Daniel ILEA

 

Soumission (Supunere: traducerea cuvântului „islam”) de Michel Houellebecq (Paris, Flammarion, 2015) începe, fără pic de umor, cu răsuflatul clişeu al decadenţei Occidentului, „a societăţilor noastre încă occidentale şi social-democrate”.

Personajul-narator, François, ne înştiinţează că azi oamenii s-ar afla, exclusiv, sub două dependenţe: „banul”, pentru „cei mai cu minte şi aşezaţi”, iar pentru cei mai înapoiaţi „consumaţia” şi „ambiţia de-a ieşi în faţă, de-a ocupa un post de invidiat”…

Urmează, pe ici, pe colo, până la sfârşit, panseuri despre Huysmans, unele subtile, interesante, din păcate pierdute, diluate într-un flux de tâmpenii şi poncifuri, de pildă: „frumuseţea stilului, muzicalitatea frazelor au importanţa lor […] dar un autor e, înainte de toate, o fiinţă omenească, prezentă în cărţile sale”. Dacă aşa o fi, vom vedea iute ce fel de om se poate ghici îndărătul lui François.

Stilul nu-i defel „neutru” (cum afirmă Alain Finkielkraut), ci de-a dreptul nul: aceleaşi corzi hipersensibile la a căror muzică sumbră-mizerabilistă am vibrat în primele şi adevăratele sale romane (Extension du domaine de la lutte şi Les Particules élémentaires): aici, sună a gol.

În Soumission nimic nu mai e viabil, nici real, nici literar, ci doar o perversă parabolă, o schematică construcţie (scriitorul Marc Weitzmann a subliniat deja – în Le Monde des livres – că nici o figură musulmană nu-i credibilă; de fapt, unicul personaj e naratorul houellebecquian).

Deci: au trecut două decenii de când François şi-a susţinut teza de doctorat Huysmans sau capătul tunelului, cu „felicitările unanime ale juriului”; fără strop de vocaţie pedagogică, acceptă totuşi să fie numit conferenţiar la Paris III-Sorbona. Când Steve, unul din colegii săi, îl invită la un pahar, „îndeobşte un ceai cu mentă la Marea Moschee din Paris”, aflăm că lui nu-i place deloc nici ceaiul cu mentă, nici, de altfel, Marea Moschee din Paris. Cam ăsta ar fi tonul.

Înţelegem foarte curând că vorba lui Huysmans despre Bloy i se potriveşte ca o mănuşă şi lui François: „un nenorocit, cu un orgoliu diabolic şi o ură fără măsură”. Am putea afirma (identificând relativ personajul cu autorul, cu atât mai mult cu cât suntem într-un pamflet, nu într-un roman) cam acelaşi lucru şi despre Houellebecq, care, cu abilitate perfidă, mizează pe, jonglează cu conflictele, temerile, ura dintre comunităţi: „ fapt e că în noul an şcolar Uniunea Studenţilor Evrei din Franţa nu mai era prezentă în nici un campus din regiunea pariziană, în timp ce secţiunea tineret a Frăţiei Musulmane îşi răsfirase antenele”. Personalităţile antisioniste ocupă poziţii-cheie prin universităţi: „Robert Rediger e celebru prin atitudinea sa pro-palestiniană” etc.

Planul e, deci, schiţat, poate începe provocarea „magicianului”!

Suntem deja în 2022: peste două săptămâni vor fi alegerile şi se prevede (după spusele unei colege foarte bine informate) că, precum în 2017, „Frontul Naţional va ajunge în al doilea tur şi stânga va fi realeasă”. Dar iată replica, foarte interesantă, a lui François: „Totuşi, să nu ignorăm scorul Frăţiei Musulmane, care-i încă o necunoscută, dacă va depăşi bara simbolică de 20%, asta poate cântări în raportul de forţe…”. O „aiureală”, afirmaţia asta a lui, îşi zice, hâtru, el însuşi, dar… nu se ştie niciodată, şi colega lui se pune imediat pe calculat: „cântăreşte pe îndelete consecinţele unei eventuale intrări a Frăţiei Musulmane în guvern”. Badabum!

Notăm un alt loc comun houllebecquian, obsesia patriarhatului, a întâietăţii bărbatului dinaintea femeii, în discuţia lui François cu franţuzoaica-evreică Myriam, amanta sa de studentă (despre care aflăm că va emigra cu familia în Israel, urmând exemplul întregii comunităţi evreieşti): „[…] la drept vorbind, n-am fost niciodată convins că ar fi o aşa bună idee ca femeile să poată vota, să poată urma aceleaşi studii ca bărbaţii, să poată exersa aceleaşi profesii etc. Mă rog, ne-am obişnuit să fie aşa, dar, la urma urmei, o fi chiar o idee bună?”.

