IOAN TUDOR IOVIAN        

  

îmi aduci jucării cu dispozitive pentru ucis ploaia şi

             plictisul şi felinele verzi

                        de pe dealuri

                        şi focurile şi luna

                        şi durerile de şale ale duminicii

            dar de ce aşa târziu

deja am tras obloanele – aşa într-o doară – şi nu le  mai pot ridica

am vopsit în negru-amar apa din oglinzi –

     şi ea mă trage-n adânc şi

            mi-i tot mai sete şi mi-i tot mai frig

blidul l-am lăsat plin cu rouă pe noptieră şi acum are numai fiere –

            şi ea a venit şi mi-a muşcat în somn

mortal

inima

şi atunci

am scos gheara

poate tu poate altcineva – aşa în silă –

îmi împinge cu băţul

jucăriile de carne şi sânge în pubelele visului rău

alungă

micile jigănii de pluş hârtiuţele cu prostioare ale

 îndrăgostiţilor

în prăpastia zilei

                        îmbrânceşte de pe pervaz unde stau de ani

             lungi

            omuleţii mei de zăpadă

                        înrăiţi de singurătate

taie cu un foarfece uriaş ombilicul care mă ţine legat de cei morţi

            răzuie cu toporul poemele scrise pe zid

ori în carne

            şi am scos gheara

            dar în jur numai mâzgă şi vânt şi pereţi de gumă

            ochi morţi

            intestine

            păr animal

            frig

            dar de ce aşa de târziu

 

[Vatra, nr. 4-5/2014]