate. Poziţia în care consulţi o carte este de o însemnătate capitală./ Versurile, spre pildă, se citesc umblând în jurul odăii, pentru a le da un ritm declamator. (Este una din probele la care supunea poezia Călinescu, inclusiv la faimoasele sale cursuri de la Universitatea din Iaşi. Cine l-a auzit rostind romanţa Pe lângă plopii fără soţ, de exemplu, în româneşte sau/şi în versiune italiană, ori l-a auzit citindu-şi poeziile proprii, pe viu sau pe bandă magnetică, îşi dă lesne seama că aceasta era metoda sa de lectură a poeziei – nota mea C.C.)./ Romanele de acţiune le citesc întins jos cu capul în mâini, ca un fel de şef de stat major deasupra unei hărţi strategice pe care îmi studiez mişcarea eroilor./ Literatura de analiză se gustă, culcat pe spate. După fiecare moment psihologic, ai astfel prilejul să laşi cartea jos şi să urmăreşti cu ochii în tavan perspectivele sufleteşti ale cărţii”.

Cine avea să spună mult timp, câteva decenii, după ce scrisese Călinescu articolul Cum se citeşte o carte, din care tocmai am citat, că lectura criticului este o lectură gânditoare?!

Una din problemele preocupante privind lectura, care pare să treacă printr-o criză ce ameninţă să se cronicizeze, pe lângă o anumită scădere a interesului şi, cu vorba bătrânului cronicar, a zăbavei pentru cetitul cărţilor, mă refer la cărţile de literatură beletristică, este efectul exploziei mijloacelor de vehiculare şi de receptare a textului literar. Sunt destule voci mai mult sau mai puţin alarmate şi alarmante, multe Casandre care îi prezic „cărţii de hârtie” un viitor deloc fast. S-ar putea întâmpla însă ceea ce s-a petrecut în spaţiul mass-media, mai exact al audiovizualului acum câteva decenii, când nu puţini sceptici îi cântau prohodul radioului. Se aştepta, în orice caz, o marginalizare a lui, ca urmare a intrării tot mai masive a televiziunii în spaţiul public şi privat. În realitate, prezicerile sumbre au fost repede infirmate. Radioul nu şi-a pierdut statutul, ba chiar şi l-a întărit, audienţa sa continuând să fie cea mai largă şi în zilele noastre. Se pot găsi multe explicaţii ale acestei situaţii: de ordin tehnic, psihologic etc. Ele contează mai puţin. Mi se pare că şi în ce priveşte lectura operei literare, nu e obligatoriu ca noile suporturi, noile mijloace tehnice, oricât de moderne şi acaparatoare, să elimine obiectul carte, măcar din motive ce ţin de confortul fizic şi sufletesc al cititorului. Dar nu numai. Tradiţia, care e literalmente fabuloasă, are un puternic impact psihologic şi o binefăcătoare inerţie. Alexandru Paleologu, şi el un cititor rar, a povestit în mai multe rânduri că a citit de-a lungul vieţii Război şi Pace de 15 ori, prima dată când era adolescent şi când la lectura capodoperei lui Tolstoi a plâns. Întrebat: ce crede, un tânăr de azi ar mai plânge la lectura unei asemenea cărţi, Paleologu a răspuns în stilul său binecunoscut că, dacă nu e idiot, sigur va plânge.

În ce mă priveşte, nu-mi pot imagina pe cineva plângând la lectura romanului lui Tolstoi sau a altui mare roman pe ecranul computerului. Decât doar dacă are o problemă ce ţine de oftalmologie, nu de emoţia estetică. Dar să-l mai şi recitească, şi încă de 14 ori, ca Paleologu! Pe un asemenea suport ar fi un adevărat supliciu. Încât am speranţa că chiar şi în „epoca digitală” nu ne vom vindeca de ceea ce Valery Larbaud numea „viciul nepedepsit al lecturii”. Al lecturii „cărţii de hârtie”.

 

***

 

Ovidiu Moceanu

 

Un act de cunoaştere

 

Fascinaţia lecturii este legată, cred, de cunoaştere. Multiplicarea scenariilor existenţiale, în care fiinţa traversează experienţe atât de variate, chiar dacă în plan virtual, poate face parte din repertoriul modelării fiinţei pentru răspunsuri competitive la solicitările diferitelor situaţii de viaţă. Un om citit are mult mai multe variante de reacţie, pe temeiul acumulărilor oferite de lectură.