Mergem mai departe, oarecum preveniţi, dar defel liniştiţi, dând numai peste „paradoxuri”: de pildă, supralicitarea extremei-drepte puse în scenă-pagină ca ipoteză-ipostază refulată, deci cu atât mai seducătoare, a poporului francez: „Avansarea extremei-drepte, de atunci încoace, a făcut ca lucrurile să devină mai interesante, animând discuţiile publice cu fiorul uitat al fascismului; dar totul a început să se mişte abia în 2017, odată cu al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Presa internaţională a putut asista, înmărmurită, la spectacolul ruşinos, dar perfect justificat aritmetic, al realegerii unui preşedinte de stânga într-o ţară care basculase treptat către dreapta […]. Era ca o disperare sufocantă, radicală, străbătută, pe ici pe colo, de fulgere de revoltă. Mulţi preferaseră atunci să se expatrieze”.

Cade „bomba” cea mare: „O lună după rezultatele turului al doilea [din 2017, n. m], Mohammed Ben Abbes anunţă crearea Frăţiei Musulmane”.

Şi scenariul continuă: înfruntările armate dintre militanţi ai extremei-drepte şi extremişti musulmani sunt din ce în ce mai dese; totuşi: „Ca de fiecare dată, preşedinta Frontului Naţional şi cel al Frăţiei Musulmane au publicat, fiecare în parte, câte un comunicat prin care se desolidarizau categoric de aceste fapte criminale”. Spectrul războiului civil!

Aflăm foarte repede (sărind peste etape) că în doar cinci ani (din 2017 până în 2022) numitul partid musulman a egalat aproape P.S.-ul: 21%  contra 23%, şi depăşit de departe de dreapta tradiţională, cotată la numai 14%, pe când (de reţinut, de subliniat) „Frontul Naţional, cu 32%, rămânea, de departe, în fruntea partidelor franceze”.

Urmarea logică a abracadabrantului scenariu houellebecquian: „demonstrarea” sclerozei, abjecţiei, nulităţii partidelor de centru-stânga şi centru-dreapta (Democracy schtrunk! Liberty schtrunk!, lătra Chaplin-Hitler), capabile să se alieze, vom vedea, cu oricine, până şi cu un partid religios, trădând astfel însuşi fundamentul Republicii, laicitatea, pentru a se agăţa de pulpana puterii, dar şi pentru ca „bietul” Front Naţional să fie (iarăşi) eliminat.

François (adică Francez, prenume ales deloc aleatoriu!) prevede, deci, un al doilea tur între Frăţia Musulmană şi Frontul Naţional. Ceea ce trebuia să se întâmple se va întâmpla, fără nici o surpriză, atât centrul-dreapta cât şi centrul-stânga se vor alia (cum pomeneam deja) cu Frăţia Musulmană… Les jeux sont faits: începând cu 2022, Franţa devine islamică şi după ea, încet-încet, Europa. Cum era de aşteptat, departe de a fi un moderat, Ben Abbes, odată cocoţat la putere, va năzui nici mai mult nici mai puţin decât la instaurarea imperiului „Eurabia” (cea prevăzută de Bat Ye’or ).

Caricatură grosolană, fireşte, „profeţie” în doi peri. Gluma asta proastă să fie scopul lui?! Ar fi idiot! Doamne-fereşte! Ca un bun francez, François (pleonasm!) bate, de fapt, şaua ca să priceapă iapa: scenariul e de citit prin antifrază, o mişcare dialectică pregătind terenul pentru Frontul Naţional, al Identităţii Naţionale.

Dar iată că un asemenea scenariu îi pare posibil, chiar plauzibil, filozofului Alain Finkielkraut! Surprinzător joc pervers: asistăm la „supunerea” spiritului critic, al spiritului raţional, la Houellebecq (acest „djihadist mohorât”, cum îl numeşte Fethi Benslama). Faptul „supunerii” la Houellebecq e constatat şi de Jean Birnbaum, în Le Monde des livres.

