Al. CISTELECAN
Dintre delicate, amărîte şi firave face parte şi Veturia M. Florenţiu, moartă la abia treizeci de ani.1 De nu s-ar fi măritat prea repede2 cu profesorul Marin C. Florenţiu, „autor de manuale, pe atunci revizor al şcolilor din Judeţul Muscel,”3 ar fi fost primul Manolescu4 din istoria noastră literară.
A învăţat, după cum zice Stan V. Cristea, „singură să scrie şi să citească”5 (sunt de acord şi ceilalţi biografi) iar odată măritată îşi dă examenul cuvenit la Eforia Şcoalelor şi e numită directoare a Şcolii de fete din Alexandria. Stă aici doar şapte ani, căci în 1867 se mută, tot directoare, la Ploieşti. Nu se înţelege însă cu restul cancelariei, care-i face atmosferă neplăcută (zic Faifer şi Cristea) şi demisionează (era şi bolnavă), mutîndu-se la Bucureşti. Cît a fost ploieşteancă, a fost însă publicistă activă (în ziarul Amicul şcoalei, scos de soţ), cu „articole variate şi instructive,” după cum precizează Notiţa…(şi Pop întocmai după ea; de fapt, Pop n-are scrupule să copieze mai toată notiţa, cuvînt de cuvînt). Tot mai bolnavă, apucă să-şi vadă prima ediţie din Limbajul florilor, apărută în 1872. Ediţia următoare, îmbogăţită, e îngrijită de „a doua consoaţă a d-lui M. C. Florenţiu”, Parascheva,6 femeie de treabă şi fără resentimente pentru prioritate.
Limbagiul florilor e treabă serioasă, nu simplă invenţiune metaforică sau lanţuri de epitete cu profume şi colori; e mai aproape de eseu (presărat cu floricele, fireşte, şi împănat cu cîteva poezii) decît de poemul în proză; în orice caz, e o pledoarie cu manual de susţinere, numai bun pentru iniţierea în rafinamente de simbolistică florală („o carte – zice Faifer – plină de candori, o iniţiere, şi gingaşă şi naivă, în universul florilor”).7 Ideea însăşi a cărţii are argument educativ, căci Veturia n-a vrut să lase literatura română cu un gol de delicateţe, aşa că văzînd ea, „a căreia inimă şi frumoase sentimente /…/ erau tot atît de curate şi suave ca şi profumul roselor,” „că lipsesce în literatura română cea mai gingaşe şi cea mai sentimentală carte: Limbagiul florilor”, pe loc „şi intreprinse a umplea acest gol prin adăogirea unei frumoase verige în lanţul născîndei noastre literaturi.”8 Veturia însăşi se temea de oarece ezoterism în expunerea temei, dar numaidecît ne previne „să nu se mire nimeni, de păruta obscuritate a acestui ingenios şi necomparabil limbagiu”9 şi ne şi oferă un fel de scară a numerelor tîlcuitoare, alcătuind un util vocabular şi un carnet de embleme florale. Nu înainte de a ne familiariza cu conceptul ca atare, căci, zice ea într-o notă, „limbagiul florilor” reprezintă un fel de „vorbă simbolică în care florile, fie isolate sau unite în oarecare mod, servă a exprima o cugetare, un sentiment secret.”10 Nu e, fireşte, un manual universal, unul care să străbată toată botanica; e un breviar care face antologie de flori, alegîndu-le doar pe „cele mai cunoscute şi cu semnificările cele mai demne de a putea figura în biblioteca unei familii”.11 Dedicat doamnelor şi domnisioarelor române, manualul le instruieşte în construcţia de buchete cu împletituri simbolice, dînd, concret, şi cîteva reţete eficiente de simbolizare, cu mesaj, zice Veturia, mult mai iradiant decît al unor banale bileţele. Iată, bunăoară, cum se poate alcătui un buchet de consolare: dintr-o volbură – care zice „comptează