În măsura în care lectura schimbă omul, da, poate schimba şi lumea.

Cititorul ideal trebuie să fie, în primul rând, un îndrăgostit de carte, un „fan” al ei. De aici vin o serie de calităţi care îl ajută să facă o lectură adecvată: respectul faţă de autor şi carte, capacitatea de a recepta mesajul operei, cultura, inteligenţa interpretării, spirit analitic şi sintetic, interesul pentru problematica umană şi performanţa stilistică, capacitatea de a situa valoric opera şi, peste toate acestea, dorinţa de a împărtăşi altora propriile impresii, de a provoca discuţii despre carte. Cititorul ideal nu e un plezirist. Pleziristul este capricios, inconstant, citeşte aleatoriu, fără sistem, purtat numai de interese temporare, preocupat de umplerea timpului cu o îndeletnicire pe care o socoteşte agreabilă. Sigur că un cititor ideal este criticul, dacă nu abdică de la câteva principii de lectură, la câteva legi de bază ale actului critic ca act profesionist de lectură. În cazul lui, responsabilitatea faţă de actul lecturii trebuie să se afle la cel mai înalt nivel, mai ales atunci când este un critic de notorietate. Opinia lui poate influenţa negativ receptarea unei opere literare sau, un caz mai perfid, poate oferi pe tavă altor comentatori nişte idei formulate în grabă, superficial, cu aparenţă de concluzii după o lectură, chipurile, atentă. Un critic a formulat o anumită opinie (discutabilă, din punctul meu de vedere) despre primul meu roman. Regăsesc aceleaşi cuvinte în comentarii ulterioare şi mă gândesc cine este mai vinovat: cel care a emis-o ori cel care a preluat-o, comod, fără să mai citească romanul? Oricum, lansarea unor imagini, idei inadecvate arată dispreţ nu numai faţă de carte şi autor, ci faţă de literatură, în general.

