Etichetă / simetrii si discrepante

de VATRA

Ștefan Borbély – „Bilse și eu”

Unele elemente de artă poetică din Considerațiile unui apolitic sunt reiterări sau reelaborări, întrucât ele fuseseră deja menționate în eseul polemic Bilse și eu, publicat de Thomas Mann în ediția de seară a ziarului Münchner Neueste Nachrichten, nr. din 15-16 Februarie 1906. Destinul textului a fost destul de fluctuant: autorul s-a referit la el în dese rânduri, cu scopul de a sublinia detalii de poetică personală pe care nu le-ar fi dorit trecute cu vederea, criticii și istoricii literari l-au menționat ocazional, dar apariția lui într-o publicație de știri n-a atras atenția străinătății decât foarte târziu, versiunea engleză, tradusă de către Tobias Boes, profesor la Notre Dame University, Indiana, US, apărând doar în 2025 pe site-ul www.modernismmodernity.org (Vol. 9, Cycle 3, May 7, 2025), unde poate fi consultată și azi, însoțită fiind de o introducere lămuritoare. În anul primei apariții, Thomas Mann s-a îngrijit și de o mică versiune editorială, listată, azi, printre trufandalele bibliofililor.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Thomas Mann: Considerațiile unui apolitic (contextul)

Considerațiile unui apolitic (Betrachtungen eines Unpolitischen, Octombrie 1918) reprezintă, dacă exceptăm câteva articole politice prilejuite de declanșarea Primului Război Mondial, cel mai pătimaș text scris vreodată de către Thomas Mann, de care el nu s-a dezis niciodată, deși circumstanțele socio-politice care l-au declanșat l-ar rostui fără doar și poate în categoria scrierilor datate, a căror vivacitate e inevitabil estompată de curgerea timpului și de mutarea interesului public de pe subiectele care l-au generat. Așa se face că el reprezintă probabil, până în zilele noastre, volumul cel mai puțin citit al lui Thomas Mann, întrucât, trebuie să recunoaștem, puțini dintre cititori se încumetă la o lectură anevoioasă de peste 600 de pagini (!), evident excesive ca număr dacă ținem cont de faptul că Betrachtungen și-a propus, inițial, să fie un text polemic de dimensiuni mai mici, cât să încapă într-o revistă, sporind apoi pe măsură ce implicarea Germaniei în război se adâncea, pentru a deveni – așa cum l-au caracterizat unii cunoscători – chiar ilizibil din cauza apărării consecvente a „cauzei germane”, aflată în dezacord cu poziția multor intelectuali europeni de calibru, partizani ai ideii că „civilizația” trebuie să înfrângă „barbaria” militaristă, instaurând o lume a păcii, a frumosului și a armoniei intelectuale.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Amor fati: Alteța regală

Există cititori care se întreabă și azi de ce a scris și publicat Thomas Mann Alteța regală (1909) după marele succes al Familiei Buddenbrook (1901) și după nuvela extinsă Tristan (1903), de fapt un soi de microroman. Specialiștii au fost și mai consternați, unii dintre ei considerându-l o eroare de judecată și un eșec. Prin comparație cu cărțile anterioare, Alteța regală e în aparență doar un capriciu, construit cu elemente de basm. Acțiunea se petrece într-un ducat german imaginar, Grimmburg, cândva pe la începutul secolului al XX-lea, ținutul preponderent artizanal având toate particularitățile unui locus amoenus complet înecat în idilism, în care religia n-ar putea fi decât o teleologie a Binelui, dacă poporul ar ține cu tot dinadinsul să-și asume o asemenea corvoadă. „E o țară frumoasă, liniștită, neagitată – consemnează satisfăcut autorul. – Vârfurile copacilor din pădurile sale foșneau visătoare; ogoarele se întindeau și se măreau, cultivate cu devotament; meșteșugurile erau nedezvoltate, până la punctul de a fi mizere.”1 Sub aspect economic, totul pare a fi destul de pauper: ducatul „avea cărămidării, dispunea de câteva mine de sare și de argint – asta era aproape tot” (31), dar nu putem să trecem cu privirea peste „izvoarele minerale alcaline, care țâșneau din pământ în imediata apropiere a capitalei” (31), transformând rezidența „într-o stațiune balneară” (31), destul de iscusit chivernisită în trecut, dar lăsată în paragină în deceniile din urmă, ceea ce înseamnă că afluența de turiști se cam diminuase drastic, indolența cutumiară a locuitorilor punând pe butuci și exportul, deși „se expediau [totuși, în toată lumea] o sută de mii de sticle pe an – adesea mai puține decât mai multe.” (32)

