Istoricul Edward N. Luttwak, autorul lucrării Marea strategie a Imperiului Roman. Din primul secol până în al treilea (The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2016) reținea existența a trei sisteme de securitate imperială. „Primul era sistemul numit aici Iulio-Claudian, dar poate mai corect considerat ca fiind sistemul imperiului republican”. Autorul lămurește în ce consta acest sistem care reflecta, de fapt, un interes imperial predominant pentru metropolă. „În jurul zonelor sale centrale, imperiul era de natură hegemonică, cu state cliente responsabile în mod autonom de implementarea dezideratelor romane și de asigurarea, din propriile resurse și prin ascultarea lor, a securității teritoriale a zonelor centrale”. Astfel, clienții statali ai Romei aveau o anume autonomie de decizie și de dinamică militară, chiar dacă centrul era cel ce decidea în chestiunile importante. „Trupele romane nu erau de obicei dislocate în statele cliente sau cu triburile cliente, dar stabilitatea sistemului necesita un efort diplomatic constant, atât pentru a se asigura că fiecare conducător client era în permanență conștient de totalitatea puterii romane (în contrast cu propria sa izolare politică), cât și pentru a menține echilibrul dinastic intern și regional (adică interclient) al structurii generale a relațiilor clientelare”. Accentul pe care îl pune istoricul pe rolul diplomației este de mare importanță, căci arată în ce limite era operantă decizia militară. „Statele cliente mari și mici erau astfel ținute în supunere de propria lor percepție asupra puterii romane, iar această forță de descurajare era completată de stimulente pozitive, inclusiv plăți, titluri și onoruri romane”. Conform evocării de mai sus, ceea ce îndeobște se consideră a fi o abordare mai târzie, bizantină, se dovedește astfel de concepție romană „clasică”, imperială.

În raporturile dintre metropolă și statele clientelare funcționa eficient, se pare, o „eroare” de percepție. După Luttwak, „În cadrul acestui sistem, forțele armate pe care clienții le percepeau ca fiind o forță indivizibilă de o putere copleșitoare erau de fapt distribuite într-un perimetru vast în jurul Romei”. Faptul atrăgea după sine opțiuni strategice de mare flexibilitate și asigura forțe militare disponibile de mare anvergură. „Deoarece erau concentrate în armate multilegionare și nu erau angajate în apărarea teritorială, ele erau intrinsec mobile și puteau fi redistribuite în mod liber. Flexibilitatea structurii forței era astfel încât aproape jumătate din armată putea fi trimisă într-o singură provincie rebelă (de exemplu, Illyricum în 6-9 e.n.). Desigur, exercitarea deplină a acestei flexibilități putea fi periculoasă: revolta din Illyricum a fost cel mai probabil declanșată de retragerea forțelor pentru invadarea Germaniei, revoltă care a eșuat”. Exemplul adus în discuție este elocvent. Dar rebeliunile nu erau cotidiene, iar modul în care Roma le reprima făcea ca tentația lor să nu fie foarte frecventă. Se știe că după războiul din 101-102 Dacia devenise stat clientelar. Modul în care a fost tratată de Traian ridicarea ulterioară la luptă a lui Decebal i-a determinat pe unii istorici să vorbească despre „stârpirea” dacilor, ceea ce rămâne un verdict excesiv, în pofida scenei de pe Columna lui Traian în care pileati sunt văzuți sorbind în grup otravă.

După Luttwak, concepția aceasta făcea posibilă și exersarea tendinței expansioniste a romanilor. „În orice caz, în absența unor astfel de rebeliuni, această flexibilitate genera o vastă forță militară disponibilă, care putea fi utilizată pentru o expansiune ulterioară acolo unde frontul rămânea deschis, cum a fost cazul Germaniei înainte de anul 9 sau pentru cucerirea Britaniei sub Claudius”.

Forța psihologică de impact a acestui modus operandi a generat destulă vreme obediență din partea inamicilor potențiali. „Datorită naturii sale hegemone, sfera controlului imperial nu avea limite fixe și era limitată doar de măsura în care ceilalți percepeau puterea romană ca fiind încă suficient de puternică pentru a impune ascultarea. Prin urmare, extinderea puterii romane nu necesita cheltuieli proporționale. Nici extinderea imperiului în acest mod hegemonic nu necesita creșterea forței militare totale. Noii clienți adăugați imperiului răspundeau la aceeași constrângere ca toți clienții aduși în sfera controlului imperial înaintea lor. Aceasta era cheia economiei forței sistemului iulio-claudian și secretul eficienței sale. Acest sistem, însă, putea asigura doar controlul roman; nu putea oferi securitate zilnică pentru întreg teritoriul imperial și populațiile sale, mai ales în zonele periferice”.