Lectura m-a condus spre ceea ce sunt acum. Încă din primele momente de când am reuşit să citesc un text integral, am simţit o bucurie fără seamăn să fiu acolo, în spaţiul şi timpul cărţii, cu autorul/naratorul. Lectura aducea experienţa călătoriilor în afara copilăriei, peste munţi şi văi, mări şi ţări, îmi făcea cunoscută viaţa altor oameni, aşa încât a fost constant un exerciţiu de cunoaştere, în efortul de înţelegere a lumii şi de cunoaştere de sine. Trei momente, cred, au avut reverberaţii pe care abia acum, când meditez asupra lecturii, le conştientizez. Sunt legate de premiile şcolare. Nimeni nu m-a luat de mână să mă ducă la o bibliotecă, nimeni nu mi-a pus în mână o carte şi să zică: Citeşte-o! Nici un profesor de română nu a găsit o cale spre trezirea interesului meu pentru lectură. Totul a rămas la voia întâmplării. Şi când ceva rămâne la voia întâmplării, Dumnezeu le organizează mai bine. Aşa s-a făcut că, într-o toamnă îndepărtată din alte vremi, prin 20 octombrie 1961, directorul Şcolii Nr. 1 din Lupeni (Mihail Sadoveanu murise cu o zi înainte), unde ajunsesem doar cu câteva luni înainte, „exilat” de colectivizare din satul meu atât de drag, ne adunase în curtea şcolii, la careu, şi a început, cu vocea lui tunătoare, să ne vorbească despre marele scriitor Mihail Sadoveanu, care „ne-a părăsit”. Dovadă că m-a impresionat profund să aud că scriitorii se află printre noi, chiar dacă mor ca şi alţi oameni, e că nu am uitat nici azi, la mai bine de 50 de ani, acea clipă extraordinară. Aşadar, nu toţi scriitorii erau ca sfinţii, trăitori în vremuri îndepărtate, morţi în vremuri demult apuse. Evident că nu am alergat la bibliotecă să împrumut cărţile lui Sadoveanu. Chemarea a rămas. Dar au venit cele trei momente care au marcat, pot să spun azi, un destin. Era o duminică ploioasă când, în casa bunicilor, după ce ne-am terminat joaca, am găsit Robinson Crusoe, cunoscutul roman al lui Daniel Defoe. Nu ştiu cum ajunsese acolo. Nu l-am mai lăsat din mână. Ploua ca în roman, Robinson eram chiar eu, când, cu fraţii mei, în satul natal, făceam colibe. Apoi, în liceu, am primit două premii: Nuvela română contemporană, 3 volume (1964, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu) şi Moromeţii. Antologia de proză scurtă m-a fascinat. N-am citit-o oricum, ci în condiţii „speciale”. În faţa barăcii în care locuiam, dintr-o fostă cazarmă a trupelor sovietice trimise în Valea Jiului, era un păr, o mândreţe de pom, în care mi-am găsit loc potrivit pentru lectură. Urcam în fiecare zi, spre nedumerirea vecinilor, care nu înţelegeau cu ce mă îndeletnicesc „la nivel înalt”. Motivarea a fost că de acolo aveam posibilitatea să văd curtea cinematografului şi clubului părăsite prin 1957 de ostaşii sovietici. Când am început să scriu, mi-am adus aminte de acel moment. Proza scurtă marcase pentru totdeauna opţiunile mele. Astăzi predau un curs de Proză scurtă românească la un master al facultăţii noastre şi mă bucur să văd în bibliotecă cele trei volume de proză scurtă ale mele: O privire spre Ioan (1983), Împăratul Iubirii (1994) şi Povestiri cu uşa deschisă (2009). Când citeam Moromeţii, într-o vacanţă de vară, găseam, în teritoriul acela străin mie, ceva în plus faţă de Rebreanu, o problematizare a existenţei individuale, surprinzătoare, şocantă pentru mentalitatea ardeleanului. Marile descoperiri au venit mai târziu, cu lectura copleşitoare a lui F. M. Dostoievski, Th. Mann, Proust şi toată literatura „condiţiei umane”. Literatura absurdului, literatura existenţialistă, noul roman francez, textualismul au fost vârste ale lecturii, intrată într-o altă fază, a confruntării cu perspectivele, tehnicile, modalităţile discursului literar. Primul roman (Fii binevenit, călătorule) sugerează ceva din aceste experienţe. Numai un cititor atât de rafinat ca N. Steinhardt (v. Monologul polifonic, articol care a dat şi titlul volumului publicat mai târziu) putea intui subtilităţile jocurilor narative din acest text. Cercetarea mea despre vis şi literatură îşi are originea în lectura excepţionalei cărţi a lui Albert Béguin, nici astăzi egalată, Sufletul romantic şi visul. Când m-am înscris la doctorat şi a fost să aleg tema, i-am propus domnului profesor Liviu Petrescu o temă de interes european, o sinteză românească despre literatură şi vis. Tratatul despre vis (2012) este ecoul îndepărtat al lecturii de atunci, când, tolănit pe nisipul de la Costineşti, mai dădeam o filă, mai săream în apă, plonjam din nou în romantism şi voiam să-l conving pe un prieten politehnist că literatura e importantă, fiindcă el se uita compătimitor la mine, bietul filolog. În loc să se uite după fetele acelea frumoase, filologul stătea cu nasul în carte, şi asta tocmai în vacanţă!

Ofer cu drag cărţi cu autograf. Ştiu că este o regulă minimă de politeţe – să citeşti cartea oferită cu autograf şi, cel puţin, să mulţumeşti, dacă nu să exprimi o opinie. Din păcate, lucrurile stau altfel. Cartea cu autograf e deschisă doar în primele clipe de după autograf, din curiozitate pentru conţinutul lui, destinatarul mulţumeşte, apoi o pune în bibliotecă pe post de obiect de decor. În cel mai bun caz. Fiindcă sunt şi alte situaţii, când destinatarul nici măcar nu mulţumeşte pentru darul care i s-a făcut. În altă ordine de idei însă, există o relaţie secretă între scriitor şi cititor. Încă de la începuturile literaturii noastre, „iubite cetitoriu” se afla la capătul rândului pe care tocmai îl înşira „autoriul”, ca o prezenţă imposibil de ignorat, raţiunea de a exista a operei. El, măritul cititor, trebuie convins, motivat să citească opera. Cu timpul, lucrurile s-au mai schimbat. Scriitura a devenit mai complicată, lectura nu mai permite oricui accesul la mesaj, dacă cititorul nu îşi „perfecţionează” mijloacele. Lectura/textul îl condiţionează acum pe cititor, îl respinge cumva pe cel nepregătit, înceţoşează căile de comunicare dintre cititor şi autor.