Colac peste pupăză, François se compară chiar cu nefericita Casandră, în prezicerile-i pesimiste mereu împlinite, conchizând: „după cum se vede, ziariştii de centru-stânga nu fac decât să repete orbirea troienilor”. Urmează această paralelă şocantă (prin debilitatea-i): „O asemenea orbire nu avea nimic nou, istoric vorbind: am fi putut-o regăsi la intelectualii, politicienii şi ziariştii anilor ’30, cu toţii convinşi că lui Hitler o să-i vină până la urmă mintea la cap”. Prin François, autorul împuşcă doi iepuri deodată: arată pericolul islamic iminent în Franţa, comparându-l cu hitlerismul, şi deopotrivă atacă lipsa de luciditate dinaintea „catastrofei” a ziariştilor de centru-stânga. Fiind, în schimb, foarte blajin, aproape tandru, cu extrema-dreaptă, cu Marine Le Pen, devenită victima trădătoarelor partide de centru!

În realitate, François nu mai suportă „sistemul” actual, cu alte cuvinte social-democraţia, şi îi prevede (e rolul său!) apropiatul sfârşit. La care el însuşi va contribui în mod original, colaborând, adaptându-se de minune noii puteri islamice, deşi, culmea hazului, o va face mereu ca un individualist, un narcisic, un jouisseur, dar şi un aprig la câştig, egal sieşi şi tuturor naratorilor-personaje houllebecquiene, adică un anumit tip de occidental get-beget! Nu-l interesează decât propria-i persoană: se converteşte la islam pentru posibilitatea poligamiei, ca să se poată desfăta în „paradisul femeilor”, pentru dragul lui de patriarhat şi, last but non least, pentru un salariu triplu de profesor universitar!

Nu seamănă decât foarte vag cu idolul său literar, Huysmans, care era muncit de „dorinţa disperată de-a se integra într-un rit” .

E foarte posibil ca autorul să confunde propria lui „sinucidere” (ca scriitor) cu „sinuciderea” Europei înseşi!

Este Soumission o carte islamofobă? Da, nu, da… (cu Houellebecq e ca-n „mă iubeşte, nu mă iubeşte”, trebuie ajuns la ultima petală!). La un prim nivel, răspunsul pare a fi nu: de vreme ce (după autor) reîntoarcerea religiosului e iminentă, necesară pentru supravieţuirea unei societăţi, iar creştinismul e mort şi îngropat, singurul candidat prezent, islamismul, e chemat să-i ia locul.

În cele din urmă, răspunsul e categoric da: este aici o doză tare de islamofobie, căci „elogiul” Islamului cuceritor se citeşte (să ne reamintim) tot ca o antifrază, ca un „vaccin”: dacă nu vreţi ca asta să se întâmple (Casandra houellebecquiană dixit), daţi mână cu mână şi reînsufleţiţi catolicismul (în planul iniţial al cărţii, François urma să se convertească la catolicism, ca şi Huysmans, iar titlul era Conversion); de nu, băgaţi-vă în cap că islamismul va triumfa, căci: „astăzi ateismul e mort, laicitatea e moartă, Republica e moartă” (sentinţa prin care Houellebecq însuşi, în interviul din Le Nouvel Observateur, întăreşte tezele lui François!).

Putem afirma, în spiritul „Charlie”: ceea ce otomanii n-au izbutit timp de secole (islamizarea Europei), lui Houellebecq i-a reuşit în trei sute de pagini; numai că pentru o aşa ispravă ar fi fost arhisuficient să dea două-trei interviuri în dorul lelii (cum şi are obiceiul), sau să pună de-un pamflet de maximum patru-cinci pagini.

După cum se vede, François se amuză, Houellebecq se amuză cu cuvintele, cu ipotezele, cu previziunile geopolitice (dar şi meteorologice, oferindu-ne adevărate buletine meteo ale zilei!); nefăcând, de fapt, decât să „accelereze un pic evenimentele” (cum tot Houellebecq zice, în pomenitul interviul din Obs), şi totul începe să se umfle, să devină hénaurme, până… plesneşte!

Magicianul e astfel deconspirat: nu, nu-i vorba aici de trâmbiţata reîntoarcere a religiosului, ci de aceea a lui Houellebecq (cam la patru ani o dată)!

Să reflectăm o clipă la o afirmaţie a psihiatrului Boris Cyrulnik (notată şi de François): „Agresiunea ascunde adesea o dorinţă de seducere”. Nu e imposibil ca ăsta să fie chiar scopul, ori resortul secret, al acestei fabule politice, poate chiar al întregii creaţii houellbecquiene, implicit al omului dindărătul operei: seducere şi răzbunare, de ce nu?

Aici am putea ghici ascunsul „detaliu semnificativ” (a cărui artă Fienkielkraut afirma că ar deţine-o Houellebecq)!

