ALEXANDRU MUȘINA

„Registrul cel mare al faptelor bizare,

Dintr-o lume care, pe măsură ce moare,

Se zbate tot mai tare.”

 

       Nu citi acest „registru” înainte de-a recunoaşte – în tine însuţi – că eşti un tîmpit! Orice lectură în afara acestei condiţii preliminare e inutilă şi periculoasă.

                                                                         A.M.

27 (poate 28) X 1988. Remember.  Obsesia de a nu părea prost, dezinformat, fraier etc. ne transformă în nişte roboţi-maimuţe. Într-o lume care e – desigur, desigur, desigur! – obsedată de „autenticitate”. Să-l luăm pe G.C. (un om la care ţin) (am schimbat stiloul ca să pot scrie mai repede, hîrtia e proastă): n-am văzut mulţi tipi mai convenţionali decît el, m

ai „făcuţi” (pînă la a accepta să fie – repetat-înşelat, numai să nu strice „faţa” familiei – toţi ştiind, că de-aia sîntem în România, dedesubturile), dar e unul dintre cei mai tenaci (şi didactici!) promotori şi practicanţi ai „autenticităţii”. (Desigur – şi culmea! – că, în ce scrie, e extrem de convingător).

  De ce scriu aici? Passons! Aş ajunge iar la minciuni poleite, la motivaţii „înalte” – poate peste 3-4 luni am să pot fi – aici – sincer (după zeci de „exerciţii de sinceritate”. În fond, şi sinceritatea e o gogoriţă: cui ar folosi să spun că sufăr de diaree, că mi-a scăzut – inexplicabil – apetitul erotic, etc. etc. Poate că nici nu-i perfect adevărat, şi – oricum – aş deveni „victima” unor indivizi cu totul inferiori, care n-ar respecta în ruptul capului o minimă „regulă a sincerităţii”. Stop! (Iar schimbat stiloul, fiindcă prăbuşit vertiginos în banalităţi).

  Să propunem o ipoteză: înnebunesc. Pentru a „elimina” doza în creştere de nebunie din creier, o vărs aici. Un fel de poluare cu deşeuri neurotice (nu chimice, nu radioactive). Din fericire, în acest imens registru, nu se află nici un ecologist ca să protesteze.

  În plus: un registru al imbecilităţii umane, al dulcelui ei caraghioslîc, necesar pentru viitoarele cărţi: Fapte, fapte, fapte. De asta ducem lipsă, de noi şi pitoreşti surse de bîrfă, mirare, indignare: carne, adică întîmplări, oameni ciocnindu-se de oameni, regulîndu-se, dîndu-şi în cap, minţindu-se, bînd împreună etc. (Subsemnatul: amnezic. Ce faci ca să sprijini biata memorie în descompunere? Scrii în registru. – Ca la lecţia deschisă a poetului Ion Pachia Tatomirescu: „Întrebare „Unde paşte vaca românească?” – Elevii cu mîinile pe sus (toţi) – Răspunde (unul) „În cîmpia românească!”)

  Deci: unde scrie mîna muşinească? În registrul muşinesc. (E al meu, am dat cam 30 de lei pe el. Şi – ca atare – scriu ce vreau în el).

  Observaţie: Ce are a face „remember” aici? Snobism de prost gust şi memorie involuntară, scoţîndu-l – prin contrabandă şi deghizat – iar la suprafaţă pe laba de Dumas (auzi, remember!?!).

                          *

  Am dus gunoiul şi mi-am făcut un ceai. E curios cum, din asemenea operaţii, puzderie – inclusiv introducerea organului masculin în cel feminin, am numit futaiul – se pot „distila” limbaje, discursuri din cele mai sofisticate (şi „pure”), care, culmea, fascinează milioane de oameni. Activista (sau activistul) care e-n stare să te omoare fiindcă (i se pare că) are, în fond, comun cu tine un milion de gesturi mărunte (şi fundamentale) mergînd de la defecare – adică căcare – pînă la spălatul pe dinţi, tăiatul cepei, desfăcutul sticlei de bere etc. Probabil că şi la ei – îndobitociţi în aliniere – funcţionează (aiurea, dar funcţionează) „gena diferenţierii”, nebunia de a fi „altfel” care e – în fond – micul motoraş al progresului uman (sau cum s-o fi numind faptul că bunicu-meu nici nu auzise de avion cînd era mic, iar eu mă uit la video etc.)

  Atenţie: orice cititor al acestui „registru” e un imbecil! Vă rog – însă – să citiţi mai departe.

30.X.1988

  M-am lovit tare la cotul stîng. De fapt, m-a dărîmat unul cu bicicleta, pe „trecerea de pietoni”, pe cînd traversam în fugă, să-l ajung pe George (el ajunsese în staţie la „Tractorul” înaintea mea – cu alt tramvai – l-am văzut şi…de unde concluzia: fără sentimentalisme!)

  Va trebui să merg la urgenţă.

  Text – cretin – de muzică uşoară:

  „A ruginit frunza din vii,

  Dar rîndunelele-au rămas….” Ca şi cum rîndunelele ar asculta de toţi îmbuibaţii pseudopatroţi. Drăguţele, s-au dus, bine mersi, încotro ştiu ele.