Nu e adevărat că nu se citeşte. Se citeşte chiar mai mult decât altădată, numai că explozia de carte în spaţiul românesc de după 1990, la acelaşi număr de cititori, lasă această impresie – că nu se citeşte. Pe de altă parte duşmanii lecturii de carte s-au înmulţit: calculatorul, televiziunea, filmul. Internetul oferă posibilitatea de a vedea filme recente, fără deplasare la sala de cinematograf (multe cinematografe au şi dispărut, tocmai din cauza aceasta), consultarea unei literaturi de o diversitate fără precedent. Cartea virtuală se impune vertiginos. Există totuşi o minoritate a cititorilor, fidelă cărţii tipărite, pentru care nimic nu poate înlocui ceremonialul lecturii: procurarea cărţii proaspăt apărute, cercetarea ei din punct de vedere exterior, „mirosirea” ei, care nu e numai intuirea valorii în faza anterioară lecturii, ci chiar actul concret, aşezarea într-un loc potrivit, „la rând”, apoi lectura pe îndelete. Lectura s-a mutat, în mare parte, din biblioteci în spaţiul casnic. Bibliotecile, din păcate, nu sunt totdeauna pregătite pentru a-i readuce pe cititori în sălile de lectură. Spaţiile sunt insuficiente, clădirile sunt vechi, neîncăpătoare, pe agenda forurilor în măsură să iniţieze proiecte corespunzătoare nu găsim programe de regândire a statutului bibliotecii. Fondurile necesare procurării cărţilor publicate sunt insuficiente. Cu timpul, biblioteca va deveni absolut necesară cititorului interesat de carte, având în vedere şi creşterea costurilor cărţii. O formă de altădată de a atrage cititorii erau întâlnirile cu scriitorii. Azi sunt tot mai puţine, poate şi pentru că se interpretează greşit întâlnirea cu cititorii ca un mijloc de vânzare a cărţii.

Sunt nedreptăţiţi de cititori scriitorii care rămân de partea literaturii de valoare. Este uneori stupefiant să vezi tirajele unor cărţi „de consum”. Orientarea cititorilor spre literatura „de consum” poate fi receptată ca o trădare. Scriitorii care îşi dezamăgesc cititorii fac compromisuri cu valoarea, scriu literatură facilă doar de dragul câştigului material.

Puterea cititorului are o valoare relativă. Istoria literaturii este şi istoria cazurilor în care scriitorul a înfruntat „dictatura” cititorului. Scriitorul priveşte departe, în eternitate, cititorul spre interesul lui de lectură, aşa că nu întotdeauna intenţiile scriitorului se întâlnesc cu aşteptările cititorului. Stendhal spunea că va fi înţeles abia după 50 de ani după moartea sa şi aceasta nu atât pentru că ar fi fost dificultăţi de receptare a textului, ci dificultăţi legate de înţelegerea unei noi mentalităţi pe care o propunea proza sa. Când cititorul e şi el scriitor, cazul e şi mai interesant decât am crede. T. Arghezi (v. Al. Oprea, Cinci prozatori, cinci procese literare) afirma, la apariţia romanului Ion al lui Liviu Rebreanu, că nu a putut citi mai mult de 25 de pagini din cauza „mirosului de cioareci şi opinci”. Nu opinia acestui cititor a contat în destinul romanului Ion.

Întoarcerea cititorului s-ar putea produce în măsura întoarcerii la statutul lui de totdeauna.

De la un anume moment al destinului ei, cartea creează un personaj – cititorul. Cărţile care se bucură de popularitate conţin în chip secret şi opţiunile cititorilor, dar o capodoperă nu se naşte prin supunere la vot.

Nimeni nu va putea avea pretenţia că a citit o carte o dată pentru totdeauna, că nu mai e nevoie să revină. Relectura este o reîntâlnire cu tine însuţi, cu vârstele sensurilor pe care le propune cartea, legată atât de mult de lumea prin care trece. În acest sens, relectura reaşază, rescrie şi pune în dialog cartea cu timpul în care e citită.

