Ovio OLARU – Blocaj biografic

hutopila-tisita

În cazul celui de-al patrulea volum al lui Matei Hutopila, Tișița*, scenariul e unul tipic: unui debut puternic în formulă, în orice caz promițător sau notabil ca valoare literară indiferent de speranța unor volume viitoare, îi urmează ceva intermediar, menit să stabilizeze stilul și, eventual, să dea adevărata valoare a poetului. Dacă privim neoruralismul ca o formă radicalizată a douămiismului, mutând focarul de interes într-o zonă (și mai) marginală, e clar că volumul de debut al lui Matei Hutopila, copci (Casa de editură Max Blecher), cu amestecul lui de candoare și violență, nimerește drept la țintă. Tișița, însă, poate fi luat drept exemplu pentru cum unui debut aplaudat îi urmează ori o maturizare – înceată, dar sigură, uneori (Dósa), sau imediat evidentă (cazul Alex Văsieș) –, ori o retragere definitivă (SGB, Novac). Menționez că Hutopila e la al patrulea volum, deși singurele cu adevărat relevante pentru parcursul lui poetic sunt primul și cel mai recent apărut, având în vedere că în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă (Zidul de hârtie, 2013) și Bukowina ueber alles (aceeași editură, 2014), apărute în tiraje derizorii și de găsit acum doar în bibliotecile cunoscuților, nu s-au bucurat de recunoaștere critică consistentă.

Citește în continuare →