Istoricul Edward N. Luttwak, autorul lucrării Marea strategie a Imperiului Roman. Din primul secol până în al treilea (The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2016) reținea existența a trei sisteme de securitate imperială. „Primul era sistemul numit aici Iulio-Claudian, dar poate mai corect considerat ca fiind sistemul imperiului republican”. Autorul lămurește în ce consta acest sistem care reflecta, de fapt, un interes imperial predominant pentru metropolă. „În jurul zonelor sale centrale, imperiul era de natură hegemonică, cu state cliente responsabile în mod autonom de implementarea dezideratelor romane și de asigurarea, din propriile resurse și prin ascultarea lor, a securității teritoriale a zonelor centrale”. Astfel, clienții statali ai Romei aveau o anume autonomie de decizie și de dinamică militară, chiar dacă centrul era cel ce decidea în chestiunile importante. „Trupele romane nu erau de obicei dislocate în statele cliente sau cu triburile cliente, dar stabilitatea sistemului necesita un efort diplomatic constant, atât pentru a se asigura că fiecare conducător client era în permanență conștient de totalitatea puterii romane (în contrast cu propria sa izolare politică), cât și pentru a menține echilibrul dinastic intern și regional (adică interclient) al structurii generale a relațiilor clientelare”. Accentul pe care îl pune istoricul pe rolul diplomației este de mare importanță, căci arată în ce limite era operantă decizia militară. „Statele cliente mari și mici erau astfel ținute în supunere de propria lor percepție asupra puterii romane, iar această forță de descurajare era completată de stimulente pozitive, inclusiv plăți, titluri și onoruri romane”. Conform evocării de mai sus, ceea ce îndeobște se consideră a fi o abordare mai târzie, bizantină, se dovedește astfel de concepție romană „clasică”, imperială.

Citește în continuare →