Cu toate rezultatele neîndoielnice aduse de fomula iulio-claudiană, Dacia nu a intrat în orbita intereselor presante sau prioritare decât mai târiu, atunci când un alt sistem s-a impus. Este vorba despre formula care a guvernat etapa dinastiei antoniniene. „Sistemul Antonin, utilizat într-o formă sau alta din epoca flaviană, după anul 69, până la criza de la mijlocul secolului al III-lea – cu avansuri și întârzieri, desigur –, reflecta teritorializarea imperiului și o reorientare drastică a priorităților imperiale”. A venit astfel o epocă în care relativa autonomie clientelară a luat sfârșit, în teritoriile nou anexate, adică în noile provincii ale imperiului, fiind trimise contingente militare semnificative. „Forțele armate erau dislocate peste tot pentru a asigura liniștea și, prin urmare, prosperitatea întregului teritoriu imperial, inclusiv a zonelor de frontieră cele mai disputate. Astfel, puterea efectivă a imperiului a devenit strict proporțională cu forța sa militară, deoarece această forță era utilizată în mare parte direct pentru a asigura securitatea, și nu ca instrument de persuasiune politică”. Noua formulă de reprezentare și de distribuire a puterii în teritoriu nu a adus după sine dispariția statelor-client. Așa cum precizează Luttwak, „Încă mai existau clienți, dar aceștia erau mult mai puțin utili decât în trecut, deoarece sarcina de a menține securitatea teritorială a fost transferată de la ei către forțele de frontieră distribuite pe o arie largă. În același timp, clienții puternici nu mai puteau fi tolerați deloc, deoarece puterea lor putea depăși în mod periculos cea a forțelor imperiale adiacente”. Se sfârșea astfel o epocă în relația cu forțele statale clientelare, Roma articulându-și mai radical ambițiile de a se înstăpâni.

Tabloul care rezultă din cele de mai sus pare unul apoteotic. „Cu toate acestea, imperiul a rămas puternic, iar una dintre principalele sale forțe era cea politică. Prosperitatea crescândă și romanizarea voluntară eliminau ultimele vestigii ale nemulțumirii nativiste și creau o bază solidă de sprijin pentru regimul imperial, care oferea securitate și stabilitate. Confruntându-se cu dușmani aflați la mare distanță unii de alții la periferie, imperiul putea încă să trimită forțe copleșitor de puternice împotriva lor, deoarece liniștea provinciilor – și, în unele locuri, infrastructurile elaborate de apărare a frontierelor – permiteau menținerea temporară a păcii, chiar și cu forțe de frontieră mult diminuate. Această capacitate ofensivă reziduală era utilă în primul rând ca instrument diplomatic, amenințarea sa latentă servind la menținerea divizării vecinilor imperiului – dacă nu neapărat a supunerii lor”.

Așa arătau lucrurile în vremurile când Dacia a intrat în componența Imperiului Roman. Nimeni nu pare să se fi gândit pe atunci că sorții aveau să devină schimbători destul de repede la scara istoriei. Și asta pentru că „… era în curs un proces periculos: influența culturală și economică a imperiului asupra vieții tuturor vecinilor săi crea ea însăși o bază politică pentru acțiuni comune împotriva acestuia. Dușmanii Romei, care înainte nu aveau nimic în comun, au ajuns să dobândească elemente ale aceleiași culturi romane de frontieră, care era împărtășită de toți tocmai pentru că nu aparținea nimănui: cultura auto-romanizării. La rândul său, acest lucru a sporit capacitatea diferitelor grupuri tribale sau de altă natură de a comunica între ele, deschizând oportunități de cooperare, chiar și de fuziune. Dincolo de Rin, confederația popoarelor de frontieră care le-ar transforma în formidabile aglomerări multitribale era în curs de formare. Confruntată cu forța implacabilă a transformării culturale, diplomația romană a devenit din ce în ce mai puțin eficientă în menținerea divizării dușmanilor imperiului. Iar sistemul de apărare perimetrală, conceput pentru amenințări de intensitate redusă, nu a putut face față în mod adecvat unității acestora”.

Deja atacurile exterioare asupra dacilor – războaiele marcomanice, dar și diversele ambuscade ale carpilor și ale altor seminții de dincolo de limes – semnalează intrarea Daciei romanizate sub o nouă zodie: a incertitudinilor.

După același specialist, „Al treilea sistem de securitate imperială a apărut ca răspuns la această combinație dificilă de amenințări diplomatice și militare, ale căror consecințe s-au manifestat în marea criză din secolul al III-lea”. Ceea ce se poate constata, ținând seama că retragerea romană din 275 de la nordul Dunării marchează finalul unei experiențe statale romane clare pe aceste meleaguri, este că Roma nord-dunăreană a corespuns celei de a doua etape și s-a consumat cvasi-integral în interiorul ei. Explicația lui Edward N. Luttwak este demnă de toată atenția și oferă un scenariu plauzibil de înțelegere a fluxului și refluxului roman peste Danubius care a coincis, de fapt, cu sfârșitul istoriei Daciei preromane nu doar ca stat, ci și ca civilizație.

Desigur, perspectiva din care sunt abordate faptele cu acest prilej are în vedere doar realitățile romane. Ea nu oferă prilejul înțelegerii evoluțiilor din Dacia lui Decebal însuși. Să fi fost la mijloc o confederare fragilă, condiționată numai de personalitatea puternică a lui Decebal, cea care a lăsat ca statul dac și societatea pe care el o exprima să se dizolve atât de necondiționat? Tot ce se poate. Succesiunea faptelor pare însă să sugereze și o laxitate a structurilor sociale, de vreme ce nici acestea nu s-au perpetuat vizibil, contribuind cu pattern-uri identificabile neechivoc. Pentru mai buna înțelegere a tuturor acestor enigme mai sunt destule de făcut…

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 27-28]