pe devotamentul meu”, o micsandră (însemnînd „fidelitate în nenorocire”) şi o simplă ramură de ederă (ce declară „adevărată prietenie”).12 Orice situaţie îşi are reţeta ei, căci Veturia contează pe un fel de chimie simbolică şi brevetează un mic tabel al lui Mendeleev, cu valenţele simbolice ale fiecărei flori. Publicul-ţintă e, fireşte, lovit în plin rafinament, mai ales că Veturia „ardea de dorinţa de a-şi vedea sexul (honni soit qui mal y pense, n.n.) şi în special femeia română rădicată la o sferă mai înaltă de activitate”, cum zice, foarte inocent-pervers, Gr. Pop.13 Reţetele simbolizante nu-s chiar simple, căci contează poziţia florii (înclinarea într-o parte sau alta), numărul lor, felul cum sunt legate, mă rog, multe lucruri subtile şi pentru care trebuie neapărat instrucţie serioasă în subtilitate. Veturia e destul de savantă, face citaţii din autorităţi, e documentată şi gata de emancipare, inclusiv lingvistică (deşi lui Faifer „limba” i se pare „impură, cu neologisme hibride”).14 Totuşi, dominante sunt „tendinţele ei către simplicitate şi natural”15 (e de acord şi Faifer, căci şi el remarcă „o simplicitate ce păstrează un sunet delicat”)16 iar „ideile, stilul şi termenii apar în toată claritatea” „pretutindeni”17 (Pop e aici mult mai delicat, căci, după el, „limba, stilul sunt atît de suave şi curate ca şi caliciul rozelor”).18 Fireşte că misiunea simbolizantă a florilor e întîi de toate una morală („comentariul e moral, sentimental”, zice Faifer),19 iar pentru a o releva mai bine Veturia face un fel de fabule, cu morala trasă în clar (fiecare floare e o alegorie; iată, bunăoară, „viorica” – întruparea „modestiei” -: „Viue imagină acelor ce se petrec în lume, unde virtutea şi cele mai mari bine-faceri, nu sunt adesea compensate decît printr-o despreţuitoare uitare, sau chiar prin insulte şi persecuţiuni”).20 Cîteva flori o emiţionează liric (face „portretul cîtor-va flori”), aşa că le sfîrşeşte portretul printr-un imn în versuri: „Gingaş fiu al primăverei,/ Ghiocele mult iubit!/ Tu înfrunţi viscole grele/ Ce te bat necontenit,/ Ca s-aduci în inimi triste/ Amoru-ţi consolator,/ Şi verginei inocente/ Dulci speranţe-n viitor” (ghiocelul e simbolul „consolaţiunii”).21 Faifer zice că Veturia are „o firavă imaginaţie plastică,”22 dar dacă chiar are aşa ceva, e firavă de tot.
Dicţionarul de simboluri şi semnificaţii moral-florale al Veturiei e, însă, chiar interesant, mai ales prin surprizele de semnificaţie propuse („angelică – inspiraţiune; alun – reconciliere; arţar – rezervă; brînduşe – adio plăceri!; busuioc – neavere; cănipă – caracter bun; carpin – maritagiu”; etc.). Cele cîteva poezii reproduse în Notiţa biografică sunt de natură (primăvară, toamnă), cu ton adecvat anotimpului. Nu ştiu dacă poate fi adevărat ce zice Gr. Pop despre faptele lirice ale Veturiei (cum că „Lirica, pastorala, şi mai cu osebi elegia, era muzica ale cărei note vibrau cu putere în sufletul său”),23 dar poate el va fi văzut şi „bogat (-ul) manuscript cu o mulţime de poezii alese şi suave”24 şi pe care spera ca soţul să-l publice. Din cîte ştiu, n-a făcut-o. Păcat, că poate aşa s-ar fi putut vedea talentul „discret”25 al Veturiei, oricît de discret ar fi fost el. Aşa însă, cu manuscriptul rămas în sertar, lucrul cel mai interesant la Veturia e tabelul cu simboluri florale.
revistavatra.org 