Etichetă / inedit
Alexandru Vlad – Fotografii cu autorul
Notă: Fără să fie un exemplu clasic al textualismului (la fel cum nici scriitorul n-a fost niciodată un entuziast definitiv al acestuia), Fotografii cu autorul e o povestire în care realitatea scriiturii se desfășoară în paralel, cel puțin în prima ei jumătate, cu aceea a materialului epic propriu-zis. Dinamica ei prin excelență reflexivă, însă, mai sensibilă la procesarea proceselor interioare ale personajelor și lipsită de tentații ludice sau experimentale de orice fel, circumscrie un text care prin coordonatele lui tematice și stilistice poate fi asociat primei perioade de creație a autorului clujean, aceea a volumelor de proză scurtă Aripa grifonului (1980) și Drumul spre Polul Sud (1985).
(Andreea Pop)
Mihai Dragolea – Glazura de emoții și mîngîieri
Motto: „Căuta să descopere ce se afla dincolo de masca aceea de oase și carne obosită, pentru că Bruno îi spunea că nu sunt de ajuns oasele și carnea pentru a construi un chip care e ceva infinit mai puțin fizic decît restul corpului, fiind definit de acest ansamblu de atribute subtile prin care sufletul se manifestă sau încearcă să se manifeste cu ajutorul cărnii.”
(Ernesto Sabato, Abaddon exterminatorul, Ed. Univers, 1987, pag. 173)
Citește în continuare →
Alexandru Vlad – Aversa
Notă: Aversa, reprodusă în continuare, e una dintre acele povestiri din dosarul „în lucru” al lui Alexandru Vlad, asupra căreia autorul ar fi dorit, probabil, să revină și s-o șlefuiască. Mărturie stau câteva intervenții ale acestuia pe text prin care propunea noi formulări, sau, introdusă printr-o notă în final, o motivație personală ce vizează locul acestei povestiri în raport cu o alta ce pornește de la un personaj comun, neajunsurile ei formale și, în cele din urmă, acelea ale convențiilor literare propriu-zise. Textul reia o serie de linii tematice și de stil anterior consacrate în prozele lui Alexandru Vlad – profesorul izolat la țară, veleitarismul lumii literare a vremii, surprins din perspectiva ironic-detașată a naratorului, și, de aici pornind, problema libertății personale, pe de o parte, alături de câteva recurențe ale imaginarului (descrierea bivolilor care trec șoseaua, vehiculată și în alte locuri), pe de alta. Presupunerea că acesta putea fi un text „sacrificat” ulterior în favoarea celor publicate efectiv nu e, de aceea, total hazardată.
(Andreea Pop)
Citește în continuare →
Ioan Radin Peianov – Oficiul poştal (farsă tristă)
Ioan Radin Peianov, scriitor și traducător bănățean de origine sârbă, e autorul a două volume de proză scurtă, Aventurile tânărului Serafim (1976) și Schiță de portret (1986). La acestea se adaugă și alte bucăți de proză publicate în revistele literare Echinox, Vatra, Steaua, Orizont. A tradus mult din limbile română și sârbă, preocupându-se ca scrieri românești și sârbești să fie cunoscute în România și în țările fostei Iugoslavii.