  În general, mă simt rău; poate-i ficatul. Simt, cumva, că mă sfîrşesc, oricum nu mai am chef de nimic.

  Dicton popular românesc: „Facerea de bine e futere de mamă”

  Început de cîntec (nepopular):

  „În vîrful dealului,

  E pula calului

  Na, na, na, na, na, na, na, na, na…………”

  Am băut două ceşti cu ceai de lumînărică. Mă duc să stau culcat pe dreapta, să-şi facă efectul.

31.X

„Eşti tare, moşule, ca fularu’”

„Judeţu’ lui peşte prăjit”

„Futere de utere”

„Comuniştii – comodiştii”

  Desigur, ningea. Atît în Braşov, cînd am plecat – pe la 5,20 dimineaţa – cît şi la Întorsura (unde, mi-au spus colegii, săptămîna cealaltă fuseseră minus 23 de grade?! Vorba almanahurilor „Incredibil, dar adevărat). Mîna stîngă – dureri în continuare, cotul foarte umflat. Disconfort fizic generalizat. Şcoala – un balamuc abia-abia organizat. Toţi mi-au părut tot mai decoloraţi, mai prăbuşiţi în „pattern-ul” lor, care – cîndva – poate avusese chiar haz. Gagicile, dîrdîind, făcînd schimb de informaţii utile (cînd s-a dat untul şi unde se găseşte „Dero”), bărbaţii – jigăriţi – încercînd tot felul de începuturi de conversaţii (de ex. ce se întîmplă cu recolta peste care ninge), dar nereuşind să se ambaleze măcar. Scandal cu directorul (prea stupid ca să-l amănunţesc aici). Nu face decît să-mi întărească senzaţia că am lungit-o cam mult pe la Întorsura.

  Exasperat de tot şi de toate, pe un fond de neputinţă cvasigeneralizată.

  Prostia, devenită dogmă, cu „oasele tari” absolut necesare oricui vrea să devină romancier (ca şi cum Proust sau Joyce ar fi posedat aşa ceva – hm, să zicem că Joyce, dar era, săracul, mîncat de boli). Una din multe „gogomănii zburătoare”, umflate şi plutind pe cerul literelor române: o literatură „mică”, cu o foarte scurtă istorie (de fapt), dar care se crede (deşi nu-i convinsă, şi de aceea cu atît mai „rea” cu cei cît de cît „lucizi”) deplină şi grozavă, jurînd pe „istoria” total „ficţională” a prestidigitatorului Călinescu (un complexat, şi el, chiar dacă talentat). Faptul că generaţii întregi „jură” pe Călinescu e cea mai bună dovadă a lipsei cronice de valori (inclusiv intelectuale) în literele române. O megalomanie izomorfă cu celelalte (politică tehnologică) şi care nu se poate „susţine” cît de cît decît prin „protejarea” „pieţei interne”, controlul canalelor de comunicare cu publicul şi dominaţia stupidă a „criticilor” (deveniţi, la noi, nu manageri, ci adevăraţi birocraţi de stat ai culturii).

  În fine, chestii secundare; oricum totul e o imensă pînză desenată grosolan şi pe care – în fond – n-o mai ţin decît bastoanele poliţiştilor; în fond, în spatele morgii destins-liberale, superior-amicale a lui Eugen Simion se află şi securistul care l-a bătut pe Caius Dobrescu. Dar – în ultimă instanţă – nu asta-i problema mea, aici. (Deşi…)

2.XI

„Futere de utere pe scutere”

„Mă cazează – mă gazează”

  Fascinaţia previzibilităţii cvasiintegrale a micilor gesturi cotidiene: să-ţi pui pantalonii, să-ţi tragi şliţul, să-ţi îmbraci cămaşa, să te închei la nasturi, etc.

  Acest enorm imperiu în continuă degradare: trupul. (Sau sistem solar, planetă, galaxie).

  Nepăsarea tîmpă cu care oamenii se lasă „duşi” de viaţă, de semenii lor, etc. – aproape te face să crezi că, pînă la urmă, fie sîntem nişte superautomate (cu „restricţiile” de rigoare, cu imposibilitatea de a concepe şi executa „programe” neintroduse în „memorie”), fie ne supunem – inconştient şi inaparent – kharmei noastre. Ceea ce, pînă la urmă, e cam acelaşi lucru: kharma – program; ceea ce ar presupune nişte „programatori” – zeii sau extratereştrii).

  Peticeala românească: jumătate de măsură (în „rău” şi în „bine”), executate în scîrbă şi/sau aberant, acea trăire în „ficţiune”, „prin delegaţie”, într-o orientală aşteptare, combinată, însă, cu anxietatea vesticului în faţa mizeriei şi cu frustrarea „genei” romane, constructive şi iubitoare de ordine, fie şi cu preţul „cruzimii”; dar „românul e blînd”, ca şi slavul, adică nu are simţul timpului şi al spaţiului (deşi…); „blîndeţea” asta este, în fond, aparenţă, căci nu exclude o veselă şi neculpabilă violenţă (şi cruzime).

