LIVIU ANTONESEI

 

Singura dragoste adevărată, adevărată pînă la Dumnezeu,

este cea a părinţilor pentru copiii lor –

celelalte sînt pasiuni intense şi fulgurante

ca nişte focuri de artificii  explodînd

în întunericul şi răceala acestei lumi,

ca să îmbraci singurătatea în ceva fierbinte,

să topeşti gheaţa care te sufocă.

Cînd trec, lumea devine încă mai aspră,

Mai îngheţată, mai atroce.

Numai ei îţi iartă orice vorbă nepotrivită,

orice faptă josnică, orice păcat,

numai ei îţi iartă dinainte totul.

Sînt orfan – un orfan al universului.

  *

A dispărut totul, totul s-a dus ca şi cum n-ar fi fost aievea –

şi înscenarea de un curaj nebun din cimitir,

şi cealaltă, uluitoare, în plină lumină a amiezii,

pe cîmpul verde smălţuit de flori, la marginea

pădurii din coasta de nord a oraşului –

şi chiar chipul iluminînd de la depărtare

între pîlcurile de chiparoşi şi smochini.

Niciodată nu voi mai coborî treptele abrupte

de la intrarea în peştera zeului şi din adîncime –

teroarea întruchipării altei peşteri, pierdută,

una netedă şi luminoasă, neverosimilă

în blînda, calda sa ospitalitate.

Eu oaspete nu voi mai fi – mă vor bîntui

Imaginile, foşnetul delicat, toate gusturile,

parfumurile toate.  Amintirile îmi vor atîrna

de grumaz ca bilele de oţel tîrîte de prizonieri

între un loc de detenţie şi altul.

Pînă se rupe filmul, pînă începe

începe călătoria în marea şi muta uitare.

   *

Nu vine niciodată somnul cînd îţi trebuie cu adevărat!

Şi cînd vine, e înşelător şi crud – te bîntuie cu imagini

ale unei alte vieţi, cea dinainte, amestec de explozie

şi calm, blînde intensităţi ca o rugăciune adevărată

în onoarea unei zeiţe păgîne.

Cînd te cuprinde şi crezi că eşti liber în paşnica retragere,

în blîndul refugiu, ca un călător ajuns într-o cumplită

vijelie, se sparge în mii de fărîme entropice –

aşa mintea ta, aşa inima ta se strînge spasmodic

precum pumnul accidentatului acela de pe o şosea

uitată de mult – nu şi pumnul în mişcare reflexă.

Iar liniştea care îţi sparge timpanele

nu e liniştea aceea. Şi tu eşti altul, altcînd

şi altunde…

  *

Nu e nobil, nici măcar onest nu este

să pui în braţele altcuiva povara prostiei tale –

nu, nu e deloc în regulă să-ţi închipui că durerea ta

vine din altă parte, dinspre altcineva…

Ea este cu tine, ea este în tine, ea este din tine

şi e meritul tău pînă la ultima picătură de sînge,

pînă la ultima gură de oxigen şi azot.

Substituţia nu ajută la nimic – intensitatea

rămîne aceeaşi, dar porţi semnul ruşinii

pe obraz, semn de groază şi moarte.

Picătură după picătură, bulă de aer după bulă.

Să nu urăşti, poartă-ţi cu demnitate crucea.

Tat twam asi.  Nu altcineva.

   *

În prima atingere este înscrisă întreaga poveste,

de la prima la ultima pagină, cu înălţimile

şi cu prăbuşirile sale, cu întreg cortegiul

de imagini, cuvinte şi întîmplări,

cu liniştea adîncă a somnului împreună –

întreg viitorul devenit spasmodic trecut.

Şi cînd totul se duce, imaginea primei atingeri

învie cu o violenţă de neînchipuit. Totul e acolo, totul –

şi ochii, şi buzele, şi pielea catifelată,

şi binecuvîntata peşteră în care atît ai explorat.

Paroxistic, atroce totul invadează memoria.

Atunci, în clipa primei atingeri, a fost pusă

în pămînt şi udată cu infinită grijă

sămînţa durerii ce avea să vină-n galopul năpraznic.

Nu e nimeni vinovat pentru-această întîmplare –

sau toţi sîntem de vină…

[Vatra, nr. 4-5/2014]