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Adrian Tchaikovsky: Alien Clay

Cu ani în urmă am susținut la una dintre Sesiunile Helion de la Timișoara o prezentare dedicată reprezentărilor divinității în ficțiunea speculativă de după 1960. Venind în siajul Contraculturii din anii ʼ60, în condițiile în care unii autori au fost chiar protagoniști ai ei, literatura acestui domeniu acreditează, în mare, trei „reprezentări” ale Ființei Supreme, cu precizarea că am pus cuvântul reprezentare între ghilimele pentru a sugera că nu toate aceste proiecții sunt antropomorfe. Prima dintre ele, difuză, vine pe filiera panteismului cosmotic care a animat Contracultura, fiind reprezentarea unui Dumnezeu care se „topește”, se „imersează” în Marele Tot din univers, Cer și Pământ deopotrivă, aneantizându-se ca „persoană” pentru a le apărea celor care-i doresc prezența ca sacralizare implicită, imediată și empirică, principalul avantaj al acestei percepții, dorită, de altfel, de majoritatea copiilor flower power, fiind acela al comprimării distanței care ne separă de El. În termenii clasici ai lui Rudolf Otto, sacrul nu mai este „das ganz Andere”, Altceva-ul străin, incomprehensibil și inaccesibil aici, ci coboară la nivelul imediat al senzațiilor și bucuriilor mărunte, devenind apanajul unei proximități capabile de a fi experimentată direct, ca indiciu al ingenuității, prezentă în fiecare ființă umană.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Maria Mancini

Așa cum toți iubitorii operei lui Thomas Mann știu, Hans Castorp, protagonistul romanului Muntele vrăjit, de la a cărui apariție s-au împlinit în Noiembrie 2024 o sută de ani, descinde să-și viziteze vărul internat la Sanatoriul Internațional Berghof din Davos însoțit de o „valiză din piele de crocodil, un dar din partea unchiului și tutorelui său, consulul Tienappel”1, potrivită ca dimensiune, fiindcă pentru cele trei săptămâni preconizate nu era nevoie să ia cu sine veșminte prea multe, dar în care nu uită să pună o porție îndestulătoare de trabucuri subțiri Maria Mancini („o marcă savuroasă din Bremen” – I, 49), cu care se află într-o relație spirituală specifică, întărită de un ritual cotidian de la care nu înțelegea să se abată:  acasă, „Hans Castorp ține provizia de țigări la adăpost de influența vătămătoare a caloriferului, le păstra în pivniță, unde cobora în fiecare dimineață ca să-și umple portțigaretul cu porția zilnică”. (I, 49) Ulterior, într-un moment de ambiguă dizolvare în familiaritate a relațiilor ierarhice, Castorp îi va mărturisi Consilierului Aulic Behrens, medicul-șef al sanatoriului, el însuși un împătimit al trabucurilor braziliene, că făcuse la un moment dat un experiment nefericit cu țigara lui de foi, pentru a înțelege nu numai „miciile ei capricii”,  ci și ceea ce o ține în viață. „Asemenea țigări au viață. Respiră cu adevărat” – îi spune el doctorului Behrens. – Pe când eram acasă, mi s-a năzărit să păstrez câteva Maria Mancini într-o cutie ermetică, s-o feresc de umezeală. Vreți să mă credeți că au murit? S-au stins și au murit într-o săptămână – nu mai rămăseseră decât niște cadavre.” (II, 117)

Citește în continuare →