                                                             *

  Vîrsta la care, deja, eşti incapabil să mai iei hotărîrile „dure”, „riscante” – absolut necesare (la cea mai simplă examinare). Tania (poate împotriva voinţei ei) mă enervează îngrozitor: totul e la ea entuziasm şi încropeală, acceptarea lucrului prost, schimbarea bruscă de umoare şi stare, amestec de criterii, planuri şi valori – triumf al infernului. Femeia-Haos, dar e oare alta altfel, unde nu găseşti prostie (şi 90 la sută-s beton), găseşti hachiţe şi manii, iar cele 1% mai „normale” (să zicem şi Tania) sînt dominate de „modelul” exterior, care e haosul interferenţei modelelor şi criteriilor de tot felul, pe fondul pierderii oricărui „centru” şi al simţului temporal (al ceasului care nu ne iartă, al lipsei de timp care e drama şi marca oricărei condiţii umane).

                                                             *

  Pentru „Utopia” – „fiindcă timpul, de fapt, se îngrămădeşte, fiindcă totul se repetă, nu ca într-o spirală (care presupune un sens al ciclicităţii, un cerc care urcă), ci ca într-o debara în care arunci o haină veche peste altă haină veche, în speranţa că le vei folosi cîndva; hainele nu seamănă între ele decît prin uzură şi inutilitate, o inutilitate suspendată cumva şi putînd – în principiu – să „vireze (ca un film reversibil) în utilitate: Ceea ce nu se întîmplă niciodată, însă.

                                                             *

„Omul fără mărunţiş

Trăieşte doar pe furiş”

  Mania „manipulării”, al controlului (pe cît posibil) absolut al celorlalţi, specific politicienilor proşti, devenită un fel de sport naţional: în locul construcţiei şi al formării, controlul.

  Ficţiunea, substitut şi proteză a memoriei.

„Pîrnăiaş”

„Ce înaintare are tipa!”

5.XI

  Abia întors de la Bucureşti (azi-noapte, pe un ger zdravăn) m-am şi grăbit azi să cumpăr etichete cu desene pentru copii, şi să le lipesc pe registre. Arată la limita kitschului (registrele) şi au o vagă tristeţe a lucrului de aproape bună calitate, care va „îmbătrîni” repede şi urît. (Mi-am amintit, nu ştiu de ce, de Angela Nache, care – urîtă fiind – nu-i mai rămîne, în Francia ei, decît să se facă şi mai urîtă, cu toate smocurile ce-i sînt accesibile, în fine, passons…vorba lui Ovidiu Moceanu, beat pulbere-n trenul de întoarcere de la Bistriţa – în decembrie 1984 sau ’85.

Text de folclor, de drag de mamă:

„Să audă-o-ntreagă ţară:

Mama mea e bişniţară,

Vinde Kent, vinde cafea,

Asta e măicuţa mea!”

(tre’ să fac rost şi de restul textului)

Sau, cu autor cunoscut, Ion Dolănescu:

„Banii cîştigaţi cu gura

Mi i-a luat procuratura”

Rime superoriginale (ţară/bişniţară, gură/procuratură), pentru care ar trebui să fim geloşi, noi poetaşii aşa-zis culţi şi „nonconformişti” totodată.

  Drumul la Bucureşti – inutil.

  Îmi plac „luzării” (adică „perdanţii”), dar luzării „cinstiţi”, care nu vor să fie altfel; cei care se vor şi se cred şmecheri sînt nu ridicoli, ci pervers de periculoşi, dezintegranţi, degradanţi.

6.XI

  Mai întîi am răzuit etichetele (de fapt eticheta) kitschomane(ă) de pe unul din registrele pe care le lipisem ieri. Apoi am încercat să demarez „Utopia”. Eşec. M-am apucat să scriu aici. E mult prea frig, eu sînt nervos şi nerăbdător: să se întîmple ceva, să ne elibereze din starea asta (spaimă şi furie, speranţă şi exasperare), să mă apuc de scris la roman. Să-l scriu. Şi uite că nu pot să-l scriu! (deocamdată, sper). Inteligenţa-mi se degradează, înainte de a fi apucat să fac ceva ca lumea cu ea. Asta mă face să fiu „imposibil” în relaţiile cu ceilalţi.

                                                             *

  Trecut pe la mine Petrică, Vali, Nora (prietena-i) şi eterna Anduţa. Vali m-a enervat puternic, Petrică şi Anda mediu, Nora deloc. Deşi-i o fraieră tipică – îl iubeşte, fină şi frumoasă, poate şi inteligentă fiind, pe prostovanul vioi de Vali. Ce să mai zici?!

  Cum să faci să fii realmente foarte inteligent tot timpul? Poate-i şi o chestie de educaţie.

  Metodă de încălzire: cărămida (încinsă pe foc) înfăşurată cu cîrpe, băgată-n pat, la picioare.

(Continuare în numerele viitoare)

[dosar: Mușina – inedit]

Vatra, nr. 3/2014