Ce a însemnat cucerirea Daciei pentru romani se cuvine privit și din perspectiva contextului istoric și al proiectelor imperiale romane. Doar astfel se poate înțelege mai bine de ce supunerea regatului dac a fost într-un anumit moment al istoriei romane o prioritate, iar ulterior, la un secol și jumătate distanță, a devenit secundar ca importanță ori de-a dreptul neglijabil. Pentru deslușirea acestei chestiuni un punct de vedere util a adus istoricul Edward N. Luttwak, autorul lucrării Marea strategie a Imperiului Roman. Din primul secol până în al treilea (The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2016).

Autorul menționat observă că „În anul 85, dacii bine organizați din zona centrală a Dunării, conduși de Decebal, o figură redutabilă…, au trecut granița pentru a ataca Moesia. Războiul ulterior al lui Domițian împotriva dacilor nu s-a încheiat nici cu victorie și triumf, nici cu rușine. Au existat înfrângeri tactice și victorii tactice, dar combinația dintre amenințările de invazie din partea germanilor și sarmaților din amonte de Dacia și tentativa de uzurpare a lui L. Antonius Saturninus, guvernatorul Germaniei Superioare, în 89, l-au distras pe Domitian de la un război decisiv împotriva lui Decebal, dacă într-adevăr unul fusese planificat” (Edward N. Luttwak, The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, p. ). Din sinteza încercată de Luttwak rezultă că războiul lui Domitian cu dacii a fost provocat de atacul acestora, fiind o reacție militară, nicidecum o inițiativă urmărită cu tot dinadinsul. Rezultatul acestui război arată că Roma nu era prea motivată să învingă, părând mai curând pusă pe ripostă și, eventual, represalii, pentru a preveni alte inițiative războinice ale lui Decebal pe viitor. Rezultatul indecis și pacea provizorie care i-a urmat s-a permanentizat pentru circa un deceniu, datorită pericolelor sarmat și germanic și a încercării de a pune mâna pe puterea imperială a unui înalt oficial din provincia germană. Faptul arată că, pe de o parte, dacii erau o piesă dintr-un front mai larg care periclita limesul nordic-central-european al Romei, iar pe de alta că, tocmai din acest motiv, ei nu erau un inamic urmărit prioritar, ci doar unul dintre factorii politici amenințători care trebuiau, într-un fel sau altul, să fie pacificați.

Etapa următoare a conflictelor romano-dacice a survenit, cum se știe, în timpul guvernării lui Traian. După cum precizează Luttwak, „Traian era un soldat, și unul bun; războaiele de cucerire erau așteptate cu nerăbdare, iar de data aceasta nu a existat nicio dezamăgire. Un război limitat împotriva dacilor în 101-102 e.n. a dus la o înțelegere de compromis, dar una care a marcat o victorie: Dacia urma să fie un stat clientelar cu Decebal ca rege client. Însă protagonistul nu se potrivea rolului. În 105-106, războiul a trebuit să fie reluat, deoarece Decebal era neascultător, iar răbdarea lui Traian era epuizată. Au urmat lupte grele și o mare victorie. O nouă mare provincie dacică, situată peste Dunăre, a fost adăugată imperiului”. După remiza domitiană a urmat așadar un prim război traianic, la finalul căruia Dacia învinsă a devenit stat clientelar. Rezultatul însemna un pas înainte, dar unul instabil, ba chiar inconsistent, din perspectivă romană. De aceea, al treilea război al romanilor cu dacii (al doilea traianic) a condus la dizolvarea puterii din Munții Orăîștiei și la instaurarea ordinii și a legii romane la nordul Dunării.

Era o achiziție integrală, Dacia devenind provincie nouă a Romei. Dar direcția nordică de înaintare nu era pentru imperator și senatul roman o prioritate, drept care Dacia nu a devenit punctul de plecare al unor noi cuceriri încercate de legiuni. Luttwak precizează că „arena naturală pentru un cuceritor roman era Orientul. Situația armeană se destrămase din nou: încă o dată, un arsacid ocupa tronul Armeniei fără aprobarea Romei. Anatolia avea acum o frontieră organizată, dar cu doar două legiuni în Cappadocia și doar trei în Siria și fără adâncimea geografică oferită de clienți, nu putea fi o frontieră sigură. Dacă forțele parte se puteau aduna liber în Armenia, ar fi putut lovi cu o forță mai mare fie spre vest, fie spre sud, la alegerea lor, iar la sud se afla Siria, o provincie centrală a imperiului. Atât necesitatea strategică, cât și ambiția personală impuneau războiul. Între 114 și 117, armata lui Traian a cucerit nu numai Armenia, ci și o mare parte din Mesopotamia, până la capitala partă Ctesiphon. Traian a cucerit mai mult decât orice alt conducător al Romei de la Augustus încoace. Apoi a venit dezastrul. Insurecția dindărăt și contraofensiva partă din interiorul Iranului au forțat evacuarea rapidă a tuturor teritoriilor cucerite. Traian nu a supraviețuit înfrângerii sale definitive. În 117 s-a îmbolnăvit și a murit în Cilicia, în drumul său de întoarcere la Roma. P. Aelius Hadrianus, succesorul adoptiv al lui Traian, a urmat o politică de consolidare, nu de cucerire. Dacia a fost păstrată, dar toate cuceririle din est au fost abandonate” (ibidem, p. 86).

Marele interes, marea prioritate romană era deci aceea din Orient. După războaiele dacice, Răsăritul a fost cel care a acaparat atenția romană. Iar succesele de moment s-au năruit curând, din ele rămânând doar amintirea excelenței din vremea lui Traian. Imperiul Roman își atinsese o limită importantă a puterii sale. Consolidarea stăpânirii în Dacia din vremea lui Hadrian, succesorul lui Traian, a fost doar urmarea firească a organizării provinciei în anii dinainte, atenția Romei fiind însă acaparată de alte priorități.

Dintr-un anume punct de vedere se poate deci spune că atacurile Daciei asupra Romei și războaiele daco-romane care au urmat au fost provocările Europei continentale, „nordice” asupra vocației mediteraneene a Romei. Abia evul mediu urma să aducă deplasarea civilizației clasice către nord și remodelarea ei prin impactul popoarelor germanice și al celorlalte etnii și rase asupra clasicității, a romanității.

„Era Antonină, așa cum a devenit cunoscută, a fost o perioadă de stabilitate și consolidare, de frontiere sigure și apărare sistematizată; a fost apogeul succesului imperial, rezultatul unei serii de împărați buni și longevivi și al unor circumstanțe favorabile. După ce a trecut prin marea criză din 69 – când părea să fie pe punctul de a se destrăma – imperiul flavienilor, al lui Traian, Hadrian și Antoninilor părea să fi atins un sistem de securitate veșnică, o pax romană eternă. Cu toate acestea, în ultimii ani ai marelui împărat stoic Marcus Aurelius, războaiele, invaziile și ciuma aveau să distrugă pacea Antonină. De atunci și până la sfârșit, cu doar relativ scurte intervale de respiro, supraviețuirea imperiului avea să fie o luptă amară” (ibidem). Se înțelege, în acest context mai larg, de ce romanitatea administrativă și militară nu a supraviețuit la nordul Dunării, Dacia fiind abandonată după doar circa o sută șaptezeci de ani.

Nu era vorba doar despre o măcinare intestină. Ceea ce nu izbutise Decebal, au început să izbutească populații inamice Romei unite de origini și de o limbă comună. „Tulburările sângeroase din chiar centrul sistemului imperial erau sortite să atragă agresiuni din exterior. Dar există și motive să credem că amploarea amenințării externe crescuse în mod independent. Pe Rin și pe Dunărea superioară, vechii vecini fragmentați ai imperiului începuseră să se federeze în aglomerări mult mai mari și mai periculoase în timpul secolului al II-lea, chiar înainte de începerea tulburărilor interne din Roma.

În locul numeroaselor popoare înregistrate în secolele I și II – frisii, bructerii, tencterii, usipii, chatii, hermundurii și așa mai departe – imperiul se confrunta acum cu federații mai mari ale francilor și ale alamaniilor, care puteau concentra mult mai multe forțe umane în atacarea frontierelor. După ce s-au confruntat atât de mult timp cu un singur adversar a cărui cultură se infiltrase în toate viețile lor separate, diferite grupuri barbare au găsit o bază comună pentru acțiuni împotriva imperiului. A devenit mult mai dificil pentru diplomația romană să creeze diviziuni între oameni care aveau acum multe în comun (ibidem). Reacția germanică survenită din Barbaricum a fost mai coerentă, mai coagulantă decât izbutiseră exponenți nord-dunăreni ai marii familii de populații traco-illirice.

Schimbări semnificative au survenit și în Orient. „În est, regimul slab al Arsacilor din Parția a fost răsturnat în jurul anului 224 de dinastia persană a Sasanizilor, iar noul inamic s-a dovedit imediat a fi mult mai redutabil decât cel vechi” (ibidem).

Edward N. Luttwak pune în ecuație judicios ambele tendințe. „Conflictele interne și agresiunile externe nu erau doar paralele; ele interacționau în mod pervers între ele. Roma a avut norocul că teritorializarea armatei (pe care majoritatea istoricilor moderni o deplâng) era deja foarte avansată: aceasta trebuie să fi acționat ca o frână pentru pretendenții înfocați, deoarece soldații erau mai puțin dispuși să părăsească frontierele pentru a lupta în războaie interne dacă propriile lor familii și propriile lor pământuri ar fi fost expuse invadatorilor străini. Cu toate acestea, trupele erau prea des retrase de la frontierele deja atacate pentru a lupta în războaie private între împărați și uzurpatori. Exista, de asemenea, o legătură mai subtilă între atacurile externe și instabilitatea internă: uzurpările regionale erau în parte o reacție la eșecul guvernului central de a asigura securitatea regiunilor de frontieră” (ibidem). Văzută de la această altitudine, cu o asemenea cuprindere, părăsirea Daciei în 270-275nu era decât o repliere elastică într-un sector nordic al limesului roman, într-o epocă în care această decizie putea fi socotită doar provizorie, datorită urgențelor înregistrate în altă parte a mărețului stat. În finalul sec. al III-lea speranțele unei reveniri păreau întemeiate. Și, de fapt, cei care credeau asta nu s-au înșelat prea mult. Imperiul Roman de Răsărit urma să revendice și să cucerească din nou porțiuni de teritoriu la nordul Dunării. Constantin a construit podul de la Sucidava-Celei (328), pornind campanii împotriva goților. Constantiu al II-lea și Valens au pornit expediții punitive peste Dunăre, mai ales în confruntările cu aceiași goți, Valens trecând Dunărea în 367-369. În timpul lui Iustinian (527-565) bizantinii au ocupat temporar puncte stategice la nordul fluviului, refăcându-se cetăți și creându-se provincia „Quaestura Exercitus” care includea teritorii la nordul Dunării” (ibidem). Perspectiva panoramică pe care o deschide Luttwak situează evoluțiile din Dacia în contextul universalist necesar bunei înțelegeri a lucrurilor. 

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 21-22]