Ioan Radin Peianov a scris și scenariile TV: Nouă secvenţe din interior (1992); Oficiul poştal (1992), cu care a participat la concursul ATPR. Pentru primul scenariu a primit mențiune. Citește în continuare →
Alexandru Vlad – Eu și chiriașa dinaintea mea
Notă: În articolul pe care îl scrisese pentru numărul special al Vetrei apărut după moartea lui Alexandru Vlad (7-8/2015), Marius Jucan amintea de un episod de tinerețe în care, cu ocazia unei întâlniri la scurtă vreme după terminarea liceului, prozatorul îi citise, în mod surprinzător (pentru că se arătase mai degrabă ca fiind animat de ambiții poetice), câteva pagini dactilografiate dintr-o povestire. Textul de mai jos, una din primele încercări de acest gen ale autorului Aripii grifonului, o reproduce în întregime, după ce Alexandru Vlad o prelucrase parțial pentru un fragment din proza Exit, apărută în volumul Viața mea în slujba statului (2006). Mulțumiri dnei. Vlad pentru accesul la dosarele aflate în arhiva familiei. (Andreea Pop)
***
Nicoleta SĂLCUDEANU – Radu Petrescu inedit. Povestea manuscrisului din caietul cenuşiu
Poate din egoism de colecţionar sezonier, poate din superstiţie, am ţinut acest manuscris îngropat într-un sertar, timp de şapte ani, înfăşat în plicul ce-mi fusese destinat. Obiectul, în întregul lui, cuprinde două cercuri concentrice, amprenta a doi scriitori importanţi ai literaturii române, cel dintâi prozator şi diarist de un rar rafinament, al doilea un critic literar cu minte ascuţită şi un condei aşijderea, ce îmblânzea cele mai nărăvaşe verbe ale celei mai frumoase limbi româneşti. Dar din dar se face. Învelişul primului plic menţionează pe primul destinatar al darului. Este Mircea Iorgulescu, criticul ce a ştiut să desluşească adevăratele intenţii ale prozatorului Radu Petrescu privind romanul Ce se vede, „ele ducând cu ceva mai departe încercările francezilor (pe urma lui Joyce) de a smulge proza din vecinătatea (prea tentantă pentru cititor) a referirii, a reportajului”. În scrisoarea ce însoţeşte manuscrisul de 112 pagini ale capitolului În Efes, din romanul menţionat, Radu Petrescu apreciază agerimea lecturii lui Mircea Iorgulescu, materializată într-un articol din „Convorbiri literare”. „Vă închipuiţi, deci, – scrie Radu Petrescu – mult stimate domnule Mircea Iorgulescu, mirarea mea când am citit în unele cronici literare că În Efes ar fi o scriere autobiografică. Eu pretind că autobiografice, în sensul adevărat, nu sunt nici Didactica nova, nici chiar Jurnalul. În aceste două scrieri am utilizat date de biografie doar pentru că în momentul acela îmi erau mai la îndemână, iar persoana întâi e şi ea o convenţie. Accentul, în orice caz, e cu totul în altă parte, acolo unde l-aţi văzut Dumneavoastră.”
Alexandru VLAD – De ce ne pierdem în pădure?
Până la urmă tot trebuia să mi se întîmple, parcă mi-o căutasem cu lumînarea: m-am rătăcit în pădurile acestea care nu că ar fi ele foarte mari, dar sunt complicate asemenea unei elaborate litere chinezeşti. Abia privite din avion, sau pe Google Earth, îţi dai seama de asta. Dacă te depărtezi de zona de vreo zece kilometri pe care ai învăţat s-o ştii precum îţi ştii buzunarele, cu mult ghinion şi puţină neatenţie poţi umbla toată ziua, rămînînd cu convingerea că ai de-a face cu nişte codri compacţi care au supravieţuit ca prin minune în această epocă a defrişărilor aleatorii. Citește în continuare →
Alexandru VLAD – Rudolf
Există împrejurări în care constatăm că am uitat numele celui cu care tocmai stăm de vorbă. Aproape că ne uităm disperaţi după un ecuson pe care să-l poarte în piept, ca la conferinţele internaţionale. Asta ne-ar scoate din situaţie. Adică există oameni cărora le uităm numele, şi când avem nevoie de ele ni se refuză, şi omul ne apare în memorie nebotezat. Chiar dacă stă de fapt în faţa noastră în carne şi oase. Şi indiferent ce vorbeşte aproape că nu auzim, chinuiţi de un singur gând: Şi cum îl cheamă?
Să fim înţeleşi, nu e vorba neapărat de cineva cu care ne întâlnim din an în paşte, suntem într-o relaţie care nu ne permite să întrerupem şi să spunem „Scuză-mă, dar nu-mi vine în minte numele tău.” Ar lua-o drept o glumă proastă, o ofensă premeditată chiar, o obrăznicie, o mitocănie.
Alexandru VLAD – De doi lei linişte
