Ioan Radin Peianov – Oficiul poştal (farsă tristă)

ioan radin

Ioan Radin Peianov, scriitor și traducător bănățean de origine sârbă, e autorul a două volume de proză scurtă, Aventurile tânărului Serafim (1976) și Schiță de portret (1986). La acestea se adaugă și alte bucăți de proză publicate în revistele literare Echinox, Vatra, Steaua, Orizont. A tradus mult din limbile română și sârbă, preocupându-se ca scrieri românești și sârbești să fie cunoscute în România și în țările fostei Iugoslavii.

Ioan Radin Peianov a scris și scenariile TV: Nouă secvenţe din interior (1992); Oficiul poştal (1992), cu care a participat la concursul ATPR. Pentru primul scenariu a primit mențiune. Citește în continuare →

Alexandru Vlad – Eu și chiriașa dinaintea mea

Notă: În articolul pe care îl scrisese pentru numărul special al Vetrei apărut după moartea lui Alexandru Vlad (7-8/2015), Marius Jucan amintea de un episod de tinerețe în care, cu ocazia unei întâlniri la scurtă vreme după terminarea liceului, prozatorul îi citise, în mod surprinzător (pentru că se arătase mai degrabă ca fiind animat de ambiții poetice), câteva pagini dactilografiate dintr-o povestire. Textul de mai jos, una din primele încercări de acest gen ale autorului Aripii grifonului, o reproduce în întregime, după ce Alexandru Vlad o prelucrase parțial pentru un fragment din proza Exit, apărută în volumul Viața mea în slujba statului (2006). Mulțumiri dnei. Vlad pentru accesul la dosarele aflate în arhiva familiei. (Andreea Pop)

***

alexandru vlad pip Citește în continuare →

Nicoleta SĂLCUDEANU – Radu Petrescu inedit. Povestea manuscrisului din caietul cenuşiu

radu petrescu 1

Poate din egoism de colecţionar sezonier, poate din superstiţie, am ţinut acest manuscris îngropat într-un sertar, timp de şapte ani, înfăşat în plicul ce-mi fusese destinat. Obiectul, în întregul lui, cuprinde două cercuri concentrice, amprenta a doi scriitori importanţi ai literaturii române, cel dintâi prozator şi diarist de un rar rafinament, al doilea un critic literar cu minte ascuţită şi un condei aşijderea, ce îmblânzea cele mai nărăvaşe verbe ale celei mai frumoase limbi româneşti. Dar din dar se face. Învelişul primului plic menţionează pe primul destinatar al darului. Este Mircea Iorgulescu, criticul ce a ştiut să desluşească adevăratele intenţii ale prozatorului Radu Petrescu privind romanul Ce se vede, „ele ducând cu ceva mai departe încercările francezilor (pe urma lui Joyce) de a smulge proza din vecinătatea (prea tentantă pentru cititor) a referirii, a reportajului”. În scrisoarea ce însoţeşte manuscrisul de 112 pagini ale capitolului În Efes, din romanul menţionat, Radu Petrescu apreciază agerimea lecturii lui Mircea Iorgulescu, materializată într-un articol din „Convorbiri literare”. „Vă închipuiţi, deci, – scrie Radu Petrescu – mult stimate domnule Mircea Iorgulescu, mirarea mea când am citit în unele cronici literare că În Efes ar fi o scriere autobiografică. Eu pretind că autobiografice, în sensul adevărat, nu sunt nici Didactica nova, nici chiar Jurnalul. În aceste două scrieri am utilizat date de biografie doar pentru că în momentul acela îmi erau mai la îndemână, iar persoana întâi e şi ea o convenţie. Accentul, în orice caz, e cu totul în altă parte, acolo unde l-aţi văzut Dumneavoastră.”