Iată cum (după mine) François se dezvăluie brusc într-un scurt pasaj, o scenă simplă, umană, tulburătoare (singura, de altfel, viabilă şi literar), unde nu mai e loc pentru băşcălie, subterfugii ori perversiuni. Va simţi nostalgia, dorul paradoxal, şi poate cu atât mai dureros, pentru ceea ce nu i-a fost dat să trăiască, dar a cărui intuiţie o va avea din plin atunci când, invitat de Myriam acasă la părinţii ei, va simţi ce poate să-nsemne a trăi în sânul unei familii: „Locuiau într-o casă din Cartierul Florilor, în spatele staţiei de metrou Brochant […]. Îmi amintesc că am cinat pe peluză, era sezonul narciselor galbene. Au fost drăguţi, primitori şi călduroşi, fără să mă sufoce însă cu atenţiile, ceea ce era şi mai bine. În clipa în care tatăl ei deschidea o sticlă de Châteauneuf-du-Pape, mi-am dat brusc seama că Myriam, la cei peste 20 de ani ai ei, lua încă masa toate serile împreună cu părinţii săi; că îşi ajuta fratele mai mic să-şi facă lecţiile, că se ducea să-şi cumpere ţoale cu surioara ei. Erau un trib, un trib familial sudat; faţă de tot ce cunoscusem eu, era de neînchipuit, încât cu greu m-am abţinut să nu izbucnesc în lacrimi”.

Cel care a înţeles, poate ca nimeni altul, că un copil lipsit de căldura familiei va rămâne toată viaţa cu sufletul şchiop a fost Dostoievski.

Houellebecq e poate în întregime aici, totul ar putea ţâşni de aici: provocările, les détournements–retournements, „neîncetatele fluxuri schizoido-melancolice” (cum bine zice psihanalistul Fethi Benslama, într-un articol despre această carte) şi, fireşte, pomenita aprigă dorinţa de seducere şi deopotrivă de răzbunare pe societate, pe lumea occidentală (ce ar fi „distrus familia”, nu?!) şi pe întregul neam omenesc (poate că niciodată până azi n-a cunoscut bucuria unei iubiri constante pentru o femeie, sau a unei prietenii constante, aşa cum şi-a putut iubi simpaticul câine, până la capăt!).

Ce altceva putea ieşi din toate astea? Fără-ndoială, un om şi un scriitor lunecos, un cameleon, nu atât un nihilist, un anarhist, un mizantrop cât un provocator patentat, un „lup singuratic”! Un seducător şi un copil răzbunător, dovedindu-se foarte periculos pentru cititor, care ar avea tot dreptul să-şi spună, ca în finalul Cânturilor lui Maldoror: „Ce-i al lui e-al lui. M-a idiotizat grozav […]”.

Dacă tot există angoasa difuză, spectrul unei „invadări” a Franţei şi a Europei (prin migraţii masive din Africa şi Asia) ori, pe termen lung, spectrul unei „extincţii” datorate slabei, anemicei demografii a europenilor – „Poate că într-o zi o să fim învinşi prin forţa numărului” (dixit Alain Finkielkraut) –, nici o trebuinţă pentru asta de pamflete delirante, pline de ură, adică neputincioase. Ar trebui, pur şi simplu, controlat fluxul imigraţiei (luându-i astfel şi Frontului Naţional pâinea de la gură!), cumpănind mereu (nu politiquement correct, ci realist-pragmatic) între drepturile omului şi limitele ospitalităţii – fiind vorba, la urma urmei, de instinctul de conservare (fiecare stat, precum „fiecare entitate”, „se străduie, după puterea sa de-a fi, să persevereze în propria-i fiinţă” (Spinoza, Etica). Afară de asta, europenii să facă mai mulţi copii şi mai multe metisaje (prin metisaj, nimic nu se pierde, câştigându-se una sau mai multe identităţi, fără a se pierde cea iniţială).

Am putea experimenta aici platoniciana dialectică (reflectată mai ales în Sofistul) „acelaşi” (identicul) vs „altul” (altceva-ul): victoria „altuia” e nihilismul, dar tot nihilism e şi când „acelaşi” (parmenidian, înţepenit, absolut) câştigă fără să-l accepte pe „altul”; fiindcă „altul” e motorul propriei sale deveniri, al mutaţiilor sale (şi viceversa): e nevoie de măsură, echilibru, armonie între „acelaşi” şi „altul”, „acelaşi” primind în sine pe „altul”, dar rămânând el însuşi, sau mai degrabă devenind – astfel şi numai astfel – el însuşi! Nu-i vorba de o identitate „tare” (corespunzând pe plan social naţionalismului, fascismului), ci de una „deschisă” (constituind, de pildă, un soi de sinteză, o paradigmă de civilizaţie şi cultură, precum a noastră Republică Franceză laică – atât de hulită de Houellebecq!). Întreaga noastră evoluţie biologică, istoria omenirii stau mărturie pentru această mişcare dialectică.

