Spionul care venea din frigul redacţiei

tumblr_mp40bc63dM1qzvnslo1_1280

            Aşadar e oficial! Spionii sunt peste tot şi suntem urmăriţi în toate. După scandalul provocat de dezvăluirile lui Edward Snowden despre supravegherea în masă practicată de serviciile secrete americane anul trecut, după scandalul de la începutul verii cu agenţii dubli germani recrutaţi de serviciile secrete ale Statelor Unite, intrăm şi noi în rândul lumii prin mărturisirea locotenent-colonelului sub acoperire Robert Turcescu. Filosofia politică a anilor 90 ne învăţase că urmărirea şi suspiciunea erau apanajul regimurilor totalitare. Or fi, dar democraţiile ultimei modernităţi sunt mult mai eficiente: agenţiile secrete nu doar supraveghează, ci produc şi programul de ştiri şi opiniile ce trebuie să le însoţească. Şi ce reacţii am consemnat? Trecând peste stilul evlavios al păcătosului spovedit public, Cristian Tudor Popescu e de părere că nu-i o ruşine să fi azi ofiţer acoperit, că doar nu lucrezi într-o instituţie antipopulară precum era Securitatea. Cătălin Tolontan scoate în evidenţă dezacordurile dintre o meserie care înseamnă a dezvălui şi una care presupune deghizarea. Dorin Tudoran vede prelungirea efortului constant al Securităţii democrat machiată de a controla statul şi prăbuşirea credibilităţii jurnalistului. Prin potriveala întâmplării şi fără referire la caz, Gabriel Liiceanu publică prima parte a unei eseu despre vânzarea sufletului şi a conştiinţei de la Faust la politicianul contemporan nenumit, probabil Victor Ponta. Mai punctual, dar tot în zone conceptuale, Ovidiu Ţichindeleanu exploatează autodenunţul pentru o meditaţie despre „vânzare” ca preluare interesată, conştient sau nu, a culturii şi ideologiei hegemonice şi un avertisment împotriva tentaţiilor suveranist-naţionaliste în răsăritul Europei.

            Mai e ceva de spus? Că supravegherea şi spionajul au devenit azi publice. Ascunderea a rămas doar un procedeu retoric datorat cutumelor trecutului, dovadă că şi candidaţii la alegerile prezidenţiale se exprimă în favoarea infiltrării de spioni în presă, deşi regimul lor de existenţă ar fi cel trecut în revistă în Parmenidele lui Platon: fiinţa nefiinţei, cu alte cuvinte, să se ştie despre ei că nu există. În favoarea agenţiilor sub acoperire să spunem că oligarhia mass-media nu e neapărat favorabilă democraţiei, căci nu e vorba de gazeta informativă a instituţiilor locale şi nici de eforturile de informare a unor asociaţii cetățenești. Şi apoi ce să mai supravegheze şi ei? Nu mai sunt secrete industriale de protejat, în mafii e periculos să te strecori, în structurile de siguranţă ale altor ţări e costisitor şi anevoios. Mai rămâne presa naţională. Să ne închipuim pe tânăr(a)/ul agent/ă ieșit/ă de pe băncile Academiei Naţionale de Informații „Mihai Viteazu” prezentându-se la un concurs de selecţie de reporteri locali sau de prezentatoare TV din provincie, acceptând să lucreze câteva luni de probă, alte câteva „la negru”, în fine, prinde după doi ani un salariu minim, cu ceva plăţi suplimentare aleatorii dictate de favorurile şefilor şi de capriciile patronilor. Nu-i aşa că ei vor cunoaşte viaţa adevărată? Nu sunt ei urmaşii studenţilor parizieni din anii 60, intraţi în uzine pentru a cunoaşte direct durerile muncitorilor? Nu sunt ei adevăraţii continuatori ai existenţialismului lui Simone Weil ce s-a spetit mai bine de un an pe lângă strunguri şi piuliţe pentru a trăi alături de cei umili suferinţa lor cotidiană? Şi poate, precum gânditoarea franceză, vor vedea în nevoinţele lor imitarea drumului Golgotei spre bucuria pură de care chinurile ne apropie.

             SRI – poate sunt numeroşi, dar în tăcere pregătesc revoluţiile de mâine. Ele vor fi morale și conservatoare.

(Claudiu Gaiu)