Citește în continuare →

Alexandru VLAD – De ce ne pierdem în pădure?

alexandru vlad 8 2017

Până la urmă tot trebuia să mi se întîmple, parcă mi-o căutasem cu lumînarea: m-am rătăcit în pădurile acestea care nu că ar fi ele foarte mari, dar sunt complicate asemenea unei elaborate litere chinezeşti. Abia privite din avion, sau pe Google Earth, îţi dai seama de asta. Dacă te depărtezi de zona de vreo zece kilometri pe care ai învăţat s-o ştii precum îţi ştii buzunarele, cu mult ghinion şi puţină neatenţie poţi umbla toată ziua, rămînînd cu convingerea că ai de-a face cu nişte codri compacţi care au supravieţuit ca prin minune în această epocă a defrişărilor aleatorii. Citește în continuare →

Alexandru VLAD – Rudolf

vlad

Există împrejurări în care constatăm că am uitat numele celui cu care tocmai stăm de vorbă. Aproape că ne uităm disperaţi după un ecuson pe care să-l poarte în piept, ca la conferinţele internaţionale. Asta ne-ar scoate din situaţie. Adică există oameni cărora le uităm numele, şi când avem nevoie de ele ni se refuză, şi omul ne apare în memorie nebotezat. Chiar dacă stă de fapt în faţa noastră în carne şi oase. Şi indiferent ce vorbeşte aproape că nu auzim, chinuiţi de un singur gând: Şi cum îl cheamă?

Să fim înţeleşi, nu e vorba neapărat de cineva cu care ne întâlnim din an în paşte, suntem într-o relaţie care nu ne permite să întrerupem şi să spunem „Scuză-mă, dar nu-mi vine în minte numele tău.” Ar lua-o drept o glumă proastă, o ofensă premeditată chiar, o obrăznicie, o mitocănie.

Citește în continuare →

Alexandru VLAD – De doi lei linişte

sandu vlad

Suntem stresaţi şi ne dorim cu toţii linişte. Izolăm pereţii, schimbăm geamurile, plantăm perdea verde (dacă se poate) şi dacă nu ajungem la cine ştie ce rezultat ne mutăm la ţară. Mai ieftin şi mai liniştit, explicăm noi tuturor care stau să ne asculte. Dacă spunem ceva şi despre aer curat nu ne mai crede nimeni – nici la ţară nu mai există aer curat. Aşa că îi asigurăm că avem linişte. Ori noi nu mergem neapărat la ţară ca să facem linişte, ci să avem linişte. Pentru că fiecare  îşi aduce după sine gălăgia lui de la oraş, pe care acolo nu şi-o mai auzea din cauza cacofoniei generale. Dar mai nou şi oamenii de la ţară, taciturni cândva, ciulind urechea să audă vaca în grajd, au ajuns amatori de jucării cam zgomotoase: pompa cu care scot apă, fierăstrăul circular, motoreta cu care se duc la lăptărie. Citește în continuare →

Romulus RUSAN – La armată

romulus-rusan

În vacanțele anilor II și IV de facultate am fost duși la armată. Se spunea „duși”, deși stagiul militar cu „termen redus” era mult mai convenabil decât cel obișnuit, care dura doi ani, sau decât cel așa-numit DGSM și poreclit „Diribau” (rezervat copiilor de chiaburi, preoți, „dușmani ai poporului”)  care dura trei ani, și nu se efectua în cazărmi, ci în lagăre de muncă militarizată.

Dacă n-aș fi intrat, cu atâtea peripeții, la facultate, aș fi ajuns și eu să robotesc la construcția vreunor drumuri, căi ferate, poduri, tunele sau cazărmi (de pildă, la o bază militară sovietică cum era cea de la Deveselu, localitate pe cât de secretă atunci, pe atât de celebră în zilele noastre). Tata fiind la închisoare, dacă n-aș fi devenit student, n-aș fi avut dreptul să port o armă, ci doar o lopată și n-aș fi îmbrăcat o uniformă kaki, ci m-aș fi numărat printre cei peste 500.000 tineri, echipați cu pufoaice cenușii, cu obiele și uneori cu opinci, încartiruiți în barăci ascunse ochilor lumii. Citește în continuare →