Aceeaşi dialectică a echilibrului între opusuri, ori complementare, rămâne valabilă şi pe plan socio-politico-economic (între stat şi piaţă), unde azi capitalismul triumfător, cu ale sale derive fără măsură, cântăreşte greu în balanţa acestei depresiuni generalizate, a acestei să-i zicem confuzii de valori, a ceţii în care suntem cufundaţi!

Nu trebuie să ne lăsăm „supuşi” nici Invincibilei Armada a capitalismului financiar, multinaţionalelor care îşi pot permite să cumpere tot (sau aproape) într-o ţară: întreprinderile, castelele… căci odată cu locurile sunt cumpărate oarecum şi fiinţele, făcându-se din ele un soi de „suflete moarte”. Capitalismul a luat-o razna, afirmă, în eseul omonim, Joseph E. Stiglitz, Premiu Nobel pentru Economie (a se citi, tot de el, Marea dezamăgire şi Triumful cupidităţii).

Pentru a pune capăt la toate astea, nu-i nevoie de noi revoluţii, urmate de masacre ori de alte utopii (nu, mersi!): pentru ca (relativa) măsură (şi nu Satana!) să dirijeze orchestra, nu-i nicidecum recomandabilă (ca la Houellebecq) o reîntoarcere masivă a religiosului (Doamne-fereşte!), ci pur şi simplu reîntoarcerea statului, a unui stat inteligent, subtil şi binevoitor, cu autoritate, fără a i se permite însă de-a ajunge autoritar (aici e rolul nostru de-a veghea, zi şi noapte). Stiglitz (pe urmele unui John M. Keynes) a demonstrat necesitatea (etică, socială, vitală) a revenirii statului, ca legislator şi supraveghetor al pieţei, avertizând de catastrofele ce ne aşteaptă, dacă se mai aplică politica struţului, dar nimeni nu pare s-o asculte (sau cel mult cu o ureche!) pe această adevărată Casandră!

Robert Badinter, mare avocat şi umanist (să ne amintim mereu că mulţumită lui a fost abolită în Franţa pedeapsa cu moartea, a fost ucisă moartea! – noi, românii, nu vom uita nici că se trage dintr-o famile de evrei basarabeni) a spus la Televiziune, chiar în seara de 7 ianuarie 2015, că nu trebuie cu nici un preţ a se cădea în capcana urii între comunităţi, că ăsta era scopul acestor energumeni fanatizaţi; intuiţia, temerile sale urmând să fie confirmate tragic de al doilea masacru, cel al francezilor-evrei (ori evreilor-francezi), de la Hyper Cacher!

Soumission – pamflet sau fabulă politică – conţine o încărcătură de ură, de perversiune care se cere prompt dezamorsată. Cartea asta n-are nimic din spiritul liber „Charlie” (singurul element comic, involuntar, ar putea fi obsesia scriitorului de-a ajunge până la pagina 300, înmulţind artificial, în acest nobil scop, capitolele şi subcapitolele!), fără a mai pomeni de umanismul unui Albert Camus, luat peste picior de François… Nu-i vorba aici, la urma urmei, decât de „o operaţie marketing reuşită” (dixit Jean d’Ormeson).

Într-o paranteză finală fie spus, celor care vor să înţeleagă ce se întâmplă azi în lumea islamică (ţări arabe şi ne-arabe), inclusiv în islamismul francez, să ia pulsul acestei lumi în fierbere, le recomand traducerea dipticului semnat de Gilles Kepel:  Passion arabe – Journal 2011-2013 şi Passion française – Les voix des cités, publicate recent la Gallimard, NRF, colecţia „Témoins”. Acest diptic (Houellebeceq însuşi a aflat din el, după propria-i mărturisire, cam tot ce ştie despre lumea islamică, doar că el a făcut din asta un amestec indigest cu propriile-i deliruri şi cu cele de pe siturile internet ale salafiştilor şi Fraţilor Musulmani!) ar putea deveni şi un manual de geopolitică, de geostrategie pentru oamenii politici occidentali, pentru ai lor consilieri.

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]