IOAN TUDOR IOVIAN
îmi aduci jucării cu dispozitive pentru ucis ploaia şi
plictisul şi felinele verzi
de pe dealuri
şi focurile şi luna
şi durerile de şale ale duminicii
dar de ce aşa târziu
deja am tras obloanele – aşa într-o doară – şi nu le mai pot ridica
am vopsit în negru-amar apa din oglinzi –
şi ea mă trage-n adânc şi
mi-i tot mai sete şi mi-i tot mai frig
blidul l-am lăsat plin cu rouă pe noptieră şi acum are numai fiere –
şi ea a venit şi mi-a muşcat în somn
mortal
inima
şi atunci
am scos gheara
poate tu poate altcineva – aşa în silă –
îmi împinge cu băţul
jucăriile de carne şi sânge în pubelele visului rău
alungă
micile jigănii de pluş hârtiuţele cu prostioare ale
îndrăgostiţilor
în prăpastia zilei
îmbrânceşte de pe pervaz unde stau de ani
lungi
omuleţii mei de zăpadă
înrăiţi de singurătate
taie cu un foarfece uriaş ombilicul care mă ţine legat de cei morţi
răzuie cu toporul poemele scrise pe zid
ori în carne
şi am scos gheara
dar în jur numai mâzgă şi vânt şi pereţi de gumă
ochi morţi
intestine
păr animal
frig
dar de ce aşa de târziu
[Vatra, nr. 4-5/2014]