 

***

 

Ana SELEJAN

 

De la simulare la stimulare

 

Ca universitari şi formatori în acelaşi timp, cunoaştem cele mai relevante contribuţii (autohtone şi străine) în domeniu, aşa că nu le aduc în discuţie; dincolo de teoria lecturii, fiecare are o imagine, o experienţă şi o dialectică a ei.

Parcursul lecturilor mele începe pe la opt-nouă ani, cu foamea fetiţei de a citi din cărţile despre Sfânta Vineri, Sfânta Duminică şi alte poveşti fascinante despre sfinţi, pe care le avea Savina, o vecină invalidă – cărţulii jerpelite, pătate de muşte, ţinute cu străşnicie pe poliţa de deasupra patului şi împrumutate „cu greu”. Mă revanşam tot cam pe-atunci cu Din lumea celor care nu cuvântă de Emil Gârleanu; e prima carte citită integral şi cea mai veche lectură, care mi-a generat şi un comportament: după exemplul unor povestiri, am început să îngrop, să le fac mici morminte cu cruce şi flori, orătăniilor, păsărilor şi animăluţelor găsite moarte, spre disperarea mamei şi a bunicului Ioan, prilej de şuşoteli şi clătinări din cap ale babelor, care-mi diagnosticau cine ştie ce beteşug la cap.

A urmat, ca pentru toată lumea şcolărească (mică şi adultă-universitară aşadar), lectura obligatorie (formatoare), asezonată cu cea de loisir, „de desfătare”. Aici, în glisajul armonios între obligativitatea şi libertatea actului lecturii, stă tot secretul unui exerciţiu longeviv şi profitabil. Numai un asemenea exerciţiu, dublat de fascinaţia lecturii, poate genera lectura specializată, creativă şi creatoare de alte cărţi, idei, sentimente, expresii, comportamente etc. Lumea stă pe un munte de cărţi, văzduhul e plin de seminţe de cărţi, iar minţile omeneşti – ca nişte fenomenale rădăcini împlântate în cer, le absorb şi le cuvântează în cele mai diverse limbi.

De la simulare la stimulare. Începem, aşadar, prin a fi cititori şi abia apoi putem deveni autori; dar, cred eu, că numai un cititor exigent – dumneavoastră îi spuneţi „cititor ideal” – poate fi autor (de operă ştiinţifică sau beletristică). Erudiţia favorizată de calitatea lecturii specializate – recte putinţa calificării şi colaţionării informaţiilor, a extragerii viziunii cărţii, a dependenţei sau independenţei de surse, a originalităţii etc., aşadar erudiţia în domeniu este obligatorie pentru cel care face primul pas de creaţie în acel domeniu.

Erudiţia şi deontologia actului scrisului, deopotrivă. Se pot clădi scrieri şi chiar glorii în lipsa vreuneia dintre aceste cerinţe; sau chiar în lipsa ambelor; ipoteza optimistă ne spune că până la urmă totul iese la iveală; daţi-mi voie să fiu pesimistă. Schimbarea suportului scrisului (cariera cărţii şi presei electronice), fascinaţia unei atari lecturi pentru tot mai mulţi tineri de astăzi, nu sunt acte primejdioase; primejdia vine în momentele în care creaţia (noua scriere) se hrăneşte preponderent din asemenea lecturi, facilităţi şi îndemânări (de compilare, de copy-paste, de „adaptare”). Din păcate, multe dintre actele de creaţie specifice unui student: referatul, lucrarea de licenţă, de doctorat, sunt atinse de aceste „îndemânări”.

Şi, ca să închei, să spun că autorul născut din cititorul exigent şi poliedric care am fost (căci am citit şi studiat nu numai presă şi carte modernă, ci şi carte veche românească şi străină, fascinantă în bibliofilia ei: cu vignete şi ilustraţii colorate, cu hârtie filigranată, cu legături preţioase, cu însemnări de cititor ş.a.), aşadar autorul care stă în faţa dvs. mizează pe seriozitatea, inteligenţa, experienţa şi reacţia cititorului tradiţional, „papivor”, ca să zic aşa. De aceea nu-mi dau acordul editării cărţilor mele şi-n variantă electronică.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 123-134]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s