Fluxurile poeziei

Andreea POP

cese

Recentul California (Pe Someş)* înscrie poezia Ruxandrei Cesereanu pe o direcţie mai puţin frecventată până acum, a amortizării ţipătului, tensiunii frenetice a imaginarului şi „exorcizării” „abatorului dinăuntru” într-o formulă care, deşi păstrează reminiscenţe delirioniste, le temperează, însă, în favoarea autoconfesiunii concrete de această dată. Dacă păstrează însă o linie constantă, poemele din acest volum o fac prin viziunea îngroşat postapocaliptică, identificabilă aici prin modalitatea de raportare topografică (a se vedea, în acest sens, amplul poem Cădere deasupra oraşului, din volumul cu acelaşi nume, apărut în 1994).

Citește în continuare →

Poeme

corridortogameroom

Hristina DOROFTEI

 

(premiul revistei Vatra la Festivalul-concurs Porni Luceafărul…, Botoşani, 2014)

 

 

reflexie 1

Oglinda celei care nu vorbeşte e murdară;

imaginea ei e prăfuită,

e plină de colbul şi de nisipul care i s-au depus

pe dinţi, făcându-i de plumb.

Părul celei care nu vorbeşte este lung!

Lung şi întins precum firele

pe care se curentează ciorile.

Păru-i alunecă pe buze, îngreunându-le.

Nasul ei plânge, umplându-i gura de mucus.

Ochii celei care nu vorbeşte sunt pătaţi de

tristeţea care se prelinge încetişor, încetişor…

Genele-i sunt lipite cu lacrimi colorate.

Sprâncenele celei care nu vorbeşte sunt albite de griji

şi arse de focul supărării.

Fruntea-i este striată de

încruntări adânci şi dureroase.

Faţa celei care nu vorbeşte se reflectă

în oglinda murdară!

În oglindă se vede cea care tace.

Aceea sunt EU!

 

 

ritual

Femeile se îmbracă în costum tradiţional,

îşi împletesc părul în formă de cruce,

ies vesele în grădina înverzită

în care urmează să se prindă într-o horă strânsă

cu firul jurământului de castitate

şi încep să se rotească în ritmul soarelui la apus

care le dă vigoarea de a rămâne

în viaţă până la întoarcerea

bărbaţilor adevăraţi

de la vânătoarea de porci mistreţi

de pe dealurile din jurul satului proscris.

 

 

 

tihnă

Mortul din grădina mea doarme liniştit

sub un tei…

Vara, când plouă, merg lângă mormântul lui

şi bem împreună un ceai călduţ

încălzit la soare,

iar iarna îi torn cu pâlnia

pe la gaura căscată lângă cruce,

vin fiert cu scorţişoară şi vanilie

(vinul era viaţa lui,

„vinul i-a mâncat viaţa”, spun babele din sat)

şi aprind o pipă în cinstea lui,

iar fumul i-l trimit lui

ca să simtă şi el gustul vieţii…

 

 

 

Viciu

Îmi scot venele prăfuite la uscat,

le întind cu dragoste printre firele de iarbă

din care se hrănesc,

le întorc pe toate părţile,

le hidratez cu untdelemn

şi calculez cantitatea de lichid

pe care-l injectez în fiecare dimineaţă şi seară.

 

 

motanul meu de porţelan

Trăiesc împreună cu motanul meu de porţelan

în faţa Magazinului universal,

într-o casă din carton cu o fereastră deschisă

spre trecut

şi o fereastră închisă spre viitor.

În fiecare noapte încerc să închid

fereastra deschisă spre trecut

pentru că mă doare vântul trist

care suflă dintr-acolo, dar nu reuşesc…

Motanul meu de porţelan îmi spune

să acopăr fereastra cu o pungă din plastic de un leu

de la Magazinul universal

plină cu fulgi de gâscă opărită.

Îl ascult şi nu mai am dureri din trecut,

dar încet mă asfixiez în casa din carton

cu o fereastră acoperită cu o pungă din plastic de un leu

de la Magazinul universal, plină cu fulgi

de gâscă opărită

şi o fereastră închisă spre viitor

prin care nimeni nu-mi aude nevoia de aer

şi pofta de gogoşi cu zahăr vanilat.

 

 

 

reflexie 2

Mă cercetez în fiecare dimineaţă

care EU voi fi în ziua aceea

(cea sensibilă, cea tupeistă,

cea puternică, cea timorată etc. ).

Mă întreb cum se va scurge ziua,

de ce capăt o voi apuca,

cum o voi hrăni cu activităţi care

să-i satisfacă dorinţa de inedit

şi cum o voi convinge să meargă

la culcare înainte de răsăritul lunii

ca să am răgazul de-a mă hotărî

la care EU să mă opresc în căutarea-mi

creionată în oglinda aburită

de respiraţia aprinsă a celei care tace…

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]

O floralistă (Veturia M. Florenţiu)

Al. CISTELECAN

Dintre delicate, amărîte şi firave face parte şi Veturia M. Florenţiu, moartă la abia treizeci de ani.1 De nu s-ar fi măritat prea repede2 cu profesorul Marin C. Florenţiu, „autor de manuale, pe atunci revizor al şcolilor din Judeţul Muscel,”3 ar fi fost primul Manolescu4 din istoria noastră literară.

